Cel ce voieşte să fie bineplăcut Domnului şi să se facă moştenitor al lui Dumnezeu prin credinţă, ca să se numească şi el fiu al lui Dumnezeu, născându-se din Duhul Sfânt, apucându-se de îndelunga-răbdare şi de îngăduire, este dator mai înainte de toate să sufere vitejeşte necazurile, strâmtorările şi nevoile care îl întâmpină, ori defăimări şi ocări de la oameni, ori nevăzute necazuri de multe feluri, care se aduc asupra sufletului de duhurile viclene, spre a-l împiedica pe el de a spori în viaţa duhovnicească, şi care voiesc să îl aducă în moleşire, împuţinare şi nerăbdare.
După purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce îngăduie ca fiecare suflet să fie încercat cu multe feluri de necazuri, ca să se arate cei care Îl iubesc din tot sufletul, dacă vor răbda vitejeşte toate cele aduse asupra lor de vicleanul şi nu se vor depărta de nădejdea în Dumnezeu, ci vor aştepta totdeauna cu multă răbdare şi credinţă izbăvirea prin dar; pentru aceea vor putea scăpa de toată ispita şi aşa, dobândind făgăduinţa, se vor face vrednici de Împărăţia Cerurilor.
Deci, sufletul este dator să urmeze cuvântul Domnului, luând crucea sa în fiecare zi (Marcu 10, 21), fiind gata a răbda pentru Hristos tot necazul şi toată ispita, arătată ori ascunsă, şi să se atârne de Domnul totdeauna cu nădejdea că este în stăpânirea Lui să se îngrijească a-l slobozi pe suflet, izbăvindu-l de toată ispita şi necazul.
Iar dacă nu se va îmbărbăta şi nu va suferi cu vitejie, răbdând toată ispita şi necazul, ci, ca şi cum nu se va izbăvi, se va scârbi, se va necăji, se va îngreuia, se va strâmtora şi se va împuţina în nevoinţă sau se va deznădăjdui, lucrul acesta este meşteşug al răutăţii însăşi. Căci răutatea aruncă şi leagă pe suflet în lenevire, împuţinare şi deznădejde, neaşteptând mila Domnului întru credinţă neîndoielnică, fiindcă nu s-a făcut următor tuturor Sfinţilor, nici nu a umblat pe căile Domnului.
Ia aminte şi vezi cum dintru început Părinţii, Patriarhii, Proorocii, Apostolii şi Mucenicii, trecând prin această cale a necazurilor şi a ispitelor, au putut să placă lui Dumnezeu răbdând vitejeşte toată ispita şi necazurile; şi se bucurau în strâmtorări pentru aşteptata nădejde a răsplătirii,
precum zice Scriptura: Fiule, dacă te apropii a sluji Domnului, găteşte-ţi sufletul tău la ispită. Îndreptează-ţi inima ta şi rabdă (Isus Si rah 2,1).
Şi iarăşi Apostolul zice: Iar dacă fără de certare sunteţi, căreia părtaşi s-au făcut toţi, apoi fii din desfrânare sunteţi şi nu adevăraţi (Evrei 12, 8). Şi în alt loc: Cele aduse asupra ta toate ca pe nişte bune primeşte-le, fiindcă fără de Dumnezeu nimica nu se face. Şi Domnul zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi, şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.
Şi aceasta: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a acelora este Împărăţia Cerurilor. Prigoniţi adică ori la vedere, de oameni, ori pe ascuns, de duhurile viclene. Că împotriva sufletului care Îl iubeşte pe Dumnezeu se nevoiesc şi-l aruncă în necazuri de multe feluri, ca să-l împiedice pe el să sporească în viaţa duhovnicească, ca să-l încerce dacă Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, când rabdă tot necazul şi se ţine de nădejde până la sfârşit, aşteptând izbăvirea.
Iară sufletul ce se trândăveşte sau se împuţinează şi de nădejde se micşorează se va arăta că nu iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu. Iar necazurile cele de multe feluri şi ispitele arată pe sufletele care sunt vrednice şi nevrednice, care au credinţă, nădejde şi răbdare şi care nu au. Ca întru toate să se arate suflete iscusite, credincioase şi vrednice; răbdând până la sfârşit şi ţinând nădejdea credinţei şi primind izbăvirea, întru acest chip, făcându-se prin dar, după dreptate, moştenitori ai Împărăţiei.
Deci, ţine vitejeşte răbdarea şi nădejdea cu care fiecare suflet voieşte să fie bineplăcut lui Dumnezeu, şi aşa vei putea scăpa de toată împotrivirea şi necazul vicleanului. Că nu slobozeşte Dumnezeu pe sufletul care nădăjduieşte spre El şi pe El Îl aşteaptă să fie ispitit, încât să nu se dumirească şi să fie dat întru ispite şi necazuri pe care nu le poate suferi, după cum şi Apostolul zice: Credincios este Dumnezeu, Care nu ne va lăsa pe noi a fi ispitiţi, ci va face împreună cu ispita şi ieşirea, ca să pu tem noi a suferi (I Corinteni 10, 13).
Că nu ispiteşte vicleanul cât voieşte, nici nu necăjeşte pe suflet, ci cât îi dă voie Dumnezeu. Numai sufletul să rabde cu vitejie şi să ţină nădejdea cea întru credinţă, aşteptând ajutorul şi sprijinul de la El, şi este cu neputinţă să fie părăsit. Ci pe cât se nevoieşte, şi prin credinţă şi nădejde aleargă către Dumnezeu, şi aşteaptă ajutorul şi izbăvirea fără de îndoială de la El, pe atât mai degrabă îl izbăveşte pe el Domnul de tot ne cazul ce-l înconjoară. Că ştie El cât trebuie să intre sufletul în cercetare şi ispită şi tot atâta şi sloboade. Numai el să fie viteaz până la sfârşit şi nu se va ruşina, după cum s-a zis: Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea cercare, iar cercarea nădejde, iar nădejdea nu se ruşinează (Romani 5, 3-5). Şi iarăşi: Ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu în tru răbdare multă, întru necazuri, întru nevoi, întru strâmtorări (II Co rin teni 6, 4) şi celelalte.
Şi Domnul zice: Iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22). Şi iarăşi: Întru răbdarea voastră, veţi câştiga sufletele voastre. Şi apoi zice: Cine a crezut şi s-a ruşinat, sau cine a răbdat întru cuvântul Lui şi a fost părăsit; şi cine L-a chemat pe El şi l-a trecut cu vederea?
Sfântul Efrem Sirul
CategoriiFără categorie
