„Era un om oarecare bogat, şi se îmbrăca în porfiră şi în vison,
veselindu-se în toate zilele luminat; şi era un sărac oarecare anume Lazăr, care zăcea înaintea uşii
lui plin de bube, şi poftea să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; ci şi
câinii, venind, lingeau rănile lui”(Luca 16, 19-21).
„Pentru ce grăia Stăpânul în pilde?”;
„Pentru ce pe unele dintre pilde le tâlcuia, iar pe altele nu?”;
„Ce înseamnă cuvântul pildă?”
Ei bine, răspunsul la aceste întrebări şi la toate întrebările de acest fel îl vom lăsa pe altă dată, pentru a nu ne depărta de la ceea ce ne arde acum: deocamdată vă vom spune doar care dintre evanghelişti spune că a grăit Hristos pilda aceasta.
Care, dar?
Numai Luca, fiindcă se cuvine a şti şi aceasta:
că dintre cele spuse de Hristos aflăm pe unele la toţi cei patru, iar pe altele la câte unul dintre ei.
De ce?
Ca să fim siliţi a-i citi pe toţi, şi ca să se vadă împreună-glăsuirea lor minunată. Că dacă
toate spusele lui Hristos s-ar fi găsit la fiecare din ei, nu i-am fi citit pe toţi cu luare-aminte,
îndeajuns fiind unul ca să ne înveţe totul; iar dacă fiecare ar fi istorisit altceva, nu s-ar fi arătat
împreună-glăsuirea lor cea minunată.
De aceea au multe de obşte [în comun], însă şi fiecare pe ale sale.
Deci, iată ce ne învaţă Hristos însuşi în această pildă.
Hristos ne zice că era un om bogat, trăind în răutate multă, care nu cunoştea nevoia, ci toate îi mergeau din plin – căci spusele:se veselea în toate zilele arată că nici un necaz neaşteptat nu i se întâmpla, nu avea temei de amărăciune, nici vreo neplăcere din cele ale acestei vieţi. Iar că trăia in răutate, aceasta e învederat şi din sfârşitul de care a avut parte, precum şi, mai înainte de sfârşitul lui, din dispreţul lui faţă de sărac.
Că era nemilostiv nu doar către săracul de la poartă, aceasta se vede de la sine:
căci dacă pe cel care zăcea necontenit la uşa lui, pe care îl avea mereu în faţa ochilor, pe care
intrând şi ieşind o dată, de două şi de mai multe ori pe zi, n-avea cum să nu-l vadă (că nu zăcea la
o răspântie, nici într-un loc ferit şi ascuns, ci acolo pe unde bogatul, intrând şi ieşind mereu, era
silit să-l vadă chiar fără voia sa) – ei bine, dacă pe acesta nu l-a miluit, care zăcea în pătimire atât
de grea şi trăia în atâta strâmtorare, sau mai bine zis se chinuia bolind toată viaţa lui de o boală
foarte grea, către care dintre oamenii întâlniţi de dânsul s-ar fi plecat bogatul cu milostivire?
Că şi dacă îl ocolea o zi, în cea de-a doua era firesc să fie mişcat cât de puţin; iar dacă şi-ntr-a doua
îl trecea cu vederea, în cea de-a treia, sau în cea de-a patra, sau în următoarea, negreşit se
cuvenea să se plece cu milostivire către dânsul, chiar de ar fi fost mai sălbatic decât fiarele.
El,însă, n-a fost mişcat defel, ci s-a arătat mai nesimţit şi mai crud chiar şi decât judecătorul acela
care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina (Luca 18, 2-5): căci pe acela, cât era de
neomenos şi sălbatic, stăruinţa văduvei l-a înduplecat să îi facă aceleia pe plac şi l-a plecat spre
cererea ei, iar pe bogat nimic nu a putut să-l plece spre ajutorarea săracului, măcar că cererea
acestuia nu era deopotrivă cu a văduvei, ci mult mai lesnicioasă şi mai dreaptă – fiindcă văduva
cerea ajutor împotriva vrăjmaşilor ei, iar Lazăr cerea să i se aline foamea şi să nu fie lăsat să
piară; văduva îl bătea la cap pe judecător cu cererea ei, iar Lazăr se arăta bogatului de mai multe
ori pe zi zăcând în tăcere.
Or, asta e în stare să înmoaie chiar şi un cuget împietrit – că bătuţi fiind
la cap, de multe ori ne şi mâniem, iar atunci când vedem pe cei care ne cer ajutorul stând în
tăcere multă şi negrăind nimic, ci pururea necăpătând şi niciodată supărându-se, ci numai
arătându-ni-se în tăcere: ei bine, de-am fi mai nesimţitori şi decât pietrele, ne înduplecăm,
ruşinându-ne de covârşirea blândeţii lor.
Pe lângă asta, mai era un temei de milostivire nu mai mic decât celelalte, şi anume că însăşi înfăţişarea săracului era vrednică de milă, suptă de foame şi de boala îndelungată. Şi totuşi, nimic nu l-a înmuiat pe nemilostivul acela.
Aşadar, primul păcat al bogatului este cruzimea şi neomenia lui cea neîntrecută: că nu-i acelaşi
lucru când nu ajută nevoiaşilor un sărac şi când cel ce trăieşte în plăceri trece cu vederea pe alţii
care sunt roşi de foame. Şi iarăşi, nu e acelaşi lucru a-l trece cu vederea pe sărac după ce l-ai
văzut o dată sau de două ori, cu a-l vedea în fiecare zi şi nici având mereu priveliştea lui în faţa
ochilor a nu se trezi în tine mila şi iubirea de oameni.
Nu e totuna nici a nu-ţi ajuta pe aproapele atunci când eşti în necazuri şi supărări şi în tulburare sufletească, cu a-i lăsa pe alţii să moară de foame şi a-ţi împietri inima faţă de ei atunci când ai parte de atâta veselie şi necontenită bunăstare, nefăcându-te mai iubitor de oameni nici măcar din pricina bucuriei – doar ştiţi că şi omul cel mai sălbatic se îmblânzeşte şi se face mai de treabă atunci când îi merg toate cu spor.
Acel bogat, însă, nici propăşind nu devenea mai bun, ci rămânea ca o fiară, ba mai vârtos punea
în umbră orice fiară prin cruzimea şi neomenia sa. Şi totuşi, cel care vieţuia în răutate şi
neomenie se bucura de toată bunăstare, iar cel drept, care se îngrijea de fapta bună, trăia în
restriştea cea mai de pe urmă.
Iar că drept era Lazăr o arată şi sfârşitul lui, iar mai înainte de sfârşit – răbdarea pe care a vădit-o în sărăcie.
Nu vi se pare că soarta lor îşi află pildă în viaţa de zi cu zi?
Bogatul avea corabia plină de marfă şi plutea cu vânt prielnic; dar nu vă încântaţi,
fiindcă se îndrepta spre sfărâmare, fiindcă bogatul nu a vrut să aşeze încărcătura cu băgare de
seamă.
Vrei să îţi mai arăt şi altă pricină a răutăţii lui?
Se desfăta fără păs în fiecare zi; or, şi acesta e păcat dintre cele mai mari – şi nu numai acum, când ni se cere atâta filosofie, ci şi la început, în vremea Legământului [Testamentului] celui Vechi, când această filosofie încă nu se arătase – că iată ce spune prorocul: „Vai celor ce vin întru zi rea, celor ce se apropie si se ating de sâmbete mincinoase” (Amos 6, 3).
Dar ce înseamnă sâmbete mincinoase ?
Iudeii cred că sâmbăta li s-a dat ca să stea degeaba; însă nu asta este pricina, ci li s-a dat ca,
desfăcându-se de cele lumeşti, să-şi pună toată râvna in cele duhovniceşti. Iar că sâmbăta e nu
pentru nelucrare, ci pentru lucrare duhovnicească, înseşi faptele ne-o arată, iată, preotul de două
ori mai mult lucra în acea zi: în fiecare din celelalte zile aducându-se jertfă obişnuită, sâmbăta
avea poruncă să aducă îndoită jertfă.
Păi, dacă sâmbăta ar fi fost pentru nelucrare, în primul rând preotului se cuvenea să nu lucreze. Deci, întrucât iudeii, slobozindu-se de grijile lumeşti, la cele lumeşti nu luau aminte întru întreagă înţelepciune şi blândeţe şi ascultarea dumnezeieştilor cuvinte, ci întocmai pe dos făceau, ghiftuindu-se, îmbătându-se, mâncând de le crăpau burţile, dezmierdându-se. De asta i-a osândit prorocul – că zicând: „Vai celor ce vin întru zi rea, şi adăugând: celor ce se ating de sâmbete mincinoase”, prin acest adaos a arătat că sâmbetele lor erau mincinoase.
Aşadar, cum le făceau mincinoase?
Lucrând răutatea, dezmierdându-se, îmbătându-se şi nenumărate alte lucruri ruşinoase şi grozave săvârşind. Şi ca să te încredinţezi că e adevărat ce spun, ascultă cele ce urmează – că prorocul o arată prin ce spune în continuare:
„celor ce dorm în paturi de fildeş, şi se răsfaţă întru aşternuturile lor, şi celor ce mănâncă iezi din
turme şi viţei sugători din mijlocul cirezilor, celor care beau vinul strecurat şi cu mirurile cele
mai de frunte se ung” (6, 4-6).
Ai primit sâmbăta, iudeule, ca să îţi slobozeşti sufletul de răutate, iar tu pe aceasta mai vârtos o lucrezi: că ce răsfăţ mai rău poate fi decât a dormi în paturi de fildeş?
Celelalte păcate, cum ar fi beţia, lăcomia şi dezmăţul măcar aduc o mică plăcere: iar a
dormi în paturi de fildeş ce plăcere aduce, sau ce mângâiere?
