Cea mai mare nebunie15 min de citit

Odată, nişte oameni credincioşi stăteau de vorbă, întrebându se şi spunându-şi despre lucrurile duhovniceşti.
În vorbirile lor, ajunseseră la folosul şi deşertăciunea vieţii acesteia de pe pământ.
După multe istorisiri şi sfaturi spuse de unii altora fie din cele trăite de ei înşişi, fie din cele auzite de pe la alţii sau citite de prin cărţi, unul dintre ei pusese celorlalţi următoarea întrebare:
– Fraţilor, după toate cele pe care le auzirăm din câte ne am spus unii altora sau din întâmplările pe care le-am văzut noi cu ochii noştri în scurta noastră viaţă trecătoare, spuneţi-mi: care credeţi voi că este cea mai mare nebunie?

Unul dintre ei zise:
Cea mai mare nebunie eu cred că este să amâi pe mâine ceea ce trebuie să faci astăzi.
Şi le povesti întâmplarea unui om care, auzind la biserică îndemnul Domnului: „Astăzi, dacă auziţi chemarea mântuirii, nu vă împietriţi inimile…“, îşi zise: Da, trebuie neapărat să mă predau şi eu Domnului, dar voi face acest lucru duminica viitoare…
Însă, plecând de la biserică, n-a mai ajuns nici până acasă, căci a fost călcat de nişte cai speriaţi şi a murit pe loc.
Acesta a murit pierdut, fiindcă a amânat lucrul care trebuia să-l facă neapărat atunci. Iată cea mai mare nebunie.
Al doilea zise:
Nebunia cea mai mare cred eu că este aceea de a te crede stăpân veşnic pe averile tale şi de a nu face cu ele binele pe care îl poţi astăzi. Căci, din dragostea faţă de avuţiile trecătoare, nu faci bine celui nenorocit care vine şi te roagă, având nevoie de ajutorul şi mila ta.
Şi le povesti şi acesta cazul unui mare bogătaş care avea tot felul de avuţii şi la care a venit un frate
al său împovărat de greutăţi şi i-a cerut un ajutor.
– Am să-ţi dau, îi zise bogătaşul, dar nu atâta cât îmi ceri tu. Şi pe urmă, nu acum. Mai aşteaptă până atunci… şi atunci…
Noaptea însă a izbucnit un foc, iar bogatul n-a mai putut să-şi salveze nimic din toate bunurile lui – decât viaţa sa, pe care şi-a sfârşit-o în cea mai mare nefericire.

Al treilea zise:
Eu cred că nebunia cea mai mare este să dispreţuieşti înştiinţarea pierzării.
Şi le povesti şi acesta întâmplarea unui nesocotit care dormea într-un loc plin de tot felul de şerpi veninoşi, pe malul unei ape plină de crocodili. Mulţi trecători grăbiţi l-au înştiinţat despre primejdiile acestui loc şi l-au chemat să se ridice să plece de acolo înainte de a i se întâmpla răul şi pieirea. Dar el râdea nepăsător, fiindcă lui i se părea că nu există nici o primejdie.
Sigur că a pierit curând, ca unul care făcea cea mai mare nebunie.

Al patrulea zise:
Eu cred că cea mai mare nebunie este aceea de a-l batjocori pe binefăcătorul tău când nu mai ai nevoie de el.
Şi le povesti şi acesta despre un om de care, pe când era copil sărac, i-a fost cuiva milă, l-a înfiat şi l-a pus moştenitor al avuţiilor lui. Dar, când a ajuns avut, mare şi gras, nebunul a început să-l dispreţuiască pe binefăcătorul lui şi, închizându-l într-una din case, l-a lăsat să moară acolo de foame şi de singurătate.
Dar nu după multă vreme, a venit şi peste el pedeapsa lui Dumnezeu. I s-a descoperit mârşăvia. A fost judecat şi osândit. Şi a murit în închisoare, de foame şi de singurătate, ca cel mai mare nebun.

Al cincilea zise şi el:
Eu cred că nebunia cea mai mare este să vorbeşti despre Dumnezeu, dar să slujeşti diavolului.
Şi le povesti şi acesta o mulţime de întâmplări cu astfel de nebuni, de care se pot întâlni destui, în orice vreme şi în orice loc şi astăzi. Şi care totdeauna sfârşesc rău.

