Cine sunt cei mai mari păcătoşi? „Criminalii, hoţii, violatorii, homosexualii, ereticii etc.” La această întrebare fiecare răspunde cu uşurinţă. O caracteristică este comună însă marii majorităţi a răspunsurilor: cele mai mari păcate sunt cele pe care le fac ceilalţi. Beţivii spun că fumatul e un mare păcat, fumătorii îi arată cu degetul pe desfrânaţi, aceştia îi arată cu degetul pe drogaţi, drogaţii îi arată cu degetul pe homosexuali, homosexualii îi arată cu degetul pe oamenii violenţi, aceştia îi arată cu degetul pe alţii, şi tot aşa.
E reconfortant să stai la televizor la ştiri şi să auzi că un ministru a fost prins cu mâna în sacul cu bani al ministerului, că o prostituată i-a furat banii unui poliţist care îi testase reflexele erotice, că un preot şi-a făcut casă parohială cu banii cu care trebuia să refacă pictura bisericii. „I-auzi, ce nenorocit!”. Sau: „Asta e de-a dreptul târfă, degeaba face pe îngeraşul”. Comentarii de acest gen se aud zilnic, în multe case. De ce?
Pur şi simplu pentru că omul caută să îşi ascundă propriile păcate faţă de sine însuşi, omul încearcă să îşi găsească justificare pentru căderile sale, şi una dintre metodele folosite este căutarea unor păcătoşi mai mari – faţă de care el să se simtă curat. Omului nu îi place să se considere cel mai mare păcătos. Vrea să se considere virtuos sau, dacă nu reuşeşte să se mintă singur, să se considere măcar „cel mai mijlociu păcătos”.
Trăim într-o societate în care nimeni – în afară de oamenii făţarnici – nu se consideră cel mai mare păcătos. În schimb, rolul de „cel mai bun” şi-l asumă mulţi, de la oamenii politici care fac acte de filantropie până la ziariştii care pozează în mari iubitori de dreptate.
În unele situaţii, vânătorii se mulţumesc cu victime cu care au slăbiciuni asemănătoare, dar faţă de care se simt mult mai curaţi. Mai pe şleau, o studentă care se masturbează se consideră mai curată decât una care face acest lucru împreună cu prietenul ei. „Victima” ei se consideră mai curată decât cea care practică sex oral.
„Victima” acesteia – de ce, oare? – se consideră mai curată decât cea care are relaţii sexuale cu prietenul ei. Aceasta din urmă se consideră mai curată decât colega ei care este amatoare de alte perversiuni. La rândul ei, colega se simte superioară fetelor care lucrează la bordel. Dar şi fetele acelea găsesc victime faţă de care să se simtă mai curate.
Dacă într-un spital ar fi adunaţi într-o anumită secţie bolnavii care mai au câteva zile de trăit, oare s-ar bucura cei care mai au şanse să supravieţuiască încă o săptămână văzând cum colegii de salon mor înaintea lor? Ar fi aceasta o uşurare? Nu, ci fiecare moarte le-ar aduce aminte de propriul sfârşit, fiecare cadavru le-ar aduce aminte că şi trupurile lor vor fi lipsite de viaţă.
Dacă oamenii iubitori de păcat ar înţelege păcatul ca pe o boală care aduce moartea, nu ar mai căuta să îi judece sau chiar să arunce cu pietre în păcătoşii mai mari decât ei. Ar înţelege că şi ei şi ceilalţi se află pe acelaşi drum spre prăpastie.
Cine e cel mai mare păcătos? Fiecare dintre noi ar trebui să îşi vadă propriile păcate, şi nu să se îngrijească de ale altora.