Nu cumva frumuseţea patului ne face mai dulce şi mai plăcut somnul?
Ba, mai mult ni-l îngreuiază şi ni-l chinuie, dacă avem minte: că dacă stai să te gândeşti că tu dormi în pat de fildeş, iar altul nu are nici pâine pe săturate, oare nu te va osândi conştiinţa şi nu se va scula să te osândească pentru lucrul acesta nefiresc?
Iar dacă a dormi în paturi de fildeş este o vină, ce dezvinovăţire vom avea dacă acestea
sunt, pe deasupra, şi îmbrăcate în argint?
Vrei să vezi pat frumos?
O să-ţi arăt eu acum, şi nu frumuseţea patului unui om de rând, nici a unui pat de oştean, ci a unui pat împărătesc. Că oricât ai fi de fălos, ştiu bine că n-o să pretinzi a avea pat mai frumos ca cel împărătesc – şi încă nu al orişicărui împărat, ci al celui dintâi şi mai împărat ca toţi împăraţii, care şi acum e cântat în toată lumea: îţi voi arăta patul fericitului David.
Cum era acest pat?
Nu era împodobit cu aur şi cu argint, ci cu lacrimi şi cu mărturisiri – şi asta o spune el însuşi, grăind precum urmează: „Spălavoi întru toate nopţile patul meu, cu lacrămile mele aşternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6) – că din toate părţile curgeau ca nişte mărgăritare, lacrimile.
Şi uită-mi-te ce suflet iubitor de Dumnezeu! După ce în timpul zilei îl răspândeau grijile cele
multe pentru boieri, pentru căpetenii, pentru neamuri, pentru mulţimi, pentru ostaşi, pentru
războaie, pentru pace, pentru treburile politiceşti, pentru casă, pentru cele de departe, pentru cele
de aproape: ei bine, grija [stress-ul] pe care noi toţi ne-o stingem prin somn, el şi-o stingea prin
mărturisire şi rugăciuni şi lacrimi.
Şi n-a făcut asta o noapte, în următoarea odihnindu-se, nici două sau trei nopţi, între care să contenească, ci făcea asta în fiecare noapte – că zice: „Spăla-voi întru toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda”, arătând îmbelşugarea
lacrimilor şi curgerea lor neîncetată: că in vreme ce toţi se odihneau în linişte, el singur se
întâlnea cu Dumnezeu, şi Ochiul cel neadormit căuta spre cel care plângea, se tânguia şi vestea
necazurile sale.
Astfel de aşternut să-ţi pregăteşti şi tu: că înconjurându-te cu podoabe de argint şi
pizma oamenilor o vei deştepta, şi mânia cea de sus o vei «prinde; iar lacrimi ca cele ale lui
David ştiu să stingă însuşi focul gheenei.
Vrei să-ţi mai arăt şi alt aşternut?
De al lui Iacov zic, ce se culca pe jos şi avea piatră sub capul lui: pentru aceea a şi văzut pe Piatra cea gândită şi scara minunată pe care urcau şi coborau îngerii (Facere 28).
Astfel de aşternuturi să ne ticluim şi noi, ca să vedem astfel de vise. Iar de ne vom culca pe paturi de argint, nu doar că nu vom dobândi nici o plăcere, ci şi amărăciune vom suferi: fiindcă atunci când te gândeşti că pe frigul cel mai crunt, în miez de noapte, pe când tu dormi în pat săracul zace pe paie la uşa băilor, acoperit cu o rogojină, tremurând, muşcat de ger şi strâmtorat de foame. Chiar de ai fi mai împietrit decât oricine, ştiu bine că singur te vei osândi pentru că te desfeţi peste nevoie, iar pe acela nu-l laşi să se bucure nici de cele numaidecât trebuincioase. „Nimeni, ostaş fiind, spune Scriptura, nu se amestecă cu lucruri lumeşti” (Timotei 2, 4).
Aşadar, şi tu, iubitule, când şezi la masă aminteşte-ţi că după ce mănânci se cade să te rogi: şi aşa umple-ţi cu măsură pântecele, ca nu cumva, îngreuindu-te, să nu poţi a pleca genunchii ca să te rogi lui Dumnezeu.
Nu vedeţi dobitoacele de povară că după ce mănâncă pornesc la drum, şi cară, şi plinesc slujba
lor?
Iar tu, după masă, te faci de nici o treabă şi bun de nimic. Şi cum nu vei fi mai de ruşine şi
decât măgarii?
„De ce?” Fiindcă mai vârtos după masă trebuie să te trezeşti şi să priveghezi: că
vremea de după masă e vreme a mulţumi Domnului – iar celui ce dă mulţumită i se cuvine a fi
nu beat, ci trezvitor şi priveghetor.
De la masă nu la somn, ci la rugăciune să mergem, ca să nu ne facem mai dobitoci decât dobitoacele.
Ştiu că mulţi vor defăima cele spuse pe temei că ele vor să aducă în viaţa lor un obicei nou şi
ciudat, dar mai vârtos voi defăima eu obiceiul care vă stăpâneşte pe voi acum: fiindcă Hristos nea
arătat încă mai limpede că după masă nu somn, nici împreunare trupească nu trebuie să urmeze,
ci rugăciuni şi citire a Sfintelor Scripturi.
Atunci când a hrănit mulţimile acelea multe în pustie,
nu i-a trimis la culcare şi la somn, ci i-a chemat la ascultarea dumnezeieştilor cuvinte: că nu i-a
ghiftuit să li se spargă burţile, nici nu i-a îmbătat, ci după ce le-a plinit trebuinţa i-a adus la hrana
cea duhovnicească.
Aşa să facem şi noi, şi să ne deprindem a mânca numai atât cât să trăim, nu
până-ce ne crapă pântecele şi ne îngreuiem: că nu am fost făcuţi şi nu trăim ca să mâncăm şi ca
să bem, ci mâncăm ca să trăim.
Aşadar, bogatul în răutatea arătată petrecea, şi în fiecare zi se desfăta, şi se îmbrăca strălucit, mai
amarnică pedeapsă atrăgând asupră-şi, mai mare loc gătindu-şi, fără de alinare făcându-şi osânda
şi fără de iertare pedeapsa.
Iar săracul zăcea la uşa lui şi nu se răzvrătea împotriva lui Dumnezeu,
nici nu hulea, nici nu se mânia; nu zicea către sine ceea ce zic mulţi: „Cum adică? Ăsta, trăind în
răutate şi cruzime şi neomenie, are din toate mai mult decât îi trebuie şi nu pătimeşte vreo
amărăciune, nici vreun alt necaz neaşteptat, de care sunt multe în viaţa oamenilor, ci are parte
numai de plăcere: iar eu n-am nici ce să mănânc ca să trăiesc.
Ăsta îşi cheltuie toţi banii cu paraziţi şi cu lingăi şi în beţii, dar îi curg toate din belşug; iar eu zac aici ros de foame, fiind de poveste, de ruşine şi de râs tuturor privitorilor.
Ce fel de Pronie este asta?
Dar Lazăr nu a zis, nici n-a gândit nimic dintre acestea.
De unde vedem asta? Din faptul că a fost luat cu alai de îngeri şi dus în sânul lui Avraam: or, nu s-ar fi învrednicit de atâta cinste dacă era un hulitor.
Ei bine, cei mai mulţi se minunează numai de sărăcia lui; eu însă pot socoti nouă chinuri pe care le-a răbdat – nu ca să fie pedepsit, ci ca mai strălucit să se facă, precum s-a şi făcut. Aşadar, cumplită e, cu adevărat, şi sărăcia – şi ştiu aceasta cei ce au încercat-o pe pielea lor – fiindcă nici un cuvânt nu poate arăta durerea pe care o suferă cei ce trăiesc în sărăcie şi nu ştiu să filosofeze. Iar în ce-l priveşte pe Lazăr nu numai sărăcia era cumplită, ci se adăuga la ea şi boala, ba şi aceasta covârşitoare.
Şi uită-te cum ne arată Domnul că amândouă aceste nevoi ajunseseră la culme.
Că sărăcia lui Lazăr bătea oricare altă sărăcie, aceasta o arată zicând că nici de fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului nu avea parte; iar că boala lui ajunsese la aceeaşi măsură ca sărăcia, măsură de care nu se mai putea trece, ne-o arată zicând că îi lingeau câinii bubele.
Aşa de vlăguit era, încât nici câinii nu era în stare să-i alunge, ci zăcea ca un mort cu zile, văzându-i cum vin asupra lui, dar neputând să îi gonească: aşa slăbănogite îi erau mădularele, aşa vlăguit era de boală, aşa istovit era de ispită.
Vezi cum atât sărăcia cât şi boala îi împresurau trupul; iar dacă fiecare din ele, luată
în parte, este nesuferită şi grozavă, cum să nu fie ca diamantul cel ce le rabdă când sunt
împreunate?
Mulţi sunt bolnavi de multe ori, dar nu duc lipsă de mâncarea trebuincioasă; alţii
trăiesc în sărăcia cea mai de pe urmă, dar se bucură de sănătate – aşa încât latura bună slujeşte
drept mângâiere pentru cea rea. În privinţa lui Lazăr, însă, răul venea din amândouă părţile.
Poate vei zice: „Mai ştiu pe cineva care e şi bolnav, şi sărac”. Da, dar nu este în atâta părăsire: că dacă nu poate căpăta ajutor nici de la sine însuşi, nici de la casnici, atunci poate, stând în drum, să
capete milostenie de la trecătorii mişcaţi de starea lui. Iar lui Lazăr nenorocirile amintite i le
îngreuna lipsa ajutătorilor, şi neajutorarea asta îi era mai mult otrăvită de faptul că zăcea la uşa
bogatului: că de ar fi pătimit în loc pustiu, nelocuit şi acolo ar fi fost nebăgat în seamă, nu ar fi
suferit atât, pustietatea înduplecându-l să rabde chiar de nevoie cele întâmplate lui.
Dar a zăcea în mijlocul atâtor beţivi care se desfătau şi a nu primi nici cea mai mică îngrijire, aceasta mai mult îi amăra durerile şi îi ardea sufletul lui Lazăr: că ne stă în fire a ne durea mai mult nu atunci când n-are cine să ne ajute, ci atunci când are cine, dar nu vrea să ne dea mână de ajutor.
De acest lucru pătimea atunci şi el, fiindcă nu era cine să îl îmbărbăteze cu vorba, nici cine să-l mângâie cu fapta, nici prieten, nici vecin, nici rudă, nici unul dintre cei ce îl vedeau: că stricată era toată casa bogatului.
Pe lângă acestea, îi mai sporea durerea vederea bunăstării altuia: nu că era pizmaş şi rău, ci
fiindcă toţi, în chip firesc, ne vedem mai limpede nenorocirile în lumina propăşirii altora. Ba, în
privinţa bogatului era un lucru în stare să-l îndurereze şi mai mult: că îşi simţea mai abitir
necazurile nu doar punând faţă în faţă restriştea lui cu bunăstarea aceluia, ci şi socotind că
bogatul propăşea în toate vieţuind cu cruzime şi neomenie, iar el pătimea cele mai de pe urmă
grozăvii având faptă bună şi blândeţe: şi de aici avea de răbdat iarăşi descurajare nealinată.
Că dacă era drept, dacă era blând, dacă avea viaţă vrednică de mirare [admiraţie] bogatul, dacă era
plin de toată fapta bună, Lazăr nu s-ar fi întristat, însă de vreme ce vieţuia în răutate şi ajunsese
la răutatea cea mai de pe urmă şi dovedea atâta neomenie, având faţă de el simţăminte chiar
vrăjmăşeşti şi ocolindu-l ca pe un bolovan, fără ruşine şi fără milă, şi totuşi trăia în atâta belşug –
ei bine, gândeşte-te cât de firesc era ca el să potopească sufletul săracului cu valuri după
valuri; gândeşte-te cum era firesc să se simtă Lazăr văzând paraziţi, lingăi, slugi urcând,
coborând, ieşind, intrând, alergând, făcând zarvă, îmbătându-se, săltând şi săvârşind la arătare
toate celelalte feluri de neruşinări.
Că zăcea la uşă parcă anume ca să fie martor al bunăstării altuia, ducându-şi zilele numai atâta cât să îşi simtă nenorocirile, suferind sfărâmare de corabie în liman, chinuit lângă izvor de cea mai arzătoare sete.
Să mai spun şi un alt necaz?
Nu avea înaintea ochilor un alt Lazăr: că noi, chiar de am pătimi nenorociri fără de număr, putem, privind la el, să primim destulă mângâiere şi să ne bucurăm de multă îmbărbătare, că multă mângâiere aduce necăjiţilor să afle părtaşi de necazuri fie în viaţă, fie în povestiri. Iar Lazăr nu avea de unde să vadă pe alt pătimitor asemenea cu el, ba mai vârtos nici nu avea cum să audă de cineva care să fi răbdat asemenea necazuri în vremurile strămoşilor lui, şi îndeajuns este acest lucru ca să întunece sufletul cuiva.
Se mai poate adăuga şi altceva: că nu putea filosofa nimic despre Înviere, ci socotea că urmările celor de acum nu trec dincolo de această viaţă, fiindcă a trăit mai înainte de har. Iar dacă între noi, după atâta cunoştinţă de Dumnezeu, după alesele nădejdi ale învierii, după ce ştim de pedepsele rânduite dincolo celor care păcătuiesc şi de bunătăţile gătite celor drepţi, unii au atâta puţinătate de suflet şi bicisnicie încât nici prin aceste aşteptări nu se îndreaptă, ce ar fi trebuit să păţească cel lipsit şi de acest reazim? Că încă nu putea să filosofeze nimic de acest fel, întrucât nu venise încă vremea acestor învăţături.
Şi mai era un lucru: era defăimat de oamenii lipsiţi de minte, că cei din gloată
obişnuiesc ca atunci când văd pe cineva în foamete şi boală necurmată şi în relele cele mai de pe
urmă [cele mai mari] să nu aibă părere bună despre el, ci să îi judece viaţa după necazul în care
se află şi socot că o duce atât de prost din pricina răutăţii, negreşit, şi multe altele de acest fel
vorbesc între ei.
Vorbesc prosteşte, dar vorbesc totuşi: „Ăsta, dacă era prieten al lui Dumnezeu,
n-ar fi îngăduit Dumnezeu să se necăjească în sărăcie şi în celelalte rele”. Aşa s-a întâmplat şi cu
Iov, aşa s-a întâmplat şi cu Pavel.
Lui Iov îi spuneau: „Au doar de multe ori ţi s-a grăit ţie în necaz? Dar greutatea cuvintelor tale cine o va suferi? Că de vreme ce tu pe mulţi ai învăţat, şi mâini slabe ai ajutat, şi pe cei neputincioşi i-ai îmbărbătat cu cuvântul, şi genunchii slabi i-ai întărit, iar acum a venit asupra ta durere şi s-a atins de tine şi te-ai tulburat, oare evlavia ta este în nebunie şi nădejdea ta în răutatea căii tale?” (Iov 4, 2).
Iată ce vrea să zică: „Dacă ai fi făcut vreun bine n-ai fi păţit ce ai păţit: e limpede, plăteşti pentru păcate şi fărădelegi” – şi asta îl rănea mai mult pe fericitul Iov.
Şi despre Pavel spuneau la fel barbarii – că după ce au văzut năpârca
atârnată de mâna lui, nu gândeau despre el nimic bun, ci socoteau că era vreunul dintre marii
nelegiuiţi, ceea ce este limpede din cuvintele lor: „Pe acesta, chiar dacă a scăpat din mare,
dreptatea lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască” (Fapte 28, 4). Şi pe noi un atare lucru ne
tulbură, de obicei, nu puţin – dar cu toate că valurile erau atât de mari şi veneau unul după altul,
corabia lui Lazăr nu s-a scufundat, ci în mijlocul unui cuptor aprins el filosofa ca bucurându-se
mereu de rouă.
Că n-a grăit în sine nimic din cele pe care obişnuieşte să le spună gloata: că „dacă bogatul,
răposând, va fi pedepsit şi va plăti pentru cele săvârşite, o să fie unu la unu; iar dacă şi acolo va fi
în aceeaşi cinste, o să fie doi la zero pentru el”. Ori vreţi să ziceţi că nu asta bârfiţi prin pieţe voi,
cei mulţi, care aduceţi în biserică năravuri de la alergările de cai şi de la spectacolele lumeşti?
Mă ruşinez să pomenesc aceste vorbe şi roşesc, dar e nevoie să o fac, ca să scăpaţi de râsul cel
necuviincios şi de ruşinea şi vătămarea care vin din spuse ca acestea. Mulţi şi de multe ori le
grăiesc râzând, dar şi aceasta ţine de meşteşugul cel rău al diavolului, adică a aduce în viaţa
noastră, prin aşa-zise vorbe de duh, învăţături stricate. Că mulţi bârfesc acestea fără încetare la
muncă, şi în piaţă, şi acasă: care lucru ţine de cea mai de pe urmă necredinţă şi nebunie, fiind cu
adevărat vrednic de batjocură şi semn al unei minţi prunceşti. Că a spune: „dacă cei răi vor fi
pedepsiţi după moarte” şi a nu fi foarte încredinţaţi că vor fi negreşit pedepsiţi, asta arată
necredinţă şi îndoială; iar a socoti că, dacă se va întâmpla astfel (precum se va şi întâmpla),
bogaţii s-au bucurat de aceeaşi plată ca şi drepţii – asta arată nebunia cea mai de pe urmă.
Iţi dai seama ce spui? „Dacă bogatul, răposând, va fi pedepsit dincolo, este unu la unu”. Dar ce
temei are această spusă?
Hai să ne gândim: câţi ani să zicem că s-a bucurat de avuţia sa? Vrei să
zicem o sută?
Din partea mea, să zicem şi două, şi trei sute, şi de două ori pe atât; dacă vrei, şi o
mie, ceea ce e cu neputinţă, fiindcă Scriptura spune: „Zilele anilor noştri… optzeci de ani”
(Psalmul 89, 10-11), dar hai să zicem şi o mie.
Poţi oare, spune-mi, să arăţi în această lume vreo viaţă ce capăt nu are, nici sfârşit nu cunoaşte, precum viaţa pe care o duc drepţii în lumea
cealaltă?
Spune-mi, dacă cineva, în răstimpul a o sută de ani, ar fi văzut într-o singură noapte un
vis frumos şi, multă desfătare având atunci în somn, în restul sutei de ani s-ar chinui, oare ai
putea să zici că în privinţa lui este „unu la unu”, şi să pui în cumpănă singura noapte de vise
plăcute cu veacul de osândă?
Nicidecum. Aşa să cugeţi şi cu privire la viaţa viitoare: că ceea ce
este un vis faţă de un veac, aceasta este viaţa de acum în faţa celei viitoare. De fapt, e puţin spus:
mai bine zis, cât e o picătură mică faţă de nemărginirea mării, atâta e mia de ani faţă de slava şi
desfătarea viitoare. Şi ce s-ar putea spune mai mult decât că viaţa de dincolo nu are sfârşit şi nu
cunoaşte capăt, şi câtă-i depărtarea dintre vis şi adevăr, atâta este deosebirea dintre starea de aici
şi cea de dincolo?
De altfel, şi înaintea muncilor de dincolo cei înrăutăţiţi, care trăiesc în păcate, sunt pedepsiţi încă
de aici. Şi să nu-mi arăţi doar că cineva mănâncă bucate de multe feluri, că are haine de mătase,
că îl însoţesc pretutindeni cete de robi şi că se fuduleşte prin piaţă – ci descoperă-mi conştiinţa
lui, şi vei vedea înlăuntrul ei mare tulburare din pricina păcatelor, frică neîncetată, vifor,
gâlceava.
Vei vedea mintea suind ca la un tribunal pe tronul cel împărătesc al conştiinţei,
aşezându-se ca un judecător, aducând de faţă, ca pe nişte călăi, gândurile, legând cugetul,
chinuind-l pentru greşale şi strigând cu glas mare, fără să ştie cineva afară de Cel ce poate vedea
tainele sufletelor.
Astfel, curvarul, chiar dac-ar fi de o mie de ori bogat, chiar dacă n-ar avea nici
un pârâş, nu încetează a se pârî pe sine în chip lăuntric; şi plăcerea lui e vremelnică, iar durerea
neîncetată – din toate părţile frică şi cutremur, bănuială şi nelinişte.
El se teme de uliţele dosnice, se teme până şi de umbre, se teme de slugile sale, de cei ce îl cunosc şl de cei ce nu îl cunosc, de cea pe care a nedreptăţit-o, de cel pe care l-a jignit.
Oriunde ar merge, nu are conştiinţa ca pârâş amarnic, de sine însuşi fiind osândit şi neputând afla cât de puţină tihnă: că şi în pat, şi la masă, şi în oraş, şi acasă, şi ziua, şi noaptea, şi chiar în vis, i se nălucesc păcatele săvârşite şi duce viaţa lui Cain, „suspinând şi tremurând pe pământ” (Facere 4, 12), şi are pururea foc adunat înlăuntrul său, fără să ştie nimeni.
Aşa pătimesc şi răpitorii, şi lacomii; aşa pătimesc şi beţivii şi, pe scurt, şi
cei ce vieţuiesc în păcate: că nu poate fi mituit acel judeţ ci, chiar dacă nu urmăm calea faptei
bune, ne întristăm totuşi pentru că n-o urmăm; şi chiar dacă urmăm calea răutăţii, o dată cu
încetarea plăcerii păcatului simţim totuşi durerea lui. Să nu mai spunem aşadar despre răii ce sunt
bogaţi aici şi drepţii ce se desfată dincolo, că e „unu-unu” sau „doi la zero”: că drepţilor şi cele
de dincolo şi cele de aici le aduc multă plăcere, iar răii şi răpitorii şi dincolo şi aici sunt pedepsiţi:
sunt pedepsiţi aici prin aşteptarea pedepsei de dincolo, şi prin numele rău pe care îl au între toţi,
şi prin însăşi stricăciunea pricinuită sufletului lor de către păcat; iar după plecarea din această
lume îndură chinuri nesuferite.
Pe de cealaltă parte, drepţii, chiar de vor pătimi aici necazuri fără
număr, se hrănesc cu nădejdile cele bune, având desfătare curată, neprimejduită, neschimbătoare;
iar după aceea îi vor primi pe ei, ca şi pe Lazăr, nenumăratele bunătăţi cereşti. Şi nu îmi spune că
Lazăr era bubos, ci mi te uită că avea înlăuntrul său un suflet mai de preţ ca aurul – mai bine zis
nu numai sufletul, ci şi trupul, fiindcă îmbunătăţirea trupului nu stă în muşchi şi nici în sănătate,
ci în răbdarea unor atât de mari şi multe chinuri.
Că nu e cineva scârbos dacă are asemenea răni pe trup, ci dacă are bube fără număr pe suflet şi nu le îngrijeşte nicidecum – precum era bogatul,care pe dinăuntru era bubos cu totul. Precum câinii lingeau bubele lui Lazăr, aşa şi demonii lingeau păcatele bogatului; ş
i precum Lazăr trăia în foamete de hrană, aşa şi bogatul trăia în foamete de toată fapta bună.
Deci, ştiind toate acestea, să fim filosofi şi să nu zicem că „dacă îl iubea Dumnezeu pe
cutare, nu l-ar fi lăsat să cadă în sărăcie”. Tocmai acesta este semnul celei mai mari iubiri: „Pe
cine iubeşte Domnul ceartă; şi bate pe tot fiul pe carele primeşte” (Pilde 3, 12; Evrei 12, 6). Şi
iarăşi: „Fiule, dacă te apropii să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispită, îndrepteaază-ţi
inima ta şi rabdă” (Sirah 2, 1-2).
Aşadar, să lepădăm de la noi, iubiţilor, aceste prejudecăţi
nefolositoare şi aceste cuvinte deşănţate, fiindcă s-a zis: „Vorba nebunească şi glumele… să nu
iasăi din gura voastră” (Efeseni 5, 3; 4, 29).
Deci, nici noi să nu grăim unele ca acestea, ci chiar, atunci când vom vedea pe alţii spunându-le, să le închidem gura, să ne oţărâm la ei cu străşnicie, să le oprim limba neruşinată. Spune-mi, de vezi vreo căpetenie de tâlhari că bântuie şleahurile,întinzând curse călătorilor, prădând ţarinile, îngropând aur şi argint în peşteri şi tainiţe, înţărcuind acolo turme multe,dobândind haine şi robi în număr mare din prădăciuni – ei bine, spune-mi, îl fericeşti pentru acea bogăţie sau îl plângi pentru dreptatea dumnezeiască ce îl aşteaptă in viitor?
Deşi încă nu este prins, nu este dat pe mâna judecătorului, nu a fost aruncat în puşcărie, n-a fost
pârât, nici osândit, ci se desfată, se îmbată, se bucură de belşug mult; ci totuşi noi să nu îl fericim
pentru cele de faţă şi văzute, ci să îl plângem pentru cele viitoare şi aşteptate.
Aşa să cugeţi şi cu privire la bogaţii lacomi. Aceştia sunt nişte tâlhari de drumul mare, ce pradă
bunurile trecătorilor, îngropând averile altora în cămările lor ca în nişte peşteri şi ascunzişuri
tâlhăreşti.Deci, să nu-i fericim pentru cele de faţă, ci să îi plângem pentru cele ce au să vină,
pentru Judeţul cel înfricoşat, pentru pedeapsa cea de neînlăturat, pentru întunericul cel mai
dinafară care va să-i primească. Chiar dacă se întâmplă de multe ori ca tâlharii să scape mâinilor
omeneşti, noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească şi pe noi, şi pe vrăjmaşii noştri, de viaţa şi
bunăstarea blestemată a acelora, pe judecata lui Dumnezeu nimeni nu va scăpa, ci toţi câţi
vieţuiesc în lăcomie şi răpiri vor primi, negreşit, de la Dânsul pedeapsa meritată, cea fără de
moarte şi fără de sfârşit.
Toate acestea socotindu-le în noi înşine, iubiţilor, nu pe cei ce vieţuiesc
în bogăţie, ci pe cei ce trăiesc în fapta bună să-i fericim; nu pe cei aflaţi în sărăcie, ci pe cei
stăpâniţi de răutate să-i plângem; nu la cele de faţă să căutăm, ci la cele viitoare să ne uităm; nu
haina cea dinafară, ci conştiinţa fiecăruia să o cercetăm şi, fapta bună şi bucuria cea din isprăvile
plăcute lui Dumnezeu urmărind, să râvnim lui Lazăr, atât bogaţii cât şi săracii.
Că nu una, două sau trei lupte pentru fapta bună a răbdat, ci mai multe – vorbesc de sărăcie, de boală, de părăsire, de faptul că a răbdat toate necazurile într-o casă care putea să i le aline, că nu a fost învrednicit să audă nici un cuvânt de mângâiere, că vedea pe cel ce îl trecea cu vederea bucurându-se de atâta desfătare – şi nu doar că se bucura de desfătare, ci şi trăia în răutate fără a păţi nimic grozav; că nu avea nici de unde să vadă vreun alt Lazăr, că nu putea să filosofeze nimic cu privire la înviere,că pe lângă toate pătimirile oamenii îl ţineau de păcătos din pricina necazurilor sale, că nu o zi -două a suferit astfel, ci toată viaţa, că se vedea pe sine întru acestea, iar pe bogat – în cele dimpotrivă.
Ce dezvinovăţire vom avea, dar, dacă Lazăr a răbdat cu atâta bărbăţie toate acestegrozăvii, iar noi nu vom răbda nici măcar jumătate din acestea?
Că nu poţi, nu poţi arăta, nici numi pe altcineva care să fi pătimit atât de multe şi de mari nenorociri: că tocmai de aceea l-a şi dat ca pildă Hristos, ca în orice nenorocire vom cădea, văzând măsura cea covârşitoare a necazurilor lui Lazăr, să primim îndestulă îmbărbătare şi mângâiere din filosofia şi răbdarea acestuia.
Că el stă, ca un dascăl de obşte al lumii, înaintea tuturor celor ce pătimesc vreo
nenorocire, tuturor înfăţişându-se spre privelişte şi pe toţi întrecându-i prin covârşirea necazurilor
sale.
Pentru toate acestea mulţumind, dar, Iubitorului de oameni Dumnezeu, să tragem folos din
istorisire, având în cuget pilda lui Lazăr şi în adunări, şi în casă, şi în piaţă, şi pretutindeni, şi cu
toată scumpătatea însuşindu-ne bogăţia ei, ca şi prin necazurile vremii de acum să trecem fără
întristare, şi de bunătăţile cele viitoare să avem parte: de care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu
harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi
Sfântului Duh este slava, cinstea, închinarea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Sf. Ioan Gura de Aur
“Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv
