Parca mai mult ca oricand,dorim ,zilnic ,ca Dumnezeu sa faca minuni cu noi si semenii nostri,intarind,credem noi,nadejdea ca fagaduintele facute de Creator,sunt respectate.
Minuni ale dragostei Sale sunt mereu in jurul nostru,numai inima noastra impietrita in pacate nu le vede,nu le simte,cauta in intuneric,ignorand lumina.
Nadajduim, sau nu, si de unde vine nadejdea!?
Nadejdea crestina izvoraste din credinta in tot ce ne-a fagaduit Dumnezeu (Gal. 5, 5). Credinta ne asigura ca Dumnezeu este netarmurit de credincios, este puternic, este bun; si avem nadejde ca, prin harul Sau si prin jertfa Mantuitorului, vom primi de la El bunatatile fagaduite.
Nadejdea isi trage obarsia din credinta (Sf. Grigorie Teologul) asa cum copacul odrasleste din radacina. Credinta adevereste bunatatile fagaduite si putinta de a le avea; nadejdea insa ne face sa le dorim si sa le asteptam.
Credem deci ca „Cel care a poruncit sa nu mintim, cu mult mai mult El nu va minti”, de aceea si zice Sfantul Apostol Pavel: „Sa tinem marturisirea nadejdii nesmintita; pentru ca credincios este Cel ce a fagaduit” (Evr. 10, 23).
Suntem patrunsi de adevarul ca Dumnezeu, Caruia nici un lucru nu-i este cu neputinta (Luca 1, 37), este destul de puternic sa-si indeplineasca fagaduintele (Rom. 4, 21), ca Dumnezeu, Care este dragoste (I Ioan 4, 8), da mai mult decat suntem noi in stare sa primim, ca Dumnezeu ne-a mijlocit, prin neasemanata jertfa a Fiului Sau, fericirea vesnica, precum si mijloacele de a o castiga: „Care pe insusi Fiul Sau nu L-a crutat, ci L-a dat mortii, pentru noi toti, cum nu ne va da, oare, toate impreuna cu El?” (Rom. 8,32).
Neclintita incredere ca Dumnezeu este desavarsit, credincios, puternic si bun, se numeste credinta in Dumnezeu.
Aceasta credinta este radacina si, cu cat ea este mai puternica, cu atat mai ne-stramutata este nadejdea noastra.
Credinta aceasta a lecuit pe femeia ce se atinsese de poalele vesmantului Mantuitorului, pe cand El Se indrepta spre casa lui Iair (Matei 9, 22).
Fl.