Atunci al şaselea zise:
Eu, fraţii mei, cred că tot ce aţi spus voi este întru totul adevărat.
Cred că fiecare dintre cele arătate de voi sunt, într-adevăr, câte o mare nebunie.
Dar, la rândul meu, acum vă voi spune şi eu care este, după părerea mea, nebunia cea şi mai mare decât toate. Iată, întâmplarea din care se vede şi mai bine aceasta, am să v-o povestesc numaidecât:
Era odată un om foarte bogat. Dar bogatul acesta, la început, fusese credincios. Făcea pe atunci multe fapte de milostenie semenilor săi şi căuta să umble în curăţie de cuget în toate căile lui faţă de Dumnezeu. Şi averile lui creşteau.
Dar, pe măsură ce i-au sporit averile, bogatului i se lipea tot mai mult inima de ele şi i se dezlipea de semenii săi şi de Dumnezeul său. Până când, săracii n-au mai venit la uşa lui, iar el n-a mai mers la uşa lui Dumnezeu. Ajunsese mai bogat decât toţi oamenii din ţara lui.
Pe toate câmpiile păşteau turmele lui. Pe toate mările pluteau corăbiile lui de negoţ. Pe la toate târgurile erau numai mărfuri de ale lui. În toate părţile, numai slugi ale lui…
În capitala ţării, palatul cel mai mare era al lui. Şi sub palatul lui, tot rândul pivniţelor mari erau pline de aurării şi argintării. De haine şi de covoare. De tot felul de scule şi bani de aur şi de pietre scumpe.
Ca să fie sigur că nu i le va lua nimeni şi că nu va duce niciodată lipsă de nimic, bogătaşul îşi strânsese toate avuţiile acestea aici, le închisese cu uşi puternice de fier, cu lacăte şi zăvoare grele, ale căror chei, strânse într-o legătură, el le purta totdeauna la sine, fără a se despărţi de ele niciodată.
Adeseori îi venea un dor puternic să-şi vadă avuţiile de care era atât de lipită inima lui.
Atunci lăsa totul, se cobora în pivniţele sale, deschidea pe rând fiecare uşă, scotea cheile, apoi o închidea grăbit în urma lui, nu cumva să vină cineva să-i vadă avuţiile sau să i le ia.
Dintr-o cămară trecea în cealaltă şi tot aşa, până la cea din urmă. De acolo o lua iarăşi înapoi, tot deschizând şi închizând cu grijă uşile şi zăvoarele lui cele grele. În fiecare loc stătea prelung, privind cu ochi sclipitori la strălucirea cea rece a aurului, apoi pipăindu-l cu mâinile lui lacome.
Într-o zi, oprindu-se lângă aurul lui, zise:
Iată, numai din preţul tău, scumpă perdea de aur, aş putea hrăni o sută de săraci, o sută de zile. Apoi:
Iată, numai din voi, scumpe covoare, aş putea zidi o sută de case de nenorociţi, care m-au ajutat pe mine cândva. Apoi:
Iată, numai din aurul tău, scumpă cutie, aş putea clădi o sută de biserici, de spitale şi de orfelinate, în o sută de oraşe. Dacă ar fi să ascult de cei care mă înştiinţează că voi pieri în curând, iar bunurile mele le vor lua alţii…
Dar eu acum nu mai sunt prostul de altădată, când mă lăsam atât de uşor amăgit de fleacurile credinţei în Dumnezeu… Sau de lacrimile leneşilor de săraci… Sau de sfaturile celor care lăcomeau la avutul meu, îndemnându-mă să-mi câştig, prin faptele dărniciei, avuţia cerească…
Ce avuţie cerească? zise el mai departe. Aici este cerul sau iadul. Bogăţia este puterea cea mai mare. Cel care este mai bogat, acela este şi cel mai puternic. Şi cine este cel mai puternic, acela este Dumnezeu.
Nu este alt Dumnezeu mai mare ca mine. Eu fac ce vreau şi nimeni nu-mi poate sta împotrivă. Acela este Dumnezeu, care poate face ceea ce vrea, fără a-i putea sta cineva împotrivă. Iar acela sunt eu, căci eu nu mă tem de nimeni. Nici chiar de Dumnezeu. Ce mi-ar putea face El, chiar dacă ar fi?
De lipsuri nu mi-e frică, de foame nu mă tem, chiar dacă ar fi să vină orice nenorociri peste lume. Am aici atâta aur, cât să mă hrănesc veşnic din el…
În felul acesta, inima bogătaşului nebun se împietri cu totul faţă de nevoile semenilor. Şi se trufi nebuneşte faţă de Dumnezeu.

Dar plata nebuniei lui nu întârzie mult şi într-o zi veni.
Iată cum:
În ziua aceea, mergând ca de obicei în pivniţele lui să-şi vadă iarăşi aurul – idolul sufletului său, lăudându-se şi tru¬findu-se, vorbea singur, trecând dintr-o cămară în alta.
Deschidea zăvoarele, lua cheile şi împingea uşile, care se închideau una după alta în urma lui.
Astfel, ajungând la cea din urmă uşă, unde îşi avea cele mai scumpe comori din aur şi argint, ştiind că nu mai are altă uşă, lăsă cheile pe dinafară. Dar, fără să-şi dea seama, împinse uşa, care se închise puternic în urma lui, cu cheile rămase dincolo.
După ce îşi privi şi îşi pipăi îndelung şi cu dragoste aurul cu sclipiri reci şi ucigaşe, simţi că trupul îi este cuprins de fiori de frig. Vru să iasă şi îşi căută în buzunar cheile. Dar cheile nicăieri. Atunci îşi aduse aminte că legătura de chei a rămas în uşă dincolo, iar uşa s-a închis.
Un cutremur de spaimă îi scutură tot trupul.
Primejdia unei morţi de foame aici, departe de oricine şi unde nu poate afla nimic de mâncare, îl îngheţă de groază.
O slabă rază de speranţă mai avu gândindu-se că cineva din ai lui va veni să-l scoată înainte de a muri de foame.
Începu să strige, să urle, să bată cu pumnii în uşa grea de fier, în pereţii groşi de piatră… Dar în zadar. Aici era adânc sub pământ, pereţii groşi, porţile puternice, lumea departe.
La lumina tot mai slabă a făcliei care se topea, aurul privea la el cu nişte sticliri de bucurie satanică, plină de batjocură şi de nepăsare. Parcă îi spunea:
– Te-ai crezut mai tare ca Dumnezeu!…
Ai zis că nu te temi că vei muri de foame!
Ai spus că eşti mai puternic ca oricine!
Ai gândit că faptele credinţei şi binefacerile milei sunt nebunii!
Acum iată cine eşti! Şi încă vei vedea ce vei fi!

Când bogătaşul nebun se uită şi mai bine acolo de unde i se părea că vine glasul care îi vorbea, iată că vede ieşind din grămada de aur o înfăţişare întunecată şi rânjitoare, de o urâţenie nemaivăzută şi cu nişte ochi fioroşi.
Înfăţişarea aceasta monstruoasă întinse spre el nişte gheare ascuţite, negre şi puternice. Îi cuprinse gâtul şi îşi apropie de el o gură respingătoare. O duhoare spurcată simţi că-l îneacă şi un glas ucigaş auzi scrâşnindu-i în urechi:
– Ai zis că nu te temi de Dumnezeu! Ha, ha, ha! Mă bucur că ai ascultat şoapta mea şi că ai devenit fiul meu, atât de potrivit cu mine. Nici eu nu m-am temut de El. Şi am vorbit la fel ca tine.
Ai zis că n-ai să mori de foame! Ha, ha, ha, desigur că n ai să mori! Uite aici ce de aur ai! Poţi să mănânci din el veşnic şi n-ai să-l sfârşeşti. Eu însumi am să ţi-l vâr pe gât bucată cu bucată, până ai să te saturi de aur.
Bine ai făcut că ţi-ai împietrit inima faţă de săraci, păs¬trându-ţi perdelele tale de aur!
Bine ai făcut că n-ai zidit casele nenorociţilor cu preţul covoarelor tale.
Bine ai făcut că n-ai zidit biserici, spitale ori orfelinate cu aurăriile tale.

Ce ai mânca tu acum aici, unde ai ajuns cu mine pe vecii vecilor, dacă ai fi făcut prostiile acelea? Dacă ţi-ai fi dăruit comorile acestea atunci, tu n-ai fi acum aici, iar eu n-aş fi avut bucuria de a te chinui în iad pe vecii vecilor.
Ţi-e foame? Na, mănâncă aur!
Ţi-e sete? Na, bea aur!
Ţi-e frig? Na, încălzeşte-te de aur!
Şi, zicându-i astfel, arătarea înspăimântătoare îi îndesa pe gură bulgării de aur strălucitori şi aprinşi ca de gheaţă şi ca de foc.
Bogătaşul urla de chinuri şi de groază, dar nimeni nu-l auzea şi nu ştia nimic.
Toţi cei de afară gândeau în timpul acesta: ce fericit trebuie să fie acum bogătaşul acesta care are atâtea avuţii!…
Făclia se stinse de tot, iar întunericul deveni dintr-o dată iadul cumplit.
Bogătaşul urla, cu ochii holbaţi de groază şi durere, dar nimeni nu auzea urletele lui zadarnice.
Arătarea cea înspăimântătoare, ţinându-l strâns cu gheare puternice, îl trântise jos, îi pusese genunchiul pe piept şi îi îndesa puternic pe gură perdelele lui de aur, covoarele, inelele, cerceii, brăţările, lanţurile, cutiile, bulgării lui de aur, ca de gheaţă şi ca de foc, unul după altul…

Trecuseră o sută de zile şi o sută de nopţi.
Cei din familia lui, după ce îl aşteptaseră şi îl căutaseră peste tot, pierzând orice nădejde şi orice frică de el, au pornit să spargă una după alta uşile cămărilor lui din pivniţa cu aur.
Când au ajuns la ultima uşă, au văzut cheile şi, deschizând, au intrat.
Un miros puternic de hoit putrezit le izbi faţa dintr-o dată.
În colţul întunecos, cu gura putrezită şi plină de aur, îl găsiră pe bogătaşul cel mai nebun, mort de foame şi de groa-ză.

Eu cred că aceasta este cea mai mare nebunie, zise omul, privind la fraţii săi.
Pentru că omul care L-a cunoscut o dată pe Dumnezeu, iar după aceea ajunge să-şi lipească inima de lucrurile lumii acesteia, apoi să se încreadă în ele atât de mult, încât devine nepăsător faţă de durerile semenilor săi şi dispreţuitor faţă de Dumnezeu, acela săvârşeşte toate nebuniile cu putinţă.
Acela amână sau dispreţuieşte împlinirea voii lui Dumnezeu.
Acela se crede stăpân veşnic pe averile acestea trecătoare şi nu-i face din ele parte nici unui nefericit.
Acela dispreţuieşte înştiinţările şi aruncă înapoia lui sfaturile bune, trăind în nebunia nepăsării lui.
Acela se îngâmfă împotriva lui Dumnezeu şi vorbeşte cu făţărnicie şi cu dispreţ despre lucrurile sfinte, bizuindu-se numai pe puterea şi pe avuţia sa.
Toate acestea fac din acela cel mai mare nebun. Şi cine face aceste lucruri săvârşeşte nebunia cea mai mare.
Veniţi, fraţilor, zise primul dintre ei, să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ferească de orice nebunie, dar mai ales de aceasta din urmă.
Îngenuncheară cu toţii, iar unul se rugă:

Preaîndurat şi Puternic Dumnezeul nostru, cu inimile cutremurate de pierderea atâtor suflete pe care le înşală diavolul să cadă în tot felul de nebunii, Te rugăm, ai milă de noi şi izbăveşte-ne.
Izbăveşte-i pe toţi cei care au gustat fericirea trăirii cu Tine şi nu-i mai lăsa, Doamne, să cadă niciodată în înşelăciunile felurite ale diavolului.
Nu lăsa, Doamne, să se îmbogăţească pe pământ decât oamenii darnici şi milostivi, căci aceştia nu ţin averile lor pentru ei înşişi, ci ajută cu ele oriunde este nevoie.
Nu lăsa, Doamne, să ajungă puternici şi înălţaţi pe lume decât oamenii cei smeriţi şi buni, căci aceştia nu vor asupri pe nimeni, dar îi vor ajuta cu iubire pe toţi cei neputincioşi.
Şi nu lăsa, Doamne, să stăpânească lumea decât oamenii cei iubitori şi înţelepţi, căci aceştia nu vor nedreptăţi niciodată, ci vor fi plini de blândeţe, de înţelepciune şi de dreptate în toate legile şi poruncile lor.
Şi nu lăsa, Doamne, pe nimeni să cadă în nebunia de a se ridica împotriva Ta, căci aceasta duce totdeauna la cea mai grabnică şi mai îngrozitoare pierzare.
Ci tuturor oamenilor dăruieşte-le, Doamne, o minte sănătoasă şi o inimă curată, cu care fiecare este fericit şi îi poate face fericiţi şi pe cei din jurul său. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

TRAIAN DORZ, din Ţara Minunată

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments