Despre spovedanie.Biruind pacatul16 min read

Bătătorim calea spre biserică ani de-a rândul, suntem creştini practicanţi, lăsăm celor din jurul nostru impresia unor oameni cu viaţă virtuoasă şi totuşi în momentele noastre de taină şi sinceră problematizare, înaintea propriei conştiinţe şi a lui Dumnezeu, trebuie să mărturisim că nu-L cunoaştem pe Cel pe Care ne străduim să Îl urmăm. Pentru mulţi dintre noi există o fiinţă supremă, un creator şi un cârmuitor al întregului univers; pentru alţii există cineva acolo sus cu care trebuie să te pui bine (ca să-ţi meargă bine, să fii sănătos, să iei examenele, să fii iubit, să-ți găsești un serviciu…), să-ţi faci datoria faţă de el, mergând la biserică, aprinzând lumânări şi plătind slujbe de pomenire, ca nu cumva să te ajungă mânia lui, că doar ştim ce înseamnă să-i superi pe zei! Nu L-am întâlnit însă în viaţa nostră pe Dumnezeul cel Viu, cu Care să putem stabili o relaţie personală de iubire. De ce? – vom întreba şi, pentru sinceritatea noastră, răspunsul nu va întârzia: viaţa sau moartea sufletelor noastre de la spovedanie se trage. Ea este cheia ce ne deschide uşa spre Hristos – „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Mt. 14; 6).

 

Spovedania (cunoscută şi sub denumirile de „pocăinţă” şi „mărturisire”) este Taina Bisericii prin care omul primeşte împăcarea cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor. Curăţit prin Sfântul Botez de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale, omul se naşte prin lucrarea Duhului Sfânt într-o viaţă duhovnicească şi sfântă, primeşte chipul lui Hristos, se uneşte cu El. Mare este însă neputinţa omului de a păstra nevătămată legătura cu Domnul Dumnezeul său şi neîntinată îmbrăcămintea sufletului. Aceasta pentru că purtăm înlăuntrul nostru înclinaţia spre păcat şi întru libertate, singuri hotărâm dacă prin puterea primită la Botez vom păzi, străduindu-ne, darul cel mare al vieţii celei noi întru Hristos sau ne vom lăsa pradă moleşelii şi plăcerilor păcătoase, despărţindu-ne de Hristos şi murind prin păcat. Dar cine mai bine decât Iubitorul de oameni cunoaşte neputinţa firii omeneşti, nestatornicia ei? Tocmai de aceea El ne-a dăruit şansa unui al doilea botez: spovedania. Să nu ne amăgim, deci! Păcatul se plăteşte cu moartea – moartea sufletului prin înstrăinarea de Domnul („plata păcatului este moartea”– Ro. 6; 23). Numai iertarea păcatelor ne dăruieşte viaţa, adică pe Domnul („Eu sunt învierea şi viaţa”– In. 11; 25). Să nu credem că mergând la biserică şi făcând fapte bune ne sunt iertate  fărădelegile. Singură spovedania ne înlesneşte aceasta.
Cu siguranţă, va izbucni cu revoltă din străfundurile multora dintre noi întrebarea: „Da’ ce mari păcate am săvârşit?! Doar n-am omorât pe nimeni, n-am furat, n-am spart casa nimănui …” Şi numai acest fel de a pune problema dovedeşte că nu ne cunoaştem pe noi înşine, cu atât mai puţin pe Dumnezeul Care ne spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvârşeşti adulter.  Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5; 27, 28) . Iată la ce subţirime suntem chemaţi. E un moment decisiv când conştientizăm aceasta. Dacă vrem să-L cunoştem pe Domnul (şi aceasta se poate numai împlinind poruncile Lui), dacă vrem să-I fim asemenea, trebuie să trecem dincolo de această barieră a superficialităţii în care ne complacem şi să mergem la spovedanie pentru a mărturisi mai mult decât omorul sau furtul. E  un pas important acesta, deşi numai unul. Mulţi dintre noi îl facem pentru a găsi uşurare, pentru a scăpa de apăsarea vinovăţiei sau pentru frica de a nu ne pedepsi Dumnezeu. Alţii o facem din obligaţie sau obişnuinţă, mai ales înaintea sărbătorilor, ca să ne putem împărtăşi. Dar nu este spovedanie simpla înşirare a păcatelor noastre, ci este absolut necesară simţirea păcătoşeniei.
Omul contemporan nu mai are acest simţ al păcatului. În aceste vremuri de progres, ideea de păcat nu mai poate fi acceptată, e ceva depăşit, ce ţine de fanatismul religios. Ce simplu e să refuzi! mult mai comod decât să cauţi să înţelegi. Ce este de fapt păcatul? El este deviere de la ţintă, de la gândul Domnului pentru om, de la sensul iniţial al omului şi, implicit, ruperea relaţiei cu Dumnezeu. Nu ne simţim păcatul, pentru că nu simţim în primul rând prezenţa Domnului. Cum să ne doară că ne rupem prin păcat de cineva absent? Când inima se frânge în noi, conştientizând că prin păcat L-am întristat pe Dumnezeu şi că iubirii Sale negrăite i-am răspuns cu nerecunoştinţă, se naşte în noi ceea ce dă autenticitate spovedaniei – pocăinţa.

 

Pocăinţa (în greceşte: metanoia) înseamnă schimbarea în întregime a vieţii, a mentalităţii. Ea  nu se limitează doar la recunoaşterea şi dezvăluirea păcatelor, ci e răspunsul pe care sufletul îl dă chemării Domnului de a se face asemenea Lui. Să înţelegem dar că pocăinţa trebuie să devină un fel de a fi, să n-o reducem la acte ocazionale de smerenie, să nu ne împărţim viaţa în vreme pentru pocăinţă şi restul timpului. Să nu o confundăm cu regretele, cu remuşcarea, cu mustrarea de cuget. Pocăinţa e mult mai mult decât acestea: este moarte a deprinderilor păcătoase din trecut şi viaţă primită în dar de la Domnul. Este esenţa vieţuirii creştineşti. Ea este totul, iar în afara ei tot binele nu are valoare veşnică. Tocmai de aceea Biserica nu-şi împarte fiii în „buni” şi „răi”, căci prostituata care se căieşte de relele ce le-a făcut devine sfântă, iar în Rai primul intrat a fost tâlharul. Căinţa nu înseamnă deloc privirea în jos, la imperfecţiunile proprii, la ceea ce n-am reuşit să fim, ci în Sus, spre iubirea lui Dumnezeu, spre ceea ce putem deveni cu harul lui Hristos; nu în urmă – cu reproş, ci înainte – cu încredere. Însuşi Mântuitorul numeşte fericiri treptele pocăinţei („Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia / Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura” – Mt. 5; 4,6 ).
Încercând împreună să desţelenim calea care ne duce la o adevărată spovedanie, nu pentru a face din ea un scop în sine, ci pentru a ajunge la cunoaşterea Dumnezeului nostru şi a menirii noastre, la înţelegerea voii Sale pentru tot omul şi pentru fiecare în parte, ajungem să ne poticnim într-o altă piatră de sminteală: „La ce bun să mă spovedesc? Ce, popa nu e tot om? De ce să nu-I spun personal Domnului tot păcatul ce mă desparte de El?” La această întrebare aş aduce mai întâi răspunsul Bisericii: pentru iertarea păcatelor şi împăcarea noastră cu Dumnezeu este nevoie de un mijlocitor. Această învăţătură respectă întocmai cuvântul Mântuitorului spus apostolilor şi prin aceştia urmaşilor lor – duhovnicii: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18;18).
Duhovnicul, prin slujirea încredinţată lui, aceea de a-l împăca pe om cu Dumnezeu, se învredniceşte a primi de Sus un dar mare şi unic, acela de a fi purtător al cuvântului lui Dumnezeu pe care îl dăruieşte celor ce cu credinţă şi pocăinţă vin la scaunul de spovedanie. El poate deosebi glasul lui Hristos, răspunsul Domnului la frământările omului, soluţia pe care Însuşi Cel Preaînalt o dă fiecăruia în parte, pentru a-l ajuta să-şi vindece sufletul bolnav. Prin smerenie şi discernământ, părintele duhovnic ştie să deosebească ceea ce vine de la Domnul de viziunea personală, de propriile valori, fie ele şi după voia lui Dumnezeu. Încerc să lămurim un pic de ce nu ne putem spovedi direct sau cel mult în faţa icoanei şi nu a unui om. Nefiind chemaţi la o asemenea slujire, pe care numai duhovnicul o are, ne vom răspunde singuri la problemele sufletului nostru; mintea noastră, ea va zămisli soluţii, pentru că darul deosebirii este al duhovniciei. Nevrând să ne plecăm cuminţi celor care Domnul le-a rânduit spre mântuirea noastră, încăpăţânându-ne şi rămânând înţepeniţi în orgolii dintre cele mai ieftine, vom culege roadele amare ale eşecului tentativei de autovindecare, riscând chiar să ne mutăm în sfera patologicului, cât şi ale eşecului tentativei de autodeculpabilizare, pentru că omul îşi va da mereu dreptate sieşi, se va autojustifica (numai o luptă duhovnicească susţinută şi asumată pe viaţă ne poate salva din lanţurile victimizării, îndreptăţirii de sine, întemeierii în sine.) Atât din punct de vedere psihologic, cât şi duhovnicesc, numai destăinuirea ne poate ajuta să ajungem să ne conştientizăm propria vină, păcatul.

 

Cât despre cei ce refuză categoric să-şi mărturisească păcatele duhovnicului, dacă-i înconjurăm cu dragoste şi-i chemăm cu tact la o discuţie lămuritoare, vom observa că cei mai mulţi dintre ei fac un salt extrem de la „La ce bun să mă spovedesc? Ce, popa nu e tot om?” la  „Oare, eu mai pot fi iertat vreodată?” Refuzul lor iniţial este de fapt o cerere disperată de ajutor, sunt oameni care-şi doresc mult să se spovedească, dar se tem că vor fi dăscăliţi, trataţi cu superioritate, primiţi ca la tribunal. Iar dacă duhovnicul la care au nimerit are mintea doldora de calcule, pentru a aprecia exact profitul şi pierderile afacerii în care a intrat, cum să mai creadă că acesta mai poate primi într-o aşa minte ocupată şi răspunsul Domnului la problemele sufleteşti ale altora, ale fiilor duhovniceşti?
Când trupul se îmbolnăveşte, căutăm medici pricepuţi, ca să fim trataţi bine şi să ne vindecăm. Ţine de datoria noastră să purtăm grijă de suflet cel puţin cât de trup. Nu se cade să ne permitem să ne mutăm din duhovnic în duhovnic, la voia întâmplării, ci, cu seriozitate şi responsabilitate trebuie să ne căutăm un părinte bun, doctor priceput, care să ne dea leacul potrivit bolii noastre sufleteşti.
Alegerea acestuia n-o facem la repezeală, ci cu rugăciune şi răbdătoare căutare. Avem nevoie de încredere pentru a ne descoperi gândurile şi simţămintele cele mai intime, deseori atât de ruşinoase şi cumplite în urâţenia lor.
Avem nevoie de o inimă de părinte, care să pătimească împreună cu noi, să trudească pentru tămăduirea sufletelor noastre, să ne sfătuiască, să ne renască la o viaţă nouă în Hristos – „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4;19) – nu doar să asculte păcatele înşiruite şi să ne citească rugăciunea de iertare. Trebuie să căutăm un astfel de om al lui Dumnezeu, căruia să ne încredinţăm sufletele, care să aibă priceperea de a diagnostica precis tumorile păcatului din adâncurile noastre. Dacă vrem să îmbătrânim întrebaţi fiind la spovedanie: câţi ani avem, ce rugăciuni ştim, ce profesie am avut, dacă am minţit, vina e doar a noastră, suntem inconştienţi şi nesinceri. (iertaţi-mă!)
Mai ezitând, mai înţelegând, începând să ne privim existenţa în lumina veşniciei, nu redusă la dimensiunea ei pământească şi trupească, punând pas lângă pas, nădăjduim că vom reuşi de acum să privim mai în profunzime rostul spovedaniei.
 Cugetul mă îndeamnă să mai punctăm câteva aspecte.
O spovedanie curată se face mărturisind păcatele limpede, direct (fără să ne ascundem pe după cuvinte meşteşugite sau exprimări ambigue), fără a arunca vina pe alţii, fără să ascundem vreun păcat, căci spovedania este momentul adevărului, iar adevărul ne obligă la aceasta.
 Spovedania este sinceră numai dacă e însoţită de hotărârea fermă de a nu mai repeta păcatul. Asta nu înseamnă că, dacă vom cădea iarăşi, slabi fiind, vom deznădăjdui de îndreptarea noastră şi vom renunţa să ne mai spovedim. Dimpotrivă, pentru a dezrădăcina din noi o obişnuinţă păcătoasă trebuie să avem răbdare cu noi înşine, să ne pocăim şi să ne mărturisim mai des, pentru ca harul să ne vindece sufletul încet-încet, din aproape în aproape.
În mănăstiri, mai ales în trecut, dar şi în zilele noastre pe alocuri, ucenicii îşi mărtiriseau (mărturisesc) gândurile zilnic părinţilor duhovniceşti, pentru că de la gând începe păcatul şi pentru că procedând astfel, nu dau voie păcatului să prindă rădăcini în suflet. În ceea ce priveşte ruşinea care ne   împiedică, care devine un obstacol în calea spovedaniei, ar fi câteva aspecte pe care nu trebuie să le neglijăm.
Când aud de spovedanie, oamenii simt nevoia să se apere, inconştient opun rezistenţă, pentru că îşi simt ameninţat prestigiul. Trebuie să fim atenţi, că cel ce profită mult de acest sentiment este diavolul (simt mâna multora dintre dumneavoastră mângâindu-mi creştetul cu condescendenţă sau indulgenţă; în secolul XXI să mai crezi în existenţa diavolului e cu totul depăşit şi pueril.
Şi totuşi, oameni buni, diavolul există! Cu cât ne bântuie mai distrugător viaţa, cu atât mai puţin îl putem recunoaşte. Biblia denunţă existenţa lui de la prima ei Carte – „Facerea” şi până la ultima – „Apocalipsa”.Vă sugerez să nu-l priviţi ca pe o apariţie de coşmar, cu coadă şi copite, ci ca pe un instigator al păcatelor noastre, ca pe cel ce crează situaţii extreme, fără ieşire, ca pe cel ce distruge valorile morale şi transformă păcatele obişnuite într-o ameţitoare şi mincinoasă inocenţă, ca pe cel ce nu ne lasă să ne vedem răi, meschini, mincinoşi, egoişti, ci bolnavi, stresaţi, abili, prudenţi).
 Când săvârşim păcatul, diavolul micşorează ruşinea, iar când trebuie să-l spovedim o măreşte exagerat de mult. (Socotesc potrivit să facem o paranteză şi să vă întreb dacă aţi băgat de seamă că cei ce se ocupă cu magia, cu vrăjile, pentru a-i înşela pe oameni, pentru a-i deruta, îi trimit la biserică, la Sfânta Liturghie, la Sfântul Maslu, îi pun să se roage? Aţi auzit însă vreodată să fie trimişi oamenii la spovedanie de către aceste unelte ale duhului rău? Niciodată. Spovedania strică lucrarea vrăjitorească, satanică). Ruşinea, privită dintr-un alt unghi, ţine şi de nevoia persoanei de a fi ocrotită în intimitatea ei, în demnitatea ei.
 Un duhovnic bun nu forţează graniţele intimităţii omului, nu pătrunde în adâncurile de taină ale unei conştiinţe, dând buzna. Omul vrea să fie lăsat să fie el însuşi, să spună cât poate spune; se va destăinui nu dintr-o dată, ci pe măsură ce va căpăta încredere.
Spre finalul acestui periplu mi-aş dori să facem un ultim şi scurt popas în tărâmul apropierilor şi diferenţelor dintre spovedanie şi psihoterapie.
Spovedania este o Taină a Bisericii şi, ca toate Tainele, revarsă în suflet harul lui Dumnezeu. Ea urmăreşte vindecarea sufletului.
Psihologia, psihiatria şi celelalte discipline înrudite cu acestea sunt ştiinţe omeneşti care urmăresc o vindecare psihologică prin metode psihoterapeutice specifice fiecărei ramuri. Psihoterapia urmăreşte să-l pună pe om în acord cu sine însuşi şi cu lumea; spovedania, îndrumarea duhovnicească continuă drumul până la realizarea acordului integral, atât în privinţa primelor două coordonate, dar şi a acordului omului cu Dumnezeu. Scopul psihoterapiei este remisiunea simptomului, schimbarea unui comportament (pe termen scurt) sau restructurarea de personalitate (pe termen lung).
 Scopul duhovniciei este însănătoşirea sufletului şi deschiderea unei noi perspective de viaţă. Una te lansează pe orbita vieţii de aici şi de acum, alta te propulsează pe traiectoria eternităţii, a vieţii de apoi. Prima se poate încheia uneori printr-un simplu catharsis (eliberare sufletească  – prin conştientizarea trăirilor refulate şi descărcare emoţională), a doua – prin iertarea primită de Sus  şi împăcarea cu Domnul. Nu se poate vorbi de substituirea uneia prin cealaltă, nici de anularea uneia de către cealaltă, ci de o complementaritate.
Câteva ultime gânduri…
Mulţi dintre noi ne dorim să plecăm de la spovedanie „uşuraţi”. Dar scopul ultim al spovedaniei nu este ca omul să dobândească pace, echilibru, bucurie. Ar trebui, de fapt, să plecăm conştientizându-ne mai adânc starea păcătoşeniei, dar şi cu simţământul puternic, de nezdruncinat al iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. El ştie bine că-i este imposibil făpturii umane să nu alunece şi să nu cadă în păcat; nici nu ne cere asta. Prin spovedanie ne dăm seama că hăurile sufletului, întunericul gros nu-L împiedică pe Hristos să fie aproape de noi, înlăuntrul nostru.
 S-avem deci curajul de a-L întâlni aşa cum suntem : „păcătoşi plini de nădejde, eşuaţi plini de credinţă, prieteni dragi ai Lui: cu îndrăzneală în iubirea Sa, cu nădejde în harul Său” – cum frumos spune un părinte al zilelor noastre.
Pr.Cristian Guiu
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments