Acest cuvânt, în limba greacă [Paráklitos] este destul de complex. Înseamnă „cel care aduce mângâiere, cel care dă putere, cel care dă bucurie”, şi toate aceste trei caracteristici sunt deopotrivă de importante.
Este Mângâietorul, Cel Care aduce mângâiere celor care pot spune dimpreună cu Apostolul Pavel: „pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” – pentru mine viaţa este Hristos, fără Hristos nu există viaţă şi, de aceea, moartea e un câştig (Filipeni 1, 21 şi Romani 7, 24).
Îi mângâie pe cei care sunt în stare să înţeleagă că sunt orfani – starea de orfani se datorează absenţei lui Hristos din cele văzute ale lumii şi faptului că prezenţa Lui nu mai are concreteţea pe care o avea pe când se afla în mijlocul Ucenicilor Săi, în timpul vieţii Sale pământeşti.
Suntem orfani, oricât de aproape de noi ar fi Hristos, oricât de mult ne-am fi unit cu El.
Atât timp cât procesul acesta încă nu s-a încheiat, atât timp cât Biserica şi omenirea nu au devenit în mod real, esenţial şi adevărat Hristosul universal, există în noi un dor şi o tânguire, precum şi un sentiment că suntem orfani şi că
avem nevoie de cineva care să fie alături de noi, să ne mângâie, să ne dea curaj, să ne întărească.
Şi, într-adevăr, Duhul Sfânt este Cel Care dă din belşug putere: putere să îndurăm condiţia noastră de orfani; putere să trăim în lume, unde am fost trimişi în numele lui Hristos, câtă vreme noi suntem atât de departe de ceea ce, întru El, ne dă putere să trăim în lume, deşi am fost chemaţi să fim în El, fără ca în acelaşi timp să fim şi în afara Lui.
Există în noi o contradicţie dureroasă, un simţământ jalnic că facem parte concomitent din două lumi, câtă vreme ar fi trebuit să reunim în noi aceste două lumi, aşa cum le-a reunit Hristos.
Aşadar, în felul acesta, simţim prezenţa Duhului Sfânt, dacă suntem destul de creştini încât să avem conştiinţa absenţei (relative, dar în acelaşi timp reale) a lui Hristos; dacă suntem destul de creştini încât să dorim garanţia pe care nu o avem, dar la care am fost chemaţi.
Duhul Sfânt este Cel Care ne va da puterea să îndurăm fiecare încercare – şi încercările vor fi multe şi diverse – şi, deşi suntem orfani şi supuşi ispitelor, să ne bucurăm aşa cum Apostolul Pavel ştia să se bucure în mijlocul prigoanelor, chinurilor, foamei şi fricii.
Duhul Sfânt este Cel Care ne va arăta ce este al lui Hristos – adică învăţătura Lui şi, încă mai mult, cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea Tatălui. În ultimele Lui cuvinte, Hristos spune, adresându-Se lui Dumnezeu-Tatăl: „Şi le-am făcut cunoscut numele Tău” (Ioan 17, 26).
Şi dacă citiţi cu atenţie acest fragment, veţi vedea că numele lui Dumnezeu este Dragoste, Adevăr, Viaţă – însă toate acestea trebuie să fie înţelese, trebuie să fie arătate. Şi Hristos, vorbind Tatălui, spune: „toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele” (Ioan 17, 10). Astfel, Duhul Sfânt, descoperindu-ne ce este Hristos, ne descoperă adâncimile dumnezeirii.
Şi această cunoaştere nu este o cunoaştere care poate fi câştigată din cele ale lumii acesteia, ci o primim de la Însuşi Dumnezeu. Are dimensiunea veşniciei. Are dimensiunea vremii care va să vie.
Are dimensiunea deplinătăţii celei de pe urmă şi celei mai îndepărtate. Duhul Sfânt este semnul că veşnicia se revarsă precum o cascadă în timp şi că timpul este îmbibat de veşnicie.
Ca să folosesc expresia lui Olivier Clement: „când vorbim despre timp acum, ne întemeiem pe dogma de la Calcedon care a adeverit că Dumnezeu şi Omul sunt acum una în Hristos”.
La fel – însă prin analogie –, în măsura în care timpul este mai plin de veşnicie, în aceeaşi măsură şi veşnicia îmbrăţişează timpul.
Veşnicia şi timpul sunt acum unite indisolubil în chip nevăzut, încă dinainte de venirea lui Hristos şi de darea Duhului Sfânt la Cincizecime.
Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, Care ne revelează pe Hristos ca Adevăr şi care ne îngăduire să distingem Adevărul, în măsura în care Adevărul poate fi exprimat prin cuvinte în Sfânta Scriptură.
Poate să împlinească acest lucru tocmai datorită unităţii pe care Duhul o plineşte între noi şi Hristos, datorită unei unităţi care ne călăuzeşte treptat la timpul în care omenirea va fi ajuns la măsură vârstei ei, când fiecare dintre noi va fi ajuns la măsura maturităţii la care a fost chemat să ajungă şi când noi toţi, uniţi întru Hristos şi plini de Duhul Sfânt, vom fi devenit ceea ce Sfântul Irineu de Lyon numeşte „Totus Christus”, Hristos deplin, despre Care vorbeşte şi Sfântul Ignatie al Antiohiei încă din primul veac.
Şi când vom fi devenit „Totus Christus”, atunci, dimpreună cu Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, vom fi devenit şi noi – şi acesta este probabil cel mai îndrăzneţ cuvânt al Sfântului Irineu – fiu unul născut al lui Dumnezeu.
