Nasterea Domnului si Maica Sa16 min read

Astăzi, la Naşterea Lui, prăznuim o taină care se numeşte taina tainelor. O taină ascunsă din veci şi
îngerilor şi oamenilor .Dumnezeiescul şi marele Vasile zice: „Din câte a făcut Dumnezeu în cer şi pe pământ, nici o minune nu este mai mare ca aceasta, ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să Se facă om, să Se pogoare din ceruri, din slava Sa cea negrăită, şi să Se facă asemenea nouă, afară de păcat” (Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmul 44, precum şi în cap. 8 al celor Despre Sfântul Duh).
Această minune a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, sau taina iconomiei în trup, covârşeşte cu minunea sa toate minunile şi toată zidirea celor văzute şi nevăzute. O adevereşte şi Sfântul Grigore de Nyssa, fratele marelui Vasile, care arată în chip firesc cum covârşeşte taina aceasta orice minte. Căci zice: „Dacă ai vedea undeva în văzduh o pară de foc, un foc mare arzând, şi în loc să vezi că para focului se ridică în sus, cum e firesc, ai vedea  lucru înfricoşat! – că se pogoară în jos, nu te-ai înfricoşa?” (Sfântul Grigore de Nyssa, Cuvântul 7). 
 Pentru că focul este o zidire uşoară ca şi aerul. (Din patru stihii a făcut Dumnezeu toată lumea: două stihii se numesc grele, pământul şi apa, care trag şi curg purpururea aleargă în sus. Prin urmare, niciodată focul nu va pogorî cu para în jos.)
Deci aici, la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, s-a văzut cea mai mare minune. După cum focul, răsturnându-se cu para în jos, tot foc rămâne – deşi astfel s-ar abate de la legea firească –, tot aşa Dumnezeu Cuvântul, pogorându-Se de sus, El, focul cel mistuitor, deşi S-a coborât la noi şi s-a părut că aproape iese din fire prin lucrarea ce a făcut-o, rămâne totuşi focul Dumnezeirii şi Dumnezeu Cuvântul (Sfântul Grigore Teologul, Cuvânt la Naşterea Domnului).
 Pogorârea la noi Ia adus mai mare slavă, pentru că a fost un lucru nou pentru El şi străin şi de îngeri, şi de oameni. Cum, Dumnezeu, Care este mai înalt peste toate, Se coboară până la firea noastră cea smerită şi neputincioasă? (Sfântul Grigore al Tesalonicului, Cuvânt la Naşterea Domnului).
 Care a fost pricina să vină Însuşi Dumnezeu din ceruri, să Se pogoare până la noi şi să ne mântuiască?
Întâi, ca să se arate că El este Ziditorul nostru şi tot El este şi Mântuitorul nostru, după ce am căzut. Dar cea mai mare pricină a fost dragostea Sa, căci din dragostea cea nemărginită pe care o avea

pentru neamul omenesc S-a smerit pe Sine până la moarte şi moarte pe Cruce (Filipeni 2, 8). Şi S-a smerit până la peşteră şi până la iesle şi până la a Se întrupa. Din dragoste vine Dumnezeu la noi şi, mai înainte de a ne naşte noi prin dumnezeiescul botez şi prin pocăinţa cea adevărată, voieşte să se

nască El de la oameni. 
Mai înainte de a ne face pe noi dumnezei după dar, vrea să Se facă El om îndumnezeit. Vrea să Se pogoare să îndumnezeiască firea noastră. Deci, Dumnezeu Cel mai presus de om Se face om şi rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu, şi om.
A luat în ipostasul Său dumnezeiesc sufletul şi trupul nostru. A luat sufletul ca să-l îndumnezeiască cu Dumnezeirea Sa şi trupul ca să-l sfinţească prin înomenirea Sa. Iar din amândouă acestea s alcătuit un singur ipostas, din Dumnezeire şi din omenire.
Mare este taina aceasta! De aceea dumnezeieştii Părinţi au cutezat să spună un lucru prea înfricoşat: că la venirea lui Dumnezeu Cuvântul în lume, la întruparea lui Dumnezeu, la
Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a arătat ceva străin şi îngerilor, şi oamenilor. Pentru aceea, într-o privinţă mai mare unire are Dumnezeu Cuvântul cu noi, oamenii, decât cu Tatăl Său,
deşi în alte privinţe e mai mare unirea cu Tatăl (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, p. 378, cap.11).
Iată câtă dragoste şi câtă milă arată neamului omenesc! Căci deşi El este de o fire şi de o fiinţă cu Tatăl, dar după ipostas El e deosebit de Tatăl, ca un ipostas de alt ipostas, că altul este ipostasul Cuvântului, şi altul al Tatălui, şi altul al Sfântului Duh.
Deci, după ipostas se uneşte cu firea noastră prin Prea Curata Fecioara Maria şi se face cea mai mare unire a lui Dumnezeu cu firea noastră, dar nu după voie, nici după fire, însă nici după dar, ci după ipostas. Auzi! Se uneşte ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul cu firea omenească şi se face un singur ipostas din două firi, din Dumnezeire şi din omenire. A luat în ipostasul Său întreaga noastră fire şi S-a unit cu noi după ipostas, ceea nici cu Tatăl nu are. Şi măcar că El este străin de omenire cu firea cea dumnezeiască, dar după ipostas Dumnezeu Se face ca noi, că ipostasul Său ia firea omenească şi o ridică până de-a dreapta Părintelui Său. Pe această fire întunecată şi coruptă a noastră o ridică la cinstea cea mai de sus din ceruri, ca să stea pe tron în veacul veacului împreună cu Fiul, de-a dreapta măririi celei înalte, cum zice Sfântul Apostol Pavel (Luca 24, 26; Faptele
Apostolilor V,31; 7, 55-56; Efeseni 1, 20-21).
Nu după îngăduinţă vine în trup, nici după acceptare, ci după voia înainte povăţuitoare a Părintelui Său, Care-L trimite în lume să facă ascultare, să aducă neamul omenesc la starea cea de fericire din care a căzut.
 Hristos n-a fost sămânţă de bărbat, că nu s-a împreunat Prea Curata FecioaraMaria cu bărbat, ci de la Duhul Sfânt a avut în pântece. Deci Hristos se numeşte sămânţa femeii, nu a bărbatului, căci sămânţa femeii trebuia să zdrobească capul şarpelui.
Şi iată care este pricina – cum zice dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul – că Adam, în loc s-o numească pe femeia sa “moarte”, pentru că aşa trebuia s-o numească după logica omenească, fiindcă prin ea venise moartea (căci ea gustase mai întâi din pom), o numeşte Eva, adică “viaţă” (Facerea 3, 20).
Deşi ea a fost pricina venirii morţii, Adam o numeşte viaţă! De ce o numeşte viaţă şi nu moarte?
Adam era prooroc, era sfânt şi plin de darul lui Dumnezeu. Şi din clipa când a auzit că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, a luat bună nădejde şi s-a bucurat foarte, zicânduşi: „Deşi voi muri, din femeia aceasta, prin care am căzut, va veni din nou mântuirea, va veni iarăşi viaţa la neamul omenesc”. De aceea i-a pus numele nu moarte, ci Eva, adică viaţă, pentru două pricini. Prima ne-o arată Sfânta Scriptură atunci când zice: „A pus Adam numele femeii sale Eva, adică viaţă, căci ea avea să fie maica tuturor celor vii” (Facerea 3, 20). Iar a doua pricină pentru care se numeşte femeia lui Adam Eva, adică viaţă, este că prin Eva, adică prin strănepoata Evei, prin Eva cea tainică, Maica Domnului, la plinirea vremii, a venit în lume viaţa.
Viaţa este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care a venit să dea viaţă tuturor celor din neamul omenesc care vor crede. Căci zice: „Am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă”, adică şi mântuirea, şi desăvârşirea. „Şi tot cel ce crede întru Mine nu va muri, şi chiar de va muri, viu va fi” (Ioan 3, 16-18; 5, 24; 6,40-47; 8, 51).
Şi să mai ştiţi un lucru foarte important şi foarte înfricoşat: prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul au învăţat înţelepciunea şi îngerii, şi începătoriile, şi toate Stăpâniile. şi toate cetele cele fără de trup din ceruri. Au învăţat toţi înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri.
Nici ei n-au ştiut înainte de taina aceasta. Că auzi ce zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „Învederez tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, domniilor şi stăpâniilor, în cereştile locaşuri…” (3, 9-10).
„Prin cine s-a făcut mântuirea neamului omenesc? Prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar prin cine a lucrat Dumnezeu, şi care au fost vasele alese de Dumnezeu la taina aceasta a mântuirii lumii? Întâi Iisus Hristos, al doilea Maica Domnului”.
Vedem, deci, că mai înainte de veci s-a prevăzut în sfatul Sfintei Treimi planul mântuirii neamului omenesc prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul dintr-o fecioară. De aceea v-am spus că întruparea s-a făcut după voia cea mai înainte povăţuitoare.
Nici satana, nici heruvimii, nici îngerii, nici sfinţii n-au cunoscut taina aceasta a sfatului Prea Sfintei Treimi, că Dumnezeu la plinirea vremii se va face om din Fecioara. Căci zice dumnezeiescul Părinte Maxim: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, cum de n-au ştiut-o îngerii, de vreme ce proorociile despre venirea lui Mesia s-au făcut prin îngeri?”.
 Căci bunăvestirea Maicii Domnului s-a făcut prin înger (Luca 1, 34).
Şi tot acelaşi Sfânt Părinte arată mai apoi că, într-adevăr, ştiau îngerii, dar ce ştiau? Că se va naşte Mesia, dar în ce chip – nu ştia nimeni. Taina a fost ascunsă până la Hristos, ba este ascunsă şi astăzi, şi va rămâne ascunsă în veacul veacului. Rămâne neştiut în ce chip Dumnezeu, Cel neîncăput şi nescris împrejur de toate zidirile Sale şi de toate cerurile, a încăput în pântecele unei fecioare, ca să fie desăvârşit Dumnezeu şi să Se facă om, ca în acelaşi timp să stea împreună cu Tatăl pe Scaun şi în pântecele Fecioarei, şi să le umple pe toate.
Vezi cum la taina înomenirii lui Dumnezeu Cuvântul, la împlinirea planului mântuirii neamului omenesc, după Mântuitorul vedem pe Maica Sa, slujind ca vas ales şi faţă aleasă dintre toate popoarele pământului la săvârşirea acestei taine?
Căci zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: „Precum grădina se face ca să sădim pomii şi pomii se sădesc pentru grădină, aşa Maica Domnului s-a făcut de Dumnezeu mai înainte şi s-a întocmit planul ca din ea să se nască Hristos la plinirea vremii” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Dezlegarea 60, în Paza celor cinci simţiri, p. 384).
Deci Maica Domnului a fost o persoană aleasă de Prea Sfânta Treime, din toate popoarele pământului, ca fiind cea mai curată şi mai sfântă fecioară, din neam arhieresc şi împărătesc, din neamul lui Aaron, după mamă, şi din neamul lui David, după tată, aleasă din două seminţii de frunte după trup, iar după duh cum Unul Dumnezeu ştie, ca să slujească la mântuirea neamului omenesc.
La Naşterea Mântuitorului, ea a fost lângă Mântuitorul atunci când L-a născut în iesle. Ea a fost cea mai aproape de Mântuitorul. Ea L-a purtat nouă luni în pântece, L-a hrănit cu lapte un an, L-a purtat în braţe; şi de câte ori nu L-a sărutat pe Acela Care a făcut cerul şi pământul, de câte ori nu L-a mângâiat, de câte ori nu L-a îmbrăţişat, de câte ori n-a plâns de bucurie, pentru că ea nu era numai o fecioară preasfântă şi preacurată, ci era şi proorociţă. Ea ştia că Acela pe Care L-a născut în peşteră nu este numai om, ci este şi Dumnezeu, Ziditorul ei, Care a zămislit-o şi pe dânsa în pântecele maicii sale. Gândiţi-vă câtă bucurie era în inima ei când îşi dădea seama că ea poartă în braţe pe Acela Care ţine în palma Lui cerul şi pământul!Când păstorii au vestit cuvântul cel grăit lor de înger despre Prunc (Luca 2, 17-18) şi când Simeon bătrânul, în biserică, i-a proorocit că prin inima ei va trece sabie la patimile Mântuitorului, şi a zis: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre
ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34-35), ce se zice? „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19).
Ea n-a avut dureri la naştere, căci numai Maica Domnului a născut fără dureri, pentru că acolo unde n-a fost înainte dulceaţă de bărbat, nici durere n-a fost mai pe urmă. Ea a născut de la
Duhul Sfânt, fără durere. Dar durerile, pe care nu le-a avut la naştere, le-a avut la răstignirea Mântuitorului. Atunci a trecut sabie prin inima ei şi de trei ori a leşinat, văzând pe Fiul ei sângerat, batjocorit şi bătut, ştiind mai ales Cine este El şi că a venit să ne mântuiască şi cu rana Lui să vindece rana neamului omenesc.
Mântuitorului este chipul, adică icoana vieţii creştine, pentru toate veacurile şi timpurile. Mântuitorul încă din faşă a început să dea pildă bună de smerenie şi de tăcere, prin lucrare şi apoi prin
cuvânt, când a predicat Evanghelia, arătându-ne cum trebuie să
facem şi noi, creştinii, la vreme de primejdie.
Betleemul înseamnă Casa Pâinii, iar Nazaretul înseamnă înflorit şi sfinţit. Căci Mântuitorul se numeşte “Floarea darurilor” şi “Sfinţenia Tatălui”.
Acum am să vă mai spun ceva despre Maica Domnului, căci astăzi e soborul ei. Este o părere a unor teologi mari ai Bisericii Răsăritului că atâta valoare are Maica Domnului în cer şi pe pământ, încât dacă, Doamne fereşte, Dumnezeu ar fi pierdut toate cele nouă cete de îngeri, toată lumea cea văzută şi nevăzută, toate popoarele lumii, nu ar fi avut atâta scârbă ca dacă ar fi pierdut-o pe Maica
Domnului. Aşa teologhisesc mulţi, între care şi Sfântul Nicodim Aghioritul, pentru că planul mântuirii neamului omenesc era prevăzut să se împlinească numai prin venirea Mântuitorului prinMaica Domnului. Atâta valoare are Maica Domnului, încât covârşeşte toate puterile cele de sus şi cele de jos.
De aceea, vă spun: câtă nebunie, câtă orbire, câtă rătăcire, câtă nepăsare, câtă negrijă este la acei creştini din casa cărora lipseşte icoana Maicii Domnului, sau care nu au candelă la icoana  Ei, sau care nu citesc în fiecare zi măcar un acatist, sau un paraclis al Maicii Domnului!
Maica Domnului este un al doilea cer sau a doua lume, cum zice Sfântul Ioan Damaschin. Printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră, a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.
Vai de creştinul care n-o cinsteşte pe Maica Domnului şi nu are în casa lui o carte de rugăciuni, să-i citească Maicii Domnului un paraclis sau un acatist, sau care nu ştie măcar o rugăciune pe de rost către ea! Mare ruşine o să aibă acela în ziua Judecăţii.
Ştiţi oare, în ziua Judecăţii, cine are să fie de-a dreapta Mântuitorului? Maica Domnului; iar de-a stânga Lui – Sfântul Ioan Botezătorul, înger întâistătător al tuturor sfinţilor.
Deci aceste două persoane sfinte sunt cele mai mari din ceruri după Prea Sfânta Treime: întâi Maica Domnului şi apoi Sfântul Ioan Botezătorul.
Câtă durere şi câtă ruşine va fi pentru popoarele pământului care n-au cunoscut-o şi n-au cinstit-o! Că ea fiind de-a dreapta Mântuitorului, câtă ascultare nu va avea atunci, ca Una care L-a purtat pe Mântuitorul în pântece, şi L-a născut, şi L-a alăptat, şi L-a purtat în braţe, şi toată viaţa a fost lângă El, şi pururea L-a păzit de primejdii, şi pururea L-a ascultat, şi a suferit la patima Lui mai mult decât oricine, că inima ei a fost însângerată.Câtă slavă şi cinste nu are ea acolo sus, iar noi, păcătoşii, pe pământ ne lenevim s-o chemăm în ajutor, sau nu ştim câtă durere o să aibă sufletul nostru în ceasul morţii. 
Atunci o să vedem cât poate Maica Domnului să ne uşureze şi să ne scoată din ghearele dracilor, care vor veni să ne arate toate câte am greşit cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul.
Să ne vedem şi să ne plângem păcatele, să ne pocăim până la ultima suflare, să ne mărturisim curat, să fim împăcaţi cu toţi, să ţinem sfintele posturi, să ducem viaţă curată, să avem dragoste către aproapele, şi atunci şi noi, păcătoşii, vom nădăjdui la mila Mântuitorului şi a Prea Curatei Fecioare Maria, ca să o vedem şi noi în veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.
Pentru rugăciunile Prea Curatei, Prea Binecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi,
păcătoşii. Amin!
Pr .Cleopa Ilie(predici in duminici si sarbatori)
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments