Fiul Risipitor4 min read

Duminica a Il-a a Triodului ne pune înainte pilda Fiului Risi­pitor, a tânărului care şi-a cheltuit în desfrânări toată moştenirea părintească şi a ajuns argat şi porcar, adică rob patimilor celor ruşinoase.
Ce l-a făcut să se gândească la tatăl său?
Lipsa, foamea, mizeria vieţii. Dacă omul nu se smereşte de bună voie, Dumnezeu tot nu-1 Iasă; îi trimite necazuri, încercări, boli, suferinţe, ca să-1 trezească. Pentru că smerenia trupească mai uşor aduce şi smere­nia sufletească şi omul se trezeşte, „îşi vine în sine”. Nevoinţele pustnicilor: posturile aspre, privegherile de toată noaptea, ostene­lile trupeşti au şi acest rost, să smerească trupul şi, prin aceasta, mai uşor să smerească sufletul.

Chiar dacă nu o face de bună voie, omul ajunge astfel să-şi dea seama de starea decăzuta în care se află, de robia şi de neputinţa sa şi aleargă la Dumnezeu, Singurul Care poate să mântuiască. Aceste două atitudini sunt strâns legate împreună şi amândouă absolut trebuitoare pentru izbăvire. Tâlharul pe cruce şi-a recunoscut fărădelegile şi tot atunci a strigat: „Pomeneşte-mă, Doamne!”; de aceea a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23, 42-43); Iuda însă, deşi s-a căit de fărăde­legea sa, în loc să alerge la învăţătorul, a mers la templu, a aruncat argintii şi ducându-se, s-a spânzurat. (Mt. 27, 5)

Pilda Fiului Risipitor tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm degrab la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Şi pentru ca să alunge de la noi îndoia­la, teama, ruşinea, ne pune înainte cea mai desăvârşită icoană a mi­lostivirii şi bunătăţii dumnezeieşti. Oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; niciodată nu este biruită milosti­virea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, „Care aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa” (loan 3,16). „Milostivirea Lui Dumnezeu este foc arzător, zice Sf. loan Gură de Aur. O, de am avea noi atâta ardoare pentru El, câtă duioşie părintească are El pentru noi!”

Zice pilda evanghelică despre fiul risipitor care se întorcea acasă: „încă departe fiul fiind, 1-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând a căzut pe grumajii lui şi 1-a sărutat” (Le. 15,20). Dar cum a aflat tatăl de întoarcerea fiului?
Aşa de mult îşi iubea el fiul, că nu-şi putea închipui să-1 piardă pentru totdeauna. De aceea, mereu îl aştepta, mereu se uita în zare, mereu cu mâna streaşină la ochi: „Oare nu cumva vine?” De aceea 1-a şi văzut de departe.

Aşa-i mila cea nesfârşită a lui Dumnezeu. Nu oboseşte, nu se împuţinează, mereu se uită după fiecare din noi păcătoşii, mereu ne aşteaptă; „Nu se poate să nu vină! Am făcut atâta pentru dânsul, mi-am dat însăşi viaţa pentru el, trebuie să se întoarcă!” Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu.
De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoşenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne aşteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în braţele părinteşti. Şi nu numai că ne îmbrăţişează – semnul iertării, ci ne îmbracă cu haina cea dintâi, cu haina curăţiei; ne pune inel în deget – semnul elibe­rării de păcat şi al înfierii; ne pune încălţăminte în picioare, adică ne întăreşte pe calea virtuţii, ca să nu ne mai înţepăm de ghimpii păcatului şi – tăind viţelul cel hrănit – adică pe Fiul Său Euharistie, se face bucurie mare: se bucură Puterile cereşti şi însuşi Tatăl Ce­resc pentru păcătosul care se pocăieşte (Le. 15,10).
La utrenia acestei duminici se adaugă şi se cântă Psalmul 136: „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. «Cântaţi-ne şi nouă din cântările Sionului», ne îndemnau cei ce ne robiseră pe noi; dar cum să cântăm cântare Domnului In pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea. Să mi se lipească limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine. Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ca va lovi de piatră pruncii tăi!”
Psalmul acesta este o mişcătoare icoană a omului căzut în ro­bia păcatului şi a izbăvirii lui. Cel robit de patimi este înstrăinat de cetatea bucuriei – Sionul; este dus departe, ca şi Fiul risipitor, în Babilonul cel întunecat şi în robie.
„Cântă şi aici din cântările Sio-nului”, porunceşte diavolul. „Bucură-te şi în păcat, slăveşte-mâ şi pe mine, cum slăveai pe Dumnezeu”. Dar cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?
Cântarea Domnului răsună numai împreună cu El şi în casa Lui; numai când suntem cu El şi împli­nim poruncile Lui. în robia păcatului însă, nu mai putem face voia Lui, suntem sub stăpânirea tiranului care ne robeşte.

Cum să te bu­curi săvârşind păcatul? Adevărata bucurie numai în casa părin­tească se află; numai în Sion putem cânta „cântarea Domnului”.

Jurământul grozav al evreilor: „Să-mi înţepenească mâna cea dreaptă şi să mi se lipească limba de cerul gurii”; să devin adică, neputincios cu mâinile şi să-mi amuţească limba dacă te voi uita, Ierusalime, ne îndeamnă să nu uităm niciodată de Domnul, oricât de cumplită ar fi robia noastră şi înstrăinarea în care ne-a dus păca­tul; numai Ierusalimul să fie începutul bucuriei noastre; numai în Domnul să se bucure inima noastră!

Fericit este cel ce loveşte de piatră pruncii fiicei Babilonului! Căci dacă sunt omorâţi din faşă, pruncii babiloneşti nu mai ajung mari, ca să te robească. Aceasta, tâlcuiesc Părinţii, înseamnă să omoram patimile din faşă, de la început, să nu le lăsăm să crească; să le lovim de Piatra-Hristos, prin necontenită rugăciune şi nu vom mai fi luaţi în robia babilonică a patimilor.

Cât de mult se oglindeşte lumea de azi în pilda Fiului risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în ţara cea străină a păcatului şi îşi cheltuieşte toată avuţia părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări.

Omul vrea să fie fericit, lipsit de necazuri şi dureri, să se bucure şi să trăiască ani mulţi, dar departe de casa părintească. Şi a ajuns robul patimilor ruşinoase, hămesit de foame sufletească, gol şi ruşinat.

Va putea oare să-şi revină în sine? Să-şi dea seama că „şi argaţii Tatălui sunt îndestulaţi” şi să se hotărască: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu…”?

Aceasta-i singura cale care duce la casa părintească.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments