„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii…”

Acţiunea preoţilor este specifică slujirii lor sacerdotale. Ei se roagă pentru persoana bolnavă  ungând-o cu untdelemn în acelaşi timp. Vedem aici importanţa primordială a rugăciunii, ca act principal, urmat în mod natural de actul ungerii, ca parte integrantă a gestului orant. Rugăciunile preoţilor Bisericii pentru cel bolnav şi ungerea sa cu untdelemn, în numele Domnului, pot aduce vindecarea.

Folosirea untdelemnului în scopul vindecării unei suferinţe trupeşti nu este un gest inedit în lumea veche. Există numeroase mărturii, atât biblice, cât şi profane, care întăresc această idee. În Vechiul Testament şi în întreaga gândire ebraică, untdelemnul era apreciat pentru atât pentru aportul său nutritiv asupra fiinţei umane, cât şi pentru calităţile sale taumaturgice.

 De asemenea, în întreaga sa activitate publică a Mântuitorul Iisus Hristos, precum şi în activitatea misionară a Sfinţii Săi Apostoli, untdelemnul era folosit în scopul vindecării celor bolnavi, fiind întotdeauna însoţit de îndemnul la pocăinţă: „Şi ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 12-13).

 Însă untdelemnul  nu este un simplu medicament farmaceutic, căci asupra sa se pogoară harul Duhului Sfânt. Ungerea cu untdelemn în scopul vindecării nu reprezintă un remediu casnic, ci este un gest liturgic care aduce

Epistola atestă, aşadar, practicarea Sfintei Taine a Maslului „în timpul Apostolilor, deci provenirea ei prin Apostoli de la Hristos însuşi”. Maslul poate fi socotit  prin excelenta „Taină a trupului”, sau „Taină rânduită pentru însănătoşirea trupului”, prin  ea reliefându-se valoarea pozitivă pe care o acordă Dumnezeu trupului omenesc, „ca Unul care Însuşi a luat trup şi îl ţine în veci, ne mântuieşte prin el, împărtăşindu-ne viaţa dumnezeiască”.

 În rânduiala ortodoxă, preoţii ung pe bolnav cu untdelemn, la simţurile principale, în semnul crucii, dându-i puterea înfrânării de la păcate, a rezistenţei la orice egoism al pornirilor păcătoase.

 Prin cruce, ca mijloc prin care vine puterea din trupul lui Hristos, Care a biruit moartea, se va întări sufletului celui în aflat suferinţă, ca să biruiască boala din trup: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii ai sculat şi moartea ai surpat”.

Ungerea în numele Domnului  vorbeşte, de asemenea, despre o Sfântă Taină a Bisericii, invocarea numelui divin fiind asemănătoare cu cea de la Taina Botezului (Fapte II, 38; VIII, 16; X, 48; XIX, 5; Matei XXVIII, 19).

Duhul Sfânt este închipuit şi comunicat prin untdelemnul sfinţit chiar în timpul acestei Taine de către preoţi. Cea care vindecă neputinţa trupească a celui aflat în suferinţă este de fapt puterea lui Dumnezeu. 

Legătura organică dintre actul ungerii şi invocarea numelui Domnului, precum şi apelul la pocăinţă, indică faptul ca, deşi nu se leagă în mod direct păcatul de boală conform paradigmei cauză-efect, sugerează totuşi indirect faptul că boala şi păcatul aduc suferinţă persoanelor şi că Dumnezeu le poate salva de efectele lor nefaste (e.g. V, 6. 10. 16).13.

Lucrarea Duhului Sfânt în om, care e cerută şi acordată prin Taina Maslului, nu s-ar putea efectua fără o deschidere a sufletului bolnavului, prin credinţă şi căinţă. Însuşi faptul că bolnavul cheamă preoţii Bisericii să se roage pentru el implică credinţa lui în lucrarea lui Dumnezeu prin această Taină. 

În ortodoxie, Taina Maslului nu este pentru moarte, ca în catolicism, ci pentru o viaţă întru sănătate şi curăţie. În Biserica Greciei, Sfânta Taină poartă numele de Euchelaion (de la grecescul eujcevlaion, eujchv = rugăciune şi e!laion = untdelemn) şi este administrată în Biserică de către şapte, sau cel puţin trei, preoţi, ori, în caz de necesitate extremă, de către un singur preot. 

Primul său scop este acela al tămăduirii trupeşti, dar şi al celei duhovniceşti, fiind adesea administrată în legătură cu Sfânta Euharistie, în special în Săptămâna Patimilor.

Sfintele Evanghelii evidenţiază legătura dintre rugăciunea credinţei şi vindecare. Atunci când rugăciunea credinţei se revarsă asupra unui creştin, atât păcatul cât şi boala sunt încredinţate puterii lui Dumnezeu de a ierta şi a vindeca. 

Rugăciunea comună a preoţilor, unită cu rugăciunea celui bolnav, par să suplinească mărturisirea păcatelor. Astfel, efectul ultim al acestei acţiuni este vindecarea.

Fără mărturisirea păcatelor şi iertarea acestora de către Dumnezeu nu există vindecare (cf. I Corinteni XI, 30-32; I Ioan V, 16-17). Sfântul Iacob încurajează rugăciunea ca având o mare putere .