Sf.NECTARIE de la Eghina.din viata sa…3 min read

E dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, iar elevii încă dorm. Prin curtea Seminarului Teologic Riza­reios din Atena trece un bătrân. Zvelt şi senin, îmbrăcat într-un halat ponosit, mătură cu grijă fiecare alee, apoi trece în clădire şi spală pe jos. Atunci când încep orele, totul străluceşte. Nimeni însă nu ştie că el, smeritul măturător, este chiar părintele Nectarie, direc­torul întregii şcoli teologice, predicatorul atât de res­pectat, fostul Episcop de Pentapole. De câteva luni, îngrijitorul şcolii căzuse bolnav la pat, şi în acele tim­puri grele, asta însemna pierderea slujbei. La începutul secolului XX, nu existau nici concedii medicale şi nici asigurări de sănătate. Munceai atât cât puteai, iar când nu mai erai în stare, erai concediat. Părintele Nectarie ştie asta. Dar mai ştie şi că

îngrijitorul e un om harnic, care are acasă copii de hrănit.

 
 Aşa că, pentru a nu afla nimeni de absenţa sa, preferă să fie el măturătorul şcolii, să spele pe jos şi să-i trimită bietului om în fiecare lună salariul. Şi asta nu e tot. Când elevii sunt neastâmpăraţi, părintele Nectarie, directorul cu inimă de mamă, îi cheamă în cancelarie şi le spune pedeapsa. Nu le face nimic însă şi ia asupra lui pedeapsa lor. Pen­tru fiecare năzbâtie, nu pune nimic în gură zile întregi. Nimic. Post negru. Fără pâine şi fără apă. Şi toţi ştiu asta. În primul rând vinovaţii. Aşa că fiecare elev în­cearcă să fie mai bun, mai silitor, mai cuminte. Ca să nu-l supere pe părintele Nectarie. Să-l lase să mănânce.
 
„Pe mine, chipul său mă atrage ca un magnet. Mi-e cu neputinţă acum să mă mai despart de el. Acelaşi lu­cru îl mărturisesc şi colegii mei. Îl vezi trăind în lume, existând ca toţi
ceilalţi, stând de vorbă cu lumea şi, totuşi, simţi că nu este al lumii, că nu are nicio legătură cu ambiţiile, aşteptările şi visele oamenilor obişnuiţi din jurul nostru. Părintele Nectarie se roagă firesc, fără exagerare, zi şi noapte, îi iubeşte pe toţi deopotri­vă şi visează cu teamă la împărăţia neînserată a lui Dum­nezeu. În jurul meu vieţuiesc aproape 100 de ti­neri, cu caractere diferite, înclinaţi din fire să gân­dească lumeşte şi să nu răspundă pentru faptele lor. La fiecare abatere se fac mici şi se ascund, dar nu ca să nu-l mânie pe preasfinţitul nostru director, ci ca să nu-l întristeze cu greşelile lor şi să nu-l silească să lă­crimeze şi să se pedepsească pe sine, lipsindu-se până şi de pâinea atât de necesară”, scrie cu emoţie unul dintre elevii părintelui Nectarie.
 

 

Şi părintele director mai face încă ceva. Dacă vreun elev se îmbolnăveşte, are el grijă să cheme doctori, să poruncească leacuri şi, mai ales, rugăciune. De rugat se roagă cu toţii, elevi şi profesori. Şi postesc. Aşa s-a ajuns la adevărate minuni. Cum a fost cea cu acel băie­ţel pe care doctorii l-au trimis înapoi la seminar. Să moa­ră. Medicina era biruită. Nu şi rugăciunea părin­te­lui Nectarie, care s-a încăpăţânat să creadă în vindeca­rea lui. Şi a izbândit. Acolo unde toţi doctorii din Atena spuseseră că nu se poate, acolo unde se descurajaseră chiar şi mama şi tatăl copilului, el, părintele Nectarie, cel cu rugăciune fierbinte, a reuşit o vindecare. Una mi­raculoasă.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments