Doamne şi Stăpânul vieţii mele-Sf.Efrem Sirul

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,

Sf Efrem Sirul

al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie…”

. „Duhul trândăviei”: opusul creşterii duhovniceşti

Sfinţii Bisericii menţionează că plăcerea absurdă are drept consecinţă firească a ei durerea, şi vorbesc despre cum o durere nouă duce iarăşi la o nouă placere. O analiză scurtă a celor patru patimi, care se evidenţiază în rugăciunea Sfântului Efrem, ne va ajuta să înţelegem cât este de dureroasă, într-adevăr, plăcerea pe care patimile o dau fiecărui adorator şi cât este de plăcută agonia luptei fiecărui pătimitor.

Deoarece Dumnezeu Însuşi îi încununează şi îi umple cu har pe luptătorii şi învingătorii păcatului, dându-le ca cunună a biruinţei multă binecuvântare şi sfinţenie. Iubirea noastră faţă de Dumnezeu este adevărată, există şi se judecă în funcţie de lupta noastră împotriva patimilor. Aşa ne luminăm interior şi pătimim cele dumnezeieşti, devenim înfăţişări ale teofanei, adică oameni teofori cu adevărat, şi Hristos ia chip în noi.

Marele Sfânt ştie bine de ce pune trândăvia pe prima treaptă a patimilor. Trândăvia este un nor greu, care acoperă sufletul şi nu îl lasă să respire. Estompează mintea şi nu îi permite să vadă lucrurile clar, pierzându-şi darul de mare preţ al discernământului, care este harisma teologiei dogmatice şi a vieţii duhovniceşti ortodoxe. Leneşul este în continuă îmbolnăvire din cauza disperării. Inima trândavului devine un coş de gunoi ce adună lucruri rău mirositoare.

De asemenea, toţi înţelepţii lumii i-au facut o caracterizare rea. Seneca spune că trândăvia este hrana nulităţii, că este mormântul trândavului viu şi că îl epuizează pe om mai mult decât îl uzează munca. Ovidiu menţionează trândăvia ca fiind întreţinătoarea imoralităţii. Pittakos şi Isocrates o caracterizează în cel mai bun caz ca ceva plictisitor. Şi Theocrites, ironizându-i pe trândavi, îi menţionează ca fiind tot timpul în sărbătoare.

Părinţii Bisericii o biciuiesc vehement ca fiind mama multor rele. Sfântul Vasile cel Mare o prezintă caracteristic ca fiind cauza oricarei nelegiuiri, iar Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind izvorul tuturor pacatelor. Urmaşii acelui înţelept sunt Solanos Atenianul – căruia îi aparţine cunoscuta maximă: „Trândăvia este mama tuturor răutăţilor” – şi Sirah, cu: „Trândăvia a învăţat multă răutate” (Înţelepciunea lui Isus Sirah). Trândavul se identifică cu leneşul, puturosul, nepăsătorul, nemulţumitorul. El este cel care trăieşte ca un parazit pe spinarea celorlalţi. Nu numai leneşul este trândav, dar şi muncitorul care lucrează cu de-a sila, fara poftă, neatent, repede şi confuz. Conform scrierilor înţelepte, trândavul este în special neglijentul, indiferentul, studiosul deloc studios, cel care se roagă şi nu se roagă, cel care merge la biserică şi nu merge la biserică, teologul fără gândire teologică, creştinul după mărturia buzelor, dar corigent la morală.

Vedeţi cât de chinuit este omul cu această patimă? Cât este de vrednic de compătimire şi câtă luptă
personală, responsabilă, serioasă şi continuă îi trebuie? De cât ajutor, de câtă rugăciune, înţelegere şi milă are nevoie? Are nevoie de prieteni, de rude, de duhovnici, de sfinţi, de îngerii lui Dumnezeu şi de îndurarea Celui de Sus ca să se elibereze de această patimă îngrozitoare, care îl ţine legat de sine, de trup, de propriul egoism îngust, de ideile lui şi de presupusa relaxare.

Dar să vedem mai bine cum arată omul cu această patimă, în care se cuibăresc şi clocesc şi alte patimi. Omul care îşi lasă membrele nemişcate pentru mult timp, va anchiloza. Dacă desconsiderăm sau dispreţuim constiinţa, ea încetineşte şi „se stinge”. Dacă sufletul încetează să se roage, va rămâne un teren nearabil şi îi va trebui multă străduinţă să îşi regăsească vlaga, pentru că rugăciunea este sănătatea sufletului.

Trândăvia este terenul propice ca să se dezvolte ţepii gândurilor murdare, ai fanteziilor imorale, ai faptelor absurde şi ai amintirilor ispititoare. În această situaţie, omul îşi pierde seriozitatea, demnitatea şi nobleţea sa, nu se mai recunoaşte pe sine. Se plictiseşte, se enervează, se stresează, suferă de melancolie şi de singurătate chinuitoare sau este condus către stări opuse acestora, către distracţie, hoinăreală, clevetire, haz şi ironie.

Munca ne ajută şi ne susţine în efortul de a ne elibera de boala trândăviei. Dar şi ea trebuie făcută în aşa fel şi cu măsură, astfel încât să nu ne conducă spre alte impasuri şi, în special, spre aviditate. Chiar şi în deşert, asceţii nu s-au oprit să are pământul, să lucreze manual şi să mănânce pâinea obţinută cu sudoarea lor, pentru a nu deveni povara celorlalţi şi pentru ca trândăvia să nu robească puterile sufletului.

Omul cu duh trebuie să se roage şi să spună: „Doamne, să nu îmi dai ca zilele vieţii mele, cele puţine şi scurte, să se scurgă după zădărnicia şi deşertăciunea convingerilor lumeşti şi în nepăsare. Să nu mă laşi să îngrop talanţii pe care mi i-a încredinţat iubirea Ta, pe pământul uitării şi al lenei…”

Pe omul lui Dumnezeu îl caracterizează generozitatea, dăruirea, pacea şi bucuria. Trândavul obosit, trist şi descurajat, este supus unui spirit contrar Evangheliei lui Hristos. O înnorare întunecată şi prelungită a acoperit inima omului, o ceaţă întinsă şi oarbă a cuprins mintea lui. De obicei însă, această situaţie este voită.

Este o normă fără condiţii în oricare situaţie a mea, ce devine un mod de viaţă inert, fără nici o intenţie şi încercare de a face o schimbare. Şi cu cât această situaţie durează mai mult, cu atât se agravează boala. În acest mod, sufletul poate ajunge uşor la ofilire şi disperare. Din păcate, nu este mic numărul sufletelor care, din cauza diferitelor puncte de plecare, pretextelor şi motivelor, nu mai opun nicio rezistenţă interioară, astfel încât lăcomia şi nesaturaţia lor i-a stăpânit condamnabil, iar singurătatea, plictiseala, neplăcerea, tristeţea au devenit prietenele şi însoţitoarele inimii lor.

Duhul deznădejdii, care se naşte din duhul lenei, ne împiedică să urmăm calea duhovnicească. Noi credem că atunci când menţionează trândăvia dăunătoare, Sfântul Efrem se referă la neîmplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Omul are menirea şi vocaţia să devină sfânt. Faptul că nu toţi ajung la sfinţenie se datorează trândăviei, care este direct opusă creşterii şi desăvârşirii duhovniceşti a omului, fiind negaţia creşterii personale, ofilirea în stagnare şi împietrire.

În final, se observă că lumea se desfăşoară pe doi curenţi opuşi, pe doua căi paralele. Pe o cale hoinăresc trândavii, bârfind, batjocorind totul în jurul lor, fiind nepăsători, cu sfârşitul obişnuit evoluţiei lor: plângeri multe, pentru cât se simt de prost şi cât sunt de obosiţi. Totul în jurul lor îi dezgustă; chiar sunt dezgustaţi de propria lor viaţă anostă.

Pe cealaltă cale umblă şi călătoresc fără destinaţie, într-un ritm mai rapid, chiar dacă sunt împovăraţi cu atâtea greutăţi, treburi, preocupări şi munci, cei care sunt striviţi zilnic de atâtea eforturi, scurtându-se în acest mod durata vieţii lor, viaţă pentru care, spun ei, se luptă. În final, şi trândavii, şi cei foarte ocupaţi şi preocupaţi sunt cumplit de robiţi şi acesta este şi punctul lor comun.

Sfântul Nicodim Aghioritul, în lucrarea sa preţioasă, Experienţe duhovniceşti, devine analitic şi foarte descriptiv. Menţionează cum a deschis diavolul în această lume o şcoală de ispite. Văzând că el nu mai apucă să dea lecţii despre fărădelegi, a pus în locul său ca învăţător trândăvia, astfel că şi cei mai răi au devenit cei mai buni elevi ai săi. Elevii se pricopsesc prin a deveni duşmanii străduinţelor şi prietenii plăcerilor. Însă nu rămân în urmă nici elevii aceleiaşi şcoli care învaţă înrobirea în treburi şi griji inutile. Să nu creadă cineva că toate acestea se întâmplă numai celor care sunt în afara Bisericii.Duhul trândăviei şi al lenii, când ocupă sufletul credinciosului, invocă boli pentru a nu ţine post, a nu merge la biserică, a nu se ruga şi, în general, pentru a nu se înfrana.

sursa: