La început Dumnezeu a creat lumina şi apoi a adunat-o în astre. Aşa e şi cu noi.
Binele există, dar e risipit sau revărsat. Totul trebuie strâns laolaltă. Şi se pare că însuşi sufletul o cere… dar nu pricepe îndeajuns acest lucru. Cea mai importantă este mila de sine.
Doamne, miluieşte-ne!
Fără trudă şi silire, nu izbutim nimic. Să ne silim cât de puţin, măcar o picătură!
Când există sârguinţă şi râvnă, totul merge bine. Dar râvna adevărată este neîndurătoare faţă de sine.
Există oare, mai presus de asta, o temelie, şi este ea bună? Iată care este temelia: sentimentul adânc al păcătoşeniei şi al lipsei de răspuns în faţa lui Dumnezeu.
Toată nădejdea rămâne atunci în Mântuitorul; şi, de aici, necontenitul: „Doamne, miluieşte!”.