Sfinţii Părinţi, numesc rugăciunea, inclusiv pe cea a minţii, „maica virtuţilor”, pentru că,
cu cât omul va înainta în rugăciune, cu atât va avea loc înaintarea şi în celelalte virtuţi.
Precum o mamă îşi hrăneşte pruncii, tot aşa şi rugăciunea hrăneşte toate virtuţile. De aceea această lucrare este, în esenţă, însăşi viaţa cea mântuitoare, aducând mintea şi sufletul la înalta înţelepciune dumnezeiască.
Când Duhul Sfânt va străpunge rugăciunea, atunci toate virtuţile vor fi conduse de către acesta. Dar pentru un asemenea dar trebuie să ne ostenim. Omul fiind ocupat cu rugăciunea, petrece cu gândul la Dumnezeu, iar gândul la Dumnezeu dă mărturie despre dragostea faţă de El.
Astfel omul lucrând rugăciunea se pocăieşte de păcatele sale, recunoscându-se păcătos. El luptă cu răul, însă nu cu puterea lui ci cu Numele lui Dumnezeu, recunoscându-şi prin aceasta neputinţa sa şi slăvind astfel puterea lui Dumnezeu.
Rugăciunea îi deschide omului ochiul minţii duhovniceşti şi îi descoperă atât greşelile care se ascund în inimă, cât şi neputinţele sale, pentru ca acesta să ajungă la smerenie. Omul îşi cunoaşte neputinţa sa în lupta cu răul, şi începe mai insistent să-şi ţină mintea în rugăciune şi să se lase întru-totul în voia lui Dumnezeu. Iarăşi şi iarăşi chemându-L în rugăciune pe Dumnezeu pentru a-L apăra de adversarul său diavolul, omul îşi aminteşte de moarte, deoarece lupta cu păcatul este în strânsă legătură cu gândul la moarte. „Păcatul înseamnă moarte” şi gândul la păcat, aduce şi gândul la moarte; încredinţându-se că prin rugăciune se biruieşte păcatul, omul primeşte prin ea curaj.
Rugăciunea este ajutor în înfruntarea ispitelor, şi ne face să înţelegem că atât ispitele cât şi necazurile devin în cele din urmă aducători de cunoştinţe şi de mântuire. La fel şi celelalte virtuţi, chiar şi dragostea, se desăvârşesc cu ajutorul rugăciunii. Sfinţii Părinţi, mari lucrători ai lucrării lăuntrice, văzători ai adevăratelor taine ale lui Dumnezeu, au numit rugăciunea toiag, oferindu-ne cu convingere următoarea explicaţie: „Cel ce se va sprijini pe toiagul său, care este rugăciunea, acela nu va cădea, iar dacă va cădea nu se va zdrobi, ci se va ridica şi va merge mai departe”.
Aşa spun Sfinţii Părinţi că atâta timp cât Satana caută prilej de a face tulburare în
sufletul omului, mintea lui trebuie să petreacă în rugăciune şi el să nu-şi piardă pacea,
pentru că astfel concentrându-şi atenţia la rugăciune va birui pe vrăjmaş şi va merge în
pace, mai departe, însoţit de rugăciune.
Antonie de Golansk-Calea rugaciunii launtrice
