Ocrotirea femeii care s-a pocăit pentru păcatele ei5 min read

În Roma era un boier de bun neam şi îmbunătăţit, care, socotind cum că viaţa aceasta vremelnică trece ca un vis, a hotărât să se îndepărteze de lume pentru ca să-şi caute de mântuirea sufletului său. Deci, în voindu-se cu soţia sa şi ce rându-i iertare, i-a lăsat singurul copil (parte bărbătească) pe care îl făcuse cu dânsa, şi s-a dus într-altă parte, în tr-un loc liniştit. Şi acolo, trăind cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, s-a săvârşit în pace, mutându-se la cereştile lăcaşuri.
Iar femeia, rămânând în casă numai cu copilul, îl iubea peste fire, ţinându-l în braţe mai toată ziua şi toată noaptea, şi întruna îl dezmierda şi îl săruta. Şi nu numai cât a fost mic a făcut ea asemenea, ci şi după ce se făcuse mare, bărbat desăvârşit, ca o maică neînţeleasă, dormea împreună cu dânsul, ca pe vremea când era copil mic, şi nu se gân¬dea nefericita ce alunecare mare putea să-i vină printr-însul.
Deci, din neluarea aminte a ei, cum şi din îndemnarea diavolului, a căzut înpăcat cu dânsul, ticăloasa, iar când a cunoscut că a rămas însărcinată de fiul ei, a ajuns într-aşa stare de mâhnire, că voia să se omoare. Însă cu gândul la mila cea nemărginită a lui Dumnezeu, n-a căzut în deznădăjduire, ci a alergat deodată la Domnul Cel prea îndurat. Şi din acel ceas n-a mai făcut nimic în casă, ci toată vremea a petrecut-o cu posturi, cu milostenii, cu rugăciuni şi cu lacrimi din tot sufletul.
Iar după ce a venit vremea naşterii, ducându-se într-un loc ascuns al casei sale a născut şi, ca să nu se afle ruşinea, a aruncat pruncul într-un loc plin de necurăţenii, unde a murit. Şi nu s-a auzit nimic o bucată de vreme despre acest fapt. Însă începătorul răutăţii nu s-a săturat cu cele ce îi făcuse ei până atunci, ci s-a hotărât ca să o ruşineze şi înaintea oamenilor şi mai mult să o necăjească, pentru ca astfel, din multă mâhnire, să moară nepocăită.
Deci, prefăcându-se preaînrăutăţitul cum că ar fi duhovnic înţelept, înaintevăzător şi cunoscător al inimilor omeneşti, învăţa pe popor. Şi pentru ca să se creadă cuvintele lui, a descoperit multe omoruri şi furturi, cum şi alte fărădelegi, încât îl avea la evlavie şi ţinea la el nu nu mai poporul cel de obşte, ci şi boierii şi chiar judecătorii cetăţii. Într-o zi, a zis el către aceştia: “Preacinstiţi boieri! Eu vreau să vă povestesc astăzi mari şi înfricoşate lucruri şi mai ales despre o păgânească faptă fără de lege şi cu totul necuviincioasă, care s-a făcut în cetate, atât de grozavă, încât mă minunez cum de n-a aruncat Dumnezeu foc ca să ardă toată Roma, precum odinioară Sodoma şi Gomora, pentru că aici s-a făptuit mai mare şi mai urâtă păgânătate decât cele ce s-au făcut acolo. Aflaţi dar că cutare femeie (şi i-a zis pe nume), pe care, pentru făţărnicia şi evlavia ei cea mincinoasă, o socotiţi ca pe o sfântă, a păcătuit cu fiul ei, a făcut un copil şi apoi l-a omorât, pentru ca să nu se mai audă de o faptă ca aceasta”.
Acestea auzind, cei ce erau de faţă n-au crezut, ci s-au împotrivit, zi când că spune minciuni, pentru că femeia aceea ar fi un suflet foarte bun şi cu frică de Dumnezeu, pe care tot poporul o ştia şi se cucernicea de ea. Atunci vrăjmaşul, dovedind învinuirea cu jurământ, a zis: “Puneţi să se facă un foc aici şi aduceţi pe femeie aici, să ne întrebăm amândoi, şi care se va găsi mincinos din noi doi, să fie ars de viu”.
Deci, judecătorii, chemând de faţă pe cea învinuită, i-au zis: “Doamnă, ştii că proo rocul acesta, pe care l-a trimis Dumnezeu în această vreme pentru mântuirea noastră, te în vinovăţeşte cum că ai făcut cutare faptă. Deci, dacă ai greşit, mărturiseşte-o, iar dacă nu, dovedeşte-l pe dânsul ca pe un pârâş mincinos”.
Iar femeia, luminată fiind de Dumnezeu, a răspuns: “Preaînţelepţi judecători, daţi-mi un termen de câteva zile, spre a putea răspunde la o în vinuire ca aceasta; căci zice înţeleptul Solomon: «Să nu răspundă ci ne va degrabă la mare întrebare, ci mai întâi bine de tot să se gândească şi apoi să dea răspunsul cel care se cuvine»“. Acestea zicând, i-au dat un termen de opt zile.
Deci, ieşind de la judecată, s-a dus la casa ei; şi neavând la oameni nădejde, ci nu mai la Dumnezeu, a plâns cu amar. Apoi, ducându-se la arhiereul de atunci, Lucian cu numele, a căzut la picioarele lui, măr tu risindu-şi păcatul său cu atâta zdrobire de inimă şi cu atâtea lacrimi, încât s-a minunat arhiereul şi i-a zis: “Îndrăzneşte, fiică, spre mult în du-ratul şi milostivul Dumnezeu, că mai mare este milostivirea Lui de cât toate fărădelegile tale; că El n-a urât pe Pavel prigonitorul, nici pe Petru, cel care s-a lepădat de El. Şi nu numai că i-a iertat, dar şi cei mai întâi stătători ai Apostolilor i-a aşezat. Roagă-te, dar, cu lacrimi, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, că Ea este nădejdea cea mai temeinică a celor deznădăjduiţi şi a tuturor păcătoşilor mijlocitoare, şi fiindcă termenul de judecată este scurt, nu-ţi dau alt canon decât să te rogi neîncetat cu zdrobire de inimă şi cu lacrimi şi rugăciunea să fie iertarea fărădelegilor tale”.
Din nişte cuvinte ca acestea îmbărbătându-se ea cu o mare nădejde în Dumnezeu şi în Preacurata Maica Lui, s-a întors la casa sa. Deci, închizându-se într-o cămăruţă deosebită  plângând toată săptămâna, nemângâiată şi bătându-şi pieptul, ochii şi mâinile le ţinea înălţate către cer, iar inima către Prea sfânta Născătoare de Dumnezeu, rugându-se ei ca să o izbăvească de primejdia cu care era ameninţată şi să nu fie ruşinată în faţa judecătorilor şi a întregii cetăţi. Şi fiindcă se ruga din toată inima, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi, a auzit-o îndată Ajutătoarea cea grabnică a celor ce în primejdii sunt fără ajutor.

Deci, când a venit ziua hotărâtă şi a plecat, mergând cu slujnicile şi rudeniile sale la divan, însăşi Stăpâna cea Atotputernică a însoţit-o pe ea şi împreună cu dânsa au călătorit până la priveliştea aceea. Iar începându-se judecata, au zis judecătorii către cel pe care îl socoteau a fi cleric (adică diavolului): “Iată, Părinte duhovnice şi învăţătorule, femeia pe care ai clevetit-o, zicând despre ea că ar fi făcut acele ruşinoase şi ne legiuite fapte. Dovedeşte-o şi o înfruntă pe dânsa faţă către faţă, ca astfel să fie condamnată la moarte prin arderea cu foc, după cum singur ai cerut şi aşa s-a hotărât. Iar dacă te vei arăta pârâş mincinos  după lege  să primeşti tu asemenea pedeapsă”. Însă clericul, uitându-se lung la femeie, se mira şi nu putea să vorbească nicicum. Atunci i-au zis judecătorii: “Ce stai aşa, nedumerindu-te şi de ce-ţi este frică şi nu o învinovăţeşti pe dânsa, după cum făceai mai-nainte?” Răspuns-a duhovnicul: “Această femeie nu este amestecătoarea de sânge şi ucigătoarea de fiu pe care am învinovăţit-o, ci una dintre cele mai îmbunătăţite şi sfinte cu viaţa din fiicele Ierusalimului. Şi mă tem să spun cine este şi nu pot să mărturisesc, căci Maria aproape de dânsa este şi o acoperă şi o păzeşte pe ea, încât nici nu mai este cum a fost înainte, ci alta asemenea ei, însă cu totul schimbată”.

 

Şi aşa mincinosul fără să vrea a spus adevărul, căci în acel ceas femeia nu mai era păcătoasă ca mai înainte, ci prin sfinţita pocăinţă se schimbase cu dumnezeiasca schimbare a dreptei celui Preaînalt. Acestea auzindu-le ei, s-au însemnat cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; din care pricină, neputând blestematul suferi puterea ei, s-a făcut ca un fum şi a pierit din mijlocul lor. Atunci, cei ce erau de faţă, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu şi din acel timp pe femeia aceea au cinstit-o mai mult şi au avut către dânsa mai mare evlavie, iar ea, mulţumind Făcătoarei de bine după cum se cuvenea, tot restul vieţii sale şi l-a petrecut cu fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu, spre ruşinarea urâtorului de bine şi întru slava Celui cu totul Preaîndurat.
 Amin.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments