Moto: “Nimic nu este mai tare decât o inimă curată.”
(Shakespeare)
„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat în adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8, 44-47)
„Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt.” (Sf. Siluan)
Să contrapunem aceste două citate.
Stările noastre sufleteşti, hotărârile, cuvintele noastre, faptele, relaţiile cu ceilalţi şi cu Dumnezeu, viaţa noastră, cea vremelnică, dar şi cea veşnică, sunt influenţate de gândurile noastre – de ceea ce primim din gândurile noastre ca adevărat şi apoi urmăm. Gândurile, spun Sfinţii Părinţi, fie sunt ale noastre fireşti, fie ne vin de la îngeri sau de la duhurile căzute.
Sunt gânduri luminoase, care ne încălzesc sufletul, ne dau tărie în lupta cu păcatul, ne umplu inima de iubire. Sunt gânduri care chiar ne par întunecate, rele şi totuşi stăm de vorbă cu ele, le lăsăm să-şi verse otrava în inima noastră, deşi ştim, simţim – conştiinţa ne-o strigă sau abia ne-o mai şopteşte dacă de multe ori n-am ascultat-o – că-s mincinoase. Primindu-le, murim puţin. Urmându-le, intrăm în cădere liberă. Atunci singura şansă de scăpare e agăţarea de poala milei Domnului şi scuturarea pâclei minciunii de pe oglinda sufletului. Numai Domnul ne poate învia din moartea pe care am primit-o în suflet – e chiar înviere din morţi! El S-a răstignit şi pentru această clipă a morţii mele – pentru a mă învia din ea.
După ce am primit un gând rău împotriva cuiva sau în orice fel necurat, după ce am rostit un cuvânt greu, o minciună, sau am făcut ceva rău, nu voi mai fi acelaşi. Va trebui să trăiesc cu acea răutate pe care am primit-o în mine, care mă va ruşina totdeauna în faţa oglinzii, şi a celei fizice, şi a conştiinţei. Doar căindu-mă adânc şi rugându-mă Domnului de iertare şi tămăduire voi mai putea scăpa de părtăşia cu păcatul. Dar locul din suflet în care a rămas întipărită urmarea acelui păcat şi-a pierdut inocenţa, strălucirea curăţiei, şi poate doar printr-o mare milă a Domnului, mişcată de multe lacrimi de durere, se va reînnoi vreodată strălucirea neîntinării.
De aceea e mult mai uşor să nu cazi, decât să cazi. Căci orice cădere nu se spală decât cu durerea inimii şi din mila Domnului.
Nu poţi trece peste ea ca şi cum ai întoarce foaia şi ai avea din nou la dispoziţie o pagină albă – aceasta este doar o capcană de gând. Să luăm ca exemplu situaţia în care, din curiozitate sau nevoie
(deşi e discutabil), vrei să afli exact ce înseamnă un cuvânt care denumeşte un păcat. În clipa în care ai aflat, chiar dacă te-ai scârbit adânc, ţi-ai pierdut inocenţa, neprihănirea, ai acum încă o mică pată întunecată pe oglinda sufletului, încă o mică zonă necrozată.
În fiecare clipă şi, chiar mai mult, la fiecare gând, te afli la o răscruce. Nu ai două alegeri, două variante (o fac pe asta rea, „ca să mă răcoresc”, şi apoi mă întorc la cea bună) – aceasta este doar o capcană de gând. Întotdeauna ai o singură alegere: prima, căci ea te schimbă: eşti mult mai vulnerabil în faţa răului, mult mai puţin în stare să te împotriveşti lui o dată ce i-ai dat o singură dată putere asupra ta; încât trebuie acum să te lupţi ca să poţi alege binele, adevărul, viaţa, adică dragostea Domnului, din dragoste pentru El.
El Însuşi ne-a prevenit asupra acestei capcane de gând: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24).
Pare paradoxal: e mult mai uşor să nu cazi decât să cazi.Totuşi, aşa este: întâlnind suferinţa la o răscruce, alegerea binelui poate însemna o suferinţă pe care nu vrei să ţi-o asumi părându-ţi-se o cruce prea grea sau nedreaptă, o îngrădire a libertăţii (părute). Însă alegând căderea, suferinţa care urmează este de fapt mult mai mare, pentru că nu există foc mai arzător şi chiar mai îngrozitor decât mustrările de conştiinţă. În concluzie, de suferinţă nu poţi fugi: vei suferi sau în numele Domnului, cu El, şi El îţi va întări sufletul în această luptă, sau alegând răul (iar dimpreună cu tine vor suferi şi cei pe care i-ai rănit), însă mai mult, căci arzi în focul conştiinţei. Suferinţa cu Domnul, în numele Lui, lămureşte sufletul precum focul argintul, îl face strălucitor, curat, tare ca diamantul, neclintit de viforul ispitelor. Este unul din sensurile cuvintelor Domnului: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 28-30).
Să luăm acum în discuţie şi exemplul unei căderi îngrozitoare: situaţia în care o femeie însărcinată – sau un cuplu – decide că „nu-i momentul potrivit” şi face avort. Această faptă, acest omor, îi schimbă întreaga fiinţă. Un cutremur se produce în trupul vieţii ei. Nu va mai putea privi un prunc sau o mamă cu copii fără să-şi amintească… Nu va mai putea iubi ca înainte; iar între cei doi, chiar dacă nevăzut – dar cât de reală! – se va căsca umbra clipei când au ucis împreună, întâi în inima lor, pruncul. Cu cât se va adânci în acest păcat, cu atât sufletul i se va întuneca şi nu va mai putea iubi. Cu cât se va apropia de Dumnezeu, Izvorul iubirii, cu atât durerea şi ruşinea îi vor sfâşia inima, dar într-un sfârşit, lepădând părtăşia cu acest păcat, mila Domnului îi va aduce tămăduire. Va mai trăi încă şi o altă clipă înfricoşătoare: cea a întâlnirii cu pruncul ucis, în ziua înfăţişării înaintea Dreptului Judecător. După o adâncă pocăinţă şi mare de durere, numai marea îndurare a Domnului va putea învălui şi susţine cu dragostea Lui clipa întâlnirii celor două suflete: al pruncului şi al mamei.
Există şi o dorinţă a tânărului de a trece peste avertismente pentru a avea el însuşi experienţa răului. De multe ori această neascultare o face din dorinţa de a cunoaşte el însuşi binele şi răul, spre a alege singur. Doar că, fie şi numai experimentând pentru a şti răul, deja ai ales. Nu vei mai avea posibilitatea de alegere pe care o aveai întru început, căci te-ai schimbat fundamental. Aceasta nu e altceva decât luciferica şoaptă, vechea capcană de gând cu care au fost momiţi Adam şi Eva în Rai: gustarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Tot ca atunci, şi azi, cel ce o ascultă cade din Rai în valea durerii şi a plângerii.
Fiecare consimţire de a face răul e ca o deschidere în faţa lui: îi dai putere asupra ta spre a te lua în stăpânire.
Sunt păcate pentru care „o singură dată” înseamnă totul, precum curvia, avortul, narcomania. O singură cădere, şi eşti absorbit în hăul suferinţei şi al robiei răului.
Părintele Serghie Sevici spunea: „Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea, la ce sunt bune. Dacă scrie pe ceva «otravă», te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.”
Să ne oprim asupra unei alte capcane: gândul care dezbină.
Toată porunca Domnului (înţeleasă nu cazon, ci drept cuvânt de ultimă autoritate) – a Dumnezeului Care este iubire – este iubirea, unirea, unimea. „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta e marea şi întâia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuti. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii” (Matei 22, 37-40). Tot cuvântul, şi fapta, şi gândul Domnului revarsă iubire, şi viaţă, şi adevăr. Diavolul este numit tatăl minciunii şi fiul dezbinării. Astfel că de câte ori într-un gând simţim iubire şi pace, cunoaştem că e de la Domnul, iar dacă cheamă la supărare, ură şi dezbinare, e de la cel viclean şi tatăl minciunii. Adevăr în el nu este şi trebuie să nu-l băgăm în seamă, surzi la şoapta lui să fim.
De exemplu apare un gând aparent nevinovat şi foarte verosimil (atenţie! cel viclean întotdeauna ne vinde verosimilitatea drept adevăr) de genul „a făcut aşa în cutare situaţie, deci nu mă iubeşte.” Crezându-l, se ajunge la ruptură, dezbinare, suferinţă. E însă posibil ca „deşi a făcut aşa, totuşi să mă iubească”. Dacă aş cerceta pe această filieră aş vedea că lucrurile nu stau chiar cum le-a prezentat primul gând şi poate voi descoperi nu o lipsă de iubire, ci o slăbiciune la celălalt, pentru care mă voi înduioşa şi mi-l va face şi mai drag, sau oricum îmi va fi milă şi voi încerca să-l ajut, iar iubirea dintre noi se va înmulţi. Prin aceasta de altfel se va proba chiar iubirea mea – ce calibru are?
Atâtea rupturi şi vieţi zdrobite doar pentru primirea unui gând de dezbinare, gând mincinos, gând de la diavolul!
„De ce tocmai eu să trec prin asta? De ce tocmai mie să mi întâmple una ca asta?” – iată încă o capcană de gând, o fundătură.
Din punct de vedere practic, al biruirii situaţiei, şovăirea în astfel de gânduri e falimentară. În loc să tăiem valul evenimentelor care se îndreaptă spre noi făcându-ne săgeată ca un înotător iscusit, ne facem ghem şi ne lăsăm măturaţi de val, abia scăpând.
Iar pe de altă parte referitor la pronia lui Dumnezeu cu fiecare în parte, să-l ascultăm pe Sf. Siluan Athonitul:
„Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi bolnav, sărac şi prigonit. Sufletul ştie că Domnul poartă grijă de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului dă mărturie Duhul Sfânt, pe care sufletul Îl cunoaşte. Dar cei mândri şi neascultători nu vor să se predea voii lui Dumnezeu, fiindcă le place să-şi facă voia lor, lucru atât de vătămător pentru suflet. Marele Pimen zicea: «voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu şi nu ne lasă să ne apropiem de El sau să vedem mila Lui»…
Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea sufletului ca să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împlinească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.
Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care l-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.
Chiar dacă e aşa, nu te mâhni, ci străduieşte-te cu tărie să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi cere de la El duh smerit; şi atunci când vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, Îl vei iubi şi-ţi vei găsi odihna, chiar de vei avea întristări.
Sufletul care are smerenie îşi aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu şi gândeşte aşa: «Dumnezeu m-a făcut, a pătimit pentru mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi poartă de grijă de mine. De ce să mă tem, chiar dacă m-ar ameninţa moartea? »…
Domnul cel Milostiv îl povăţuieşte pe om că trebuie să îndure întristările cu mulţumire. În toată viaţa mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântuitor şi am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu mi-a dat să îndur cu uşurinţă toate întristările…
Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul nici să se predea voii lui Dumnezeu.
Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul Însuşi îi călăuzeşte cu harul Său, şi ei îndură totul cu bărbăţie pentru Dumnezeu, pe care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci…
Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţin sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea.
Şi eu doresc libertatea şi o caut zi şi noapte. Am înţeles că ea este la Dumnezeu şi e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit şi şi-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc Domnul le dă pacea Lui şi libertatea de a-L iubi. Şi nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. În aceasta şi găseşte sufletul odihna şi bucuria.
Se cearcă gândurile, şi după roade se recunosc uşor de unde vin. Încet, încet, dar cu pocăinţă, rugăciune şi străduinţă se ajunge încercat. Slavă Domnului că avem Sfânta Scriptură şi cuvintele bărbaţilor de peste veacuri care s-au nevoit să evite căderile, capcanele vrăjmaşului, cu ochii şi dorirea inimii ţintă la Mirele Ceresc, şi s-au sfinţit astfel cu harul lui Dumnezeu, Puitorul de nevoinţe şi Răsplătitorul luptei.
„De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea de păcate, şi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită de smerenie, de frica lui Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu şi ca pururea să o ai, pururea cere-o. La asta-i bună rugăciunea lui Iisus. Iar de-ai dobândit-o pe cea iubită de toţi sfinţii, eşti ferit de orice păcat.”
Încheiem cu două – de nădejde dătătoare – cuvinte ale părintelui Serghie Sevici, care de altfel ne previn, fiecare în parte, asupra încă unei capcane de gând:
„Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila Domnului. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.”
„Când vezi în tine răutate, nu sta întrebându-te de unde-ţi vine şi ce a stârnit-o în inima ta. Nu gândi că de la tine e răul, chip neştiut al sufletului tău. Să nu te faci singur frate cu dracul, că a lui e răutatea, şi te ispiteşte cu ea.
Că dracii tocmai asta vor, să credem că nu sunt draci pe lume, că de la noi şi-al nostru este răul. Să nu ne lăsăm prinşi în laţul vicleniei lor. E drept că ne momesc cu cele poftite de noi, dar, netoţi cum sunt, strecoară şi lucruri la care nici n-am gândit vreodată şi nu ne sunt pe plac.
Răul sălăşluieşte în afara noastră, şi caută să se strecoare în noi. Patima şi ispita sunt nişte străine şi trebuie tăiate mai înainte de a se sădi în suflet.”
De aceea, Domnul ne avertizează în Evanghelie:„cine nu adună cu Mine risipește.”(Mat. 12:30)
Pr.Cristian Guiu
CategoriiAscultare