S

Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse

by Buna Vestire
Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie 1745.

Părinții săi, Isidor si Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatăl lui era comerciant si spre sfârsitul vieții a început construcția unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credință.

 

După moartea soțului ei, Agatia Moshnina a continuat construcția catedralei. Într-o zi, luându-l si pe micul Prochorus cu ea pe santier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălțime de sapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruțat viața acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el si si-a găsit fiul nevătămat. Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învățat repede scrisul si cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii si să citească atât Sfânta Scriptură cât si Viețile Sfinților împreună cu colegii săi de studenție. Cel mai mult îi plăcea să se roage si să citească Sfânta Evanghelie când era singur.
La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viața lui fiind în pericol.
Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita si îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.
Tânăr fiind, Prochorus îsi făcea planuri pentru a-si dedica viața în întregime lui Hristos si a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii si l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viața lui. Prochorus a pornit pe jos împreună cu alți pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfinții Pesterilor. Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului si acolo să-si câstige mântuirea. 
Trecând pe la casa părintească Prochorus si-a luat rămas bun de la mama si rudeniile sale. În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareț Părintele Pahomie. Acesta l-a primit si l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine si
prescură si lucra în tâmplărie. Tânărul îsi făcea ascultările cu râvnă si zel ca si cum l-ar servi pe Domnul Însusi.  Prin muncă constantă el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea să spună mai târziu, „cea mai gravă ispită a călugărilor novice”.
 Aceasta se vindecă prin rugăciune, abținerea de la conversații plictisitoare, prin muncă asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu si prin răbdare, deoarece acedia este hrănită de micimea sufletului, neglijență si vorbă fără rost”.
Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abținea de la mâncare în zilele de miercuri si vineri si mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus.
După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle si suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif si ceilalți părinți îl iubeau pe Prochorus si aveau grijă de el. Boala l-a ținut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulțumire din gura lui. Temându-se pentru viața lui, părinții doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le:
” Sfinte părinte, eu m-am încredințat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului si al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei lui Maici.”

Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinților se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru si Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai nostri”, după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr si imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să
iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei frații l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.

La scurt timp, în locul apariției Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinților Zosima si Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.

După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul si dorința să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.
Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent si după terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor bisericesti, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoții. În timpul Sfintei Liturghii din Marea si Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie si părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunță cuvintele: „O, Doamne, mântuieste pe cei ce se tem de tine si auzi-ne”, după care ridică patrafirul spunând: „În vecii vecilor”. Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare si, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup.
Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toți rugătorii si a intrat în icoana sa din dreapta usilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt si nu s-a mai putut misca din loc. Ceilalți l-au dus de mână în altar unde a rămas nemiscat încă trei ore, cu culoarea feței schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit si mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.

În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârsind Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareț al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă întrun loc din pădure, la o distanță de 5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit „Muntele Athos” si unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de privegherea de toată noaptea si se întorcea la chilia sa din pădure după Liturghia de duminică unde se împărtăsea cu Sfintele Taine.

Pustnicul Serafim îsi petrecea timpul cu nevoințe ascetice. Pravila sa de rugăciune se baza pe cele rânduite de Sf. Pahomie pentru mănăstirile antice din desert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea si din Sfinții Părinți si Sfintele Slujbe. Sfântul a învățat pe de rost multe din imnurile bisericesti pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei si a amenajat o grădină si un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri si vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare nu mânca nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine. Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemiscat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut si arhidiaconul Alexandru care locuiau si ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplație si se retrăgeau în liniste ca să nu-lderanjeze.

În căldura verii, dreptul pustnic obisnuia să culeagă muschi dintr-o mlastină pentru fertilizarea grădinii, iar când țânțarii îl înțepau rău de tot el suporta spunându-si:” Patimile sunt omorâte prin suferință si durere”.
Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări si mireni care îl căutau pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu că dorința ii este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici
învecinați, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el si animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca si Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopții si asteptau ca sfântul să-si termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui ursii, râsii, vulpile, iepurii si chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul si îl ajuta la diferite treburi.

Pentru a alunga viclesugurile vrăjmasului, Sf. Serafim si-a intensificat nevoințele si a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul (1 septembrie), si anume, în fiecare noapte se urca pe o stancă uriasă din pădure sau pe una mică din chilia lui si nu se odihnea decât foarte puțin. Stătea în picioare sau în genunchi si se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluieste-mă pe mine, păcătosul”. Sfântul s-a rugat
asa timp de 1000 de zile si nopți.

Odată, pe când lucra în gradina, trei hoți l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Desi avea un topor în mână si ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-si cuvintele Domnului: „Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri” (Mt. 26: 52). Aruncându-si unealta jos, el le-a spus hoților să facă ce doresc. Atunci hoții l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane si câțiva cartofi, au plecat. Călugărul îsi redobândi cunostința, se târî până în chilie si rămase asa toată noaptea.
Dimineața următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar frații văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste si spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferință din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiți că mai trăia după o asemenea bătaie.

Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru si Ioan i s-au arătat si prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta si rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băț pentru tot restul vieții. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui si s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiți.

În 1807 starețul Isaia a adormit întru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat să-i ia locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume, cu excepția călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu fața la pământ până când acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului si bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: „Dobândeste spiritul păcii si mii de suflete se vor salva în jurul tău.”

Noul stareț al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu frații călugări l-au rugat pe Sf. Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire. Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.
Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se si citind. I s-a permis să servească masa si să se împărtăsească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălțimile purității spirituale si prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii si facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el si-a deschis usa
chiliei pentru ceilalți călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învățându-i pe ceilalți prin exemple.

În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului si doi ierarhi comemorați în acea zi, ieromartirul Clement al Romei si Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune si i-au spus să renunțe la izolare si să se dedice celorlalți oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-si împărți timpul între viața din pădure si viața în mănăstire. El nu s-a întors la vechea lui chilie pustnicească ci s-a retras într-un loc
mai aproape de mănăstire iar usile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cat si pentru călugări.

Părintele vedea în inimile oamenilor si ca doctor al sufletelor le vindeca neputințele trupesti si sufletesti prin rugăciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simțeau dragostea lui nemărginită si blândețea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: „Bucurați-vă, Hristos a înviat!” El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiță a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca si noi!”
Părintele era deseori văzut cum căra după sine, sprijinindu-se în băț, un sac cu pietre.
Când era întrebat de ce face acel lucru, sfântul răspundea cu smerenie: „Îl încerc si eu asa cum mă încearcă el pe mine”.
În ultima parte a vieții sale pământesti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon el l-a însoțit pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareța mănăstirii, o ascetă – Maica Alexandra si părintele Pahomie i-a dat binecuvântare
sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a fost un adevărat tata pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice problemă sufletească sau materială.
Sf. Serafim s-a dedicat si îmbunătățirii vieții monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii si prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana viețuitorilor mănăstirii Diveevo. Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, angajându-se la nevoința sărăciei voluntare, după cum l-a sfătuit sfântul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile mănăstirii, a acceptat să moară în locul fratelui ei, din supunere față de sfânt, deoarece mai era nevoie de acesta în viața pământească.

Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost si el vindecat de călugărul Serafim. În 1903, cu puțin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit si s-a tipărit renumita „Conversație a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Pusă pe hârtie de Motovilov după conversația de la sfârsitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S. A. Nilus, care căuta informații despre viața Sfântului Serafim. Această conversație este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorința lui Nicolae Motovilov de a înțelege scopul vieții crestine. Sf. Serafim stia că Motovilov căuta acest răspuns din tinerețe fără să găsească satisfacție. Sfântul părinte i-a spus că țelul vieții crestine este dobândirea Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale rugăciunii si ale vieții întru Duhul Sfânt.

Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem sti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt. Sf. Serafim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul Duh si cum recunoastem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă privesti?” Motovilov i-a răspuns: „Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă
luminează ca fulgerul si fața vă este mai strălucitoare ca soarele”.
Sf. Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că si tu esti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt asa”. Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experiențe toată viața lui. „Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înțelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.”

Toată lumea îl cunostea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet si făcător de minuni. Cu un an si 10 luni înainte de săvârsirea sa, de sărbătoarea Buneivestiri, sfântului i-a fost îngăduită încă o arătare a Maicii Domnului împreună cu cei doi apostoli si cu alte 12 fecioare mucenițe (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana si Anisia). Preasfânta Fecioară vorbi îndelung cu călugărul, încredințându-i în grijă pe surorile mănăstirii Diveyevo. În final Ea i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la mănăstire a fost martoră la apariția Maicii Domnului pentru că părintele a invitat-o.
În ultimul an de viață, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut pe sfânt înălțat de la pământ în timp ce se
ruga, lucru care i-a fost interzis cu strictețe de către Sf. Serafim să-l dezvăluie decât după moartea lui.
Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii si vorbea tot mai mult despre apropiata sa „plecare”. În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei si pe care singur si l-a făcut.
Sfântul si-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica Sfinților Zosima si Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtăsit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe frați si si-a luat rămas bun, cu cuvintele: „Salvați-vă sufletele. Să nu deznădăjduiți, să rămâneți în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi”.

În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora sase dimineața la utrenie si a simțit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obisnuia să lase lumânări să ardă în chilie si Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva. „În timpul vieții mele nu va fi nici un foc”, spuse el cândva, „dar când voi muri veți sti,pentru că un foc se va aprinde”.

Când au deschis usa au văzut cărți si alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucisate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii si a fost dus în fața Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viața. Sf. Serafim a promis să mijlocească în fața Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinții săi, Isidor si Agatia.

Moastele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalații militare. Diveevo e la răsărit de Moscova.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe

noi. Amin

CategoriiFără categorie
Tags
Distribuie51
51 Shares