Sărbătorile Naşterii Domnului şi a Theofaniei3 min read

Studiind lucrările istorico-teologice dedicate acestei sărbători, aflăm faptul că Naşterea Domnului şi Theofania se celebrau împreună până în secolul al IV-lea. În anul 330, la Roma, pentru prima dată, sărbătoarea Naşterii Domnului începe să fie celebrată la 25 decembrie, spre deosebire de sărbătoarea Theofaniei (Arătarea Domnului sau Boboteaza), care se săvârşea la 6 ianuarie – aşa cum se serbează până în zilele noastre – şi care a dobândit şi un caracter harismatic prin sfinţirea apei. În mod treptat, până la mijlocul secolului al VI-lea, toate Bisericile locale au adoptat definitiv această schimbare în calendarul sărbătorilor de peste an.
Cercetând omiliile scrise de Sfinţii Părinţi, având ca temă aceste două sărbători, observăm că, centrul cultului în Biserică – cel puţin în secolul al IV-lea – era reprezentat de Taina Întrupării Lui Iisus Hristos, care, pe scurt, se rezuma la credinţa că Dumnezeu Cuvântul ,,S-a întrupat pentru ca noi să ne îndumnezeim”. Dumnezeieştii Părinţi, copleşiţi şi uimiţi de Taina Întrupării Fiului Lui Dumnezeu, îi învăţau pe creştini însemnătatea teologică a ei.
Cadrul ideologic religios al epocii impunea înfruntarea pericolului pe care îl reprezentau ereticii şi păgânii din vremea aceea. Celebrarea acestor două mari sărbători a constituit prilejul potrivit de a fi expusă implicit, dar în mod cât se poate de clar, credinţa Bisericii în hotărârile Sinodului de la Niceea, răspunzând în acest mod ereticilor de tot felul. Faţă de păgâni, Sfinţii Părinţi nu au arătat aceeaşi intransigenţă, ci au încercat să-i scoată pe aceştia din negura neştiinţei – de vreme ce nu cunoscuseră creştinismul îndeaproape – fiindcă, aşa cum ştim, Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat pentru mântuirea tuturor oamenilor. Mai presus de toate acestea, Părinţii îndemnau pe toţi să

trăiască viaţă curată, departe de păcat, condiţie absolut necesară pentru a beneficia de roadele Întrupării Lui Hristos.
Sărbătoarea Naşterii Domnului şi a Theofaniei nu trebuie să constituie prilej de reflecţii şi analize sentimentaliste, ci de conştientizare a importanţei lor vitale, făcându-ne şi noi părtaşi la celebrarea lor. Aşadar, înţelegem pe deplin şi credem că Dumnezeu s-a făcut Om pentru a noastră mântuire, că ne-a făcut părtaşi unei vieţi noi, care ne dă posibilitatea de a deveni şi noi dumnezei, după har.
Fiecare sărbătoare bisericească este rememorarea unui eveniment care îl are în centru pe Dumnezeu, rememorare care, deşi a avut loc în trecut, o singură dată, ni se descoperă din nou, o trăim şi o celebrăm în mod tainic în prezent, şi ne dă posibilitatea să participăm – trăind cu intensitate acest moment – ca martori (dar şi mărturisitori) ai acestui eveniment. În acest sens, şi noi putem fi martori/mărturisitori ai dumnezeieştii Arătări, devenind noi înşine subiect al îndumnezeirii, lucru care, de altfel, a fost şi scopul Întrupării Mântuitorului Hristos.
De aceea, să încheiem cu cuvintele Sfântului Grigorie Teologul:,,Părinţi şi fraţi, să prăznuim, aşadar, nu cu sărbătoare lumească ci dumnezeiască. Nu lumeşte, ci dumnezeieşte. Nu cu cele ale noastre, ci cu cele care nu sunt ale noastre şi, mai mult de atât, cu cele ale Stăpânului. Nu cu cele păcătoase, ci cu cele curate, nu cu cele create, ci cu cele recreate, renăscute prin duh”.
Arhimandrit Nikólaos Ioannídis
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments