Slavă Ţie, Doamne! Cât m-am bucurat de frământarea pe care v-a pricinuit-o
rugăciunea! Îngerul dumneavoastră păzitor este cel care v-a tulburat, ca să aflaţi că trebuie să
vă rugaţi şi în timp ce citiţi. Căci în rugăciunile noastre nu e multă vorbărie. E scris mereu
acelaşi lucru: Doamne, miluieşte! Însă în felurite chipuri, pentru neputinţa noastră.
Nu ne putem compara cu Macarie Egipteanul, în stările harice pe care le zugrăveşte din proprie experienţă, el n-a privit nici la lumină, ci s-a înfundat undeva într-un ungher şi a înmărmurit acolo de umilinţă, în foc dumnezeiesc şi în lumină. Numai iubirea de fraţi îl chema înapoi, ca pe unul să-l povăţuiască, pe altul să-l mângâie. Cum a ajuns la aceasta? Oare s-a încumetat să înceapă dintr-o dată cu o rugăciune scurtă? Nu. Rugăciunea nu se dobândeşte fără osteneală. Sfinţii lui Dumnezeu se rugau chiar fără cuvinte. Asta nu pentru că nu voiau să citească rugăciuni, ci pentru că puterea lăuntrică a rugăciunii le lega limba, iar ei stăteau în faţa lui Dumnezeu, stăteau îndelung, nopţi şi zile, fără să se mişte din loc, neistovindu-se şi nesimţind nevoia de somn şi de hrană. Dacă, imitându-i, ne vom ţine de pravila lor, adică să nu vorbim mult (în rugăciune), atunci să le urmăm şi exemplul: să stăm îndelung cu o rugăciune scurtă. Unde să stăm? Când sunt multe rugăciuni, oricum zăbovim la ele; însă de îndată ce nu mai avem în mână cartea de rugăciuni, atunci facem o metanie două şi este deajuns.
Ca să ne atragă şi să ne reţină în rugăciune, ocrotitoarea noastră mamă, Biserica ne-a rânduit să citim cu atenţie şi cu frângere a inimii diferite rugăciuni. Dar, pentru cei sporiţi în viaţa duhovnicească, Biserica are o regulă: ca de îndată ce sufletul se aprinde în rugăciune şi
nu mai cere cuvinte, să întrerupă cititul şi să se roage numai cu inima. Aceasta este esenţa
rugăciunii.
Când Dumnezeu vă va trimite o asemenea rugăciune, preţuiţi-o şi întrerupeţi cititul.
Luaţi aminte doar că legarea limbii trebuie să vină dinăuntru, iar nu pentru a întrerupe rugăciunea, ci numai ca să vă rugaţi lui Dumnezeu cu profundă căldură adunată, căzând cu pocăinţă şi smerenie şi suspinând la gândul ticăloşiei dumneavoastră.
Noi, prin rugăciunea noastră, parcă I-am face o favoare lui Dumnezeu. Dar trebuie să ajungem să o recunoaştem ca netrebnică, apoi chiar păcătoasă; apoi iarăşi la rugăciune „să ne simţim” păcătoşi şi să stăm ca la judecată.
Căci întotdeauna Dumnezeu este Judecătorul nostru; dar sufletul nu înţelege prea bine acest lucru şi îşi dă curaj să I se înfăţişeze ca drept. Dumnezeu este milostiv şi ne rabdă; chiar şi aşa cum este, dar numai să vină „rugăciunea”!
Sf.Teofan Zavoratul. Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină
