„Dumnezeu e băiat de cartier…“32 min de citit

Cei care afirmă că viaţa spirituală e o viaţă sterilă sau că nu sunt mulţumiţi de modul în care Dumnezeu stă izolat în cer şi pe noi ne lasă singuri, nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Nimeni dintre cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu nu poate spune că Dumnezeu e prea urât, prea distant, sau că nu e destul de aproape de oameni.
Acum câţiva ani era o melodie, nu mai ştiu cine o cânta, cu titlul „But if God was one of us…“: „Dacă Dumnezeu ar fi fost unul dintre noi…“. Am auzit-o prima oară într-un autobuz, în drum spre biserică. Era în mare vogă atunci.
Mi s-a părut o melodie extrem de tristă: e ca şi cum, în timpul unei ninsori bogate, un om stă închis în casă, cu perdelele trase, şi se întristează că afară nu ninge. Omul se lasă copleşit de o melancolie tristă, scrie chiar versuri despre zăpada care se lasă aşteptată, dar totuşi nu se gândeşte să se uite pe geam.
„But if God was one of us“… Nu am reuşit să înţeleg şi alte versuri, dar melodia mă ducea cu gândul la ideea că dacă Dumnezeu ar fi fost om ca noi, ar fi înţeles necazurile noastre, ar fi înţeles problemele noastre, ar fi înţeles bucuriile noastre, şi atunci ne-ar fi fost mult mai bine. Dacă Dumnezeu ar fi înţeles în ce condiţii trăim, poate că nu ne-ar mai fi cerut să ducem o viaţă atât de plină de renunţări, o viaţă de nevoinţe. Poate că ar fi înţeles cât de searbădă e viaţa de zi cu zi, şi atunci poate că nu ar fi fost atât de exigent, poate că ar mai fi lărgit puţin calea cea îngustă.
Asta e principala problemă religioasă a tinerilor: de ce Dumnezeu cere lucruri care par atât de greu de realizat? De ce nu se poate şi să fii creştin şi să te distrezi cât mai mult?
Acum vreo patru ani a apărut o melodie a celor de la La Familia „Dumnezeu e băiat de cartier“. Am aflat despre ea de la doi puşti teribilişti care vorbeau tare despre cât de „meseriaşă“ e muzica celor dintre blocuri.
Fără să o ascult, cum am ajuns la şcoală (pe atunci predam religia la şcoală sanitară postliceală), le-am propus elevilor să facem un fel de dezbatere cu tema: „E sau nu Dumnezeu băiat de cartier?“

Prima lor replică a fost previzibilă: „Vai, dom’ profesor, şi dumneavoastră ascultaţi La Familia?“. După ce le-am spus că nu ştiam decât titlul melodiei (şi puţinii băieţi din clasă s-au dezumflat, pentru că abia aşteptau să zică că dacă până şi profesorul de religie ascultă, înseamnă că muzica respectivă e „bună“), am aşteptat răspunsul la întrebarea: „Dumnezeu e băiat de cartier? Da sau nu?“
Răspunsul lor a fost la fel de previzibil: „Nuuu…“, au răspuns câteva fete mai cuminţi, iar restul aşteptau să audă comentariile mele.
„Ba este.“
O secundă am văzut în ochii fetelor care merg la biserică o privire încordată. Nu se aşteptau să audă de la mine o asemenea afirmaţie bulversantă.
Să vedem ce se poate înţelege prin cuvintele: „băieţi de cartier“: „Ei sunt băieţii care înjură, care se mai şi droghează, care sunt şmecheri, după care târfele se dau în vânt, care au dorinţa de a face rost de bani şi de a conduce un Merţan.“ Asta în opinia majorităţii oamenilor civilizaţi.
Pentru mine, băieţii de cartier sunt cei care ori nu au avut parte de educaţie în familie, ori au
avut parte de o educaţie tiranică, ori au copilărit într-un mediu pentru care distracţia principală erau fetele, băutura şi teribilismele. Mie îmi sunt oarecum simpatici băieţii de cartier. Pentru că în timp ce toată lumea „civilizată“ îi arată cu degetul, nimeni nu face nimic pentru ei. „Ei sunt dintre segmentele de păcătoşi de care Hristos ar fi făcut abstracţie. S-ar fi scârbit de ei“, cam aşa cred unii. Au o poziţie asemănătoare celei pe care a avut-o un intelectual de renume alături de care fusesem invitat la o emisiune radiofonică despre păcatul homosexualităţii.
„Păcatul lor, fiind împotriva firii, nu îi mai permite lui Dumnezeu să Se mai apropie de ei. O desfrânată, cum a fost Maria Egipteanca, păcătuieşte în limita firescului, dar homosexualii depăşesc această limită,“ a afirmat el. Adică în timp ce pentru desfrânate drumul de pocăinţă e deschis, pentru homosexuali nu e. Eu nu puteam fi de acord cu această afirmaţie (mai ales că prea puţine desfrânate curvesc „în limita firescului“: din moment ce sunt plătite, sunt la dispoziţia clientului şi prestează şi ,,servicii“ împotriva firii).
Pentru că nu aveam stare să polemizez cu el în faţa radio-ascultătorilor (mai ales că e o personalitate apreciată), m-am limitat la a-i pune o întrebare de baraj:
„Să înţelegem deci că mesajul lui Hristos se poate rezuma în cuvintele: Am venit să îi chem la pocăinţă nu pe cei drepţi, ci pe păcătoşi. Însă nu pe toţi păcătoşii, ci pe toţi în afară de homosexuali?“
Celălalt şi-a dat seama imediat că făcuse o afirmaţie greşită, şi imediat a recunoscut acest lucru. După care a spus numai lucruri cât se poate de folositoare şi adevărate.
Totuşi, de ce făcuse respectiva afirmaţie, din moment ce ştia că lucrurile stau altfel? Pentru că s-a grăbit puţin. A dat glas unei reţineri pe care o avea în a-i înţelege pe homosexuali.
Eu sunt convins că păcatul acesta e groaznic, că duce în iad. Dar sunt la fel de convins că preoţii trebuie să aibă iscusinţa de a-i ajuta să se ridice pe cei căzuţi în păcatul homosexualităţii. Dacă ne mulţumim să îi judecăm nu rezolvăm nimic. Trebuie să existe o şansă şi pentru ei (evident, nu aceea care a fost „valorificată“ în unele medii neoprotestante, care consideră că e vremea să privim păcatele împotriva firii ca fiind practici fireşti).
Or, dacă unii au o alergie faţă de homosexuali, alţii au alergie faţă de băieţii de cartier. Când am pus întrebarea dacă Dumnezeu e sau nu băiat de cartier, înţelegeam prin „băieţi de cartier“ ceea ce înţeleg ei înşişi. Adică prieteni gata să te ajute, chiar dacă societatea îi dispreţuieşte pentru scăderile lor, prieteni cu care poţi să împărtaşeşti bucuriile şi necazurile pe care le ai. Deci nu nişte paria, aşa cum îi cataloghează oamenii de bine.
La părintele Porfirie Bairaktaris, făcătorul de minuni, a venit odată un grup de hippioţi. Părintele a spus despre ei că au fost cele mai curate suflete care călcaseră pragul mănăstirii. Adică acei tineri (pe care ceilalţi se grăbeau să îi judece) aveau mai multă frumuseţe interioară decât cei care trăiau o viaţă creştină numai pentru a părea buni în ochii oamenilor (nu înseamnă că drumul pe care mergeau acei hippioţi era bun; ci doar că, deşi drumul lor era greşit, ei reuşiseră să îşi menţină o anumită frumuseţe sufletească).
Nu ştiu dacă greşesc afirmând că acei tineri puteau fi la fel de bine „băieţi de cartier“. Diferenţa e că hippioţii, chiar dacă au o spiritualitate new-age-istă, au căutări religioase. Pe când băieţii de cartier au strict preocupări lumeşti. Asta nu înseamnă că nu există şi excepţii.
Eu cred că pentru băiatul de cartier faptul de a înţelege că „Dumnezeu e băiat de cartier“ e extraordinar. E de o mie de ori mai bine să ştii că Dumnezeu e viu, că te iubeşte, că te înţelege, că e alături de tine în fiecare clipă a vieţii, decât să ai o credinţă cuminte, aşezată, dar să îţi imaginezi că Dumnezeu stă departe de lume, aşa cum credeau deiştii. Dumnezeu e băiat de cartier, adică e aproape de băieţii de cartier, aşa cum e aproape de toţi păcătoşii, de toate desfrânatele, de toţi hoţii, de toţi beţivii. Dumnezeu stă şi bate la uşa inimii fiecăruia. Doar-doar i-o deschide cineva. Pentru Dumnezeu nu există nimeni prea urât, prea murdar, prea întinat. Dumnezeu ne aşteaptă la El oricât de căzuţi am fi.
Hristos este Dumnezeu şi om. A venit printre noi, a trăit împreună cu noi. Asta ca să ne mântuiască. Nu există lucru omenesc pe care Hristos să nu îl înţeleagă. Şi dacă unii spun că El nu înţelege frământările lor sentimentale, că doar nu a fost căsătorit, nu îşi dau seama că Dumnezeu e Dumnezeu. Adică ştie totul. Dumnezeu ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine.
Hristos ne-a arătat calea mântuirii nu dându-ne nişte legi imposibil de urmat. Hristos nu a fost un dictator divin. El a fost, este şi va rămâne Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a primit răstignirea din dragoste pentru noi.
Elevilor li s-a părut interesantă explicaţia pe care le-am dat-o faptului că sunt de acord cu afirmaţia că Dumnezeu e băiat de cartier. Le-am precizat că neştiind textul melodiei, nu am prins exact sensul titlului.
Asta m-a ajutat să nu mai continui cu alte explicaţii şi să mă gândesc şi la o altă întrebare: „De ce în acelaşi timp Dumnezeu nu e băiat de cartier?“
Pentru că Dumnezeu, oricât de mari ar fi necazurile noastre, oricât de mare ar fi mizeria în care trăim, nu va fi niciodată îngăduitor cu păcatele noastre.
Dacă Dumnezeu ar fi băiat de cartier ne-ar da voie să ne distrăm în fel şi chip, i-ar lăsa pe băieţii de cartier să se „joace“ cu fetiţele, să spargă maşini, să se drogheze. Dar din acest punct de vedere putem spune fără să greşim că Dumnezeu e cel mai mare duşman al hobby-urilor băieţilor de cartier. Pentru că e duşmanul păcatului. Pentru că lumina e duşmanul întunericului.
Hristos ne cunoaşte. El ştie exact ce e în sufletele noastre. Dar, oricât de siguri am fi noi că El nu are ce căuta în viaţa noastră, că suntem prea ocupaţi pentru a avea timp să ne lăsăm stingheriţi de El, totuşi nu ne lasă. Ciocăne în continuare la uşa inimilor noastre.
Ce am vrut să îţi spun prin rândurile de mai sus? Nimic altceva decât că Hristos a venit şi pentru tine. Că Hristos S-a răstignit şi pentru tine. Că Hristos te aşteaptă la El. Că nu există nimic care L-ar putea determina să Se plictisească aşteptând.
Dumnezeu nu e mulţumit de numărul creştinilor care duc viaţă curată. Nu Îi este de ajuns că ei Îl iubesc, că ei duc lupta cea bună. O vreme, după ce m-am apropiat de Biserică, mă gândeam că Dumnezeu are atâtea vase alese, atâţia creştini adevăraţi, încât de mine nu are nevoie. Mă simţeam ca unul care cerşeşte dragostea lui Dumnezeu. Dar această ispită nu a ţinut mult. Mi-am dat seama că, în timp ce mie mi se părea că Îi cerşesc dragoste, fără să arăt asta prin fapte, Hristos nu S-a mulţumit să ne spună că ne iubeşte. El ne-a iubit mai întâi. Nu am apucat eu să Îi cer să mă iubească. El mi-a arătat dragostea Sa, aşa cum o arată fiecărui om.
Vorbindu-ţi despre frumuseţea credinţei sunt conştient că există o sumedenie de motive pe care le poţi invoca pentru a argumenta faptul că nu duci o viaţă creştină. Şi sunt de acord că, în unele privinţe, ai dreptate. Ştiu că sunt lucruri de care te-ai smintit, că sunt lucruri de care te-ai poticnit. Nu intru în amănunte.
Dar spun că, deşi există astfel de amănunte, ele nu sunt importante. Adică sunt importante numai în măsura în care nu îţi dai seama ce pierzi dacă ţii cont de ele.
E ca şi cum cineva ţi-ar propune să mergi la munte, dar ţi-ar spune că vila în care vei dormi va fi vopsită în galben aprins, că va trebui să porţi ghete din piele roşie şi că va trebui să bei în fiecare zi cinci căni de apă. Chiar dacă cererile par ciudate (şi aşa sunt), nu cred că ai renunţa la excursia la munte din pricina lor.
Ştii că unii oameni au tendinţa de a vedea jumătatea goală a paharului, în timp ce alţii, mai practici, nu numai că nu se mulţumesc să observe jumătatea plină, ci o şi beau. Încearcă să vezi şi tu jumătatea plină a paharului. Şi, dacă o vei privi cu atenţie, vei vedea că de fapt jumătăţile paharului nu sunt egale, şi că ,,jumătatea“ care e goală e mult mai mică decât cealaltă.
Trebuie să apreciezi corect ce pierzi dacă te mulţumeşti să judeci superficial motivele care te ţin departe de Biserică. O parte dintre ele nu stau în picioare, şi ştii asta.
Am întrebat mai mulţi prieteni de la alte facultăţi de ce nu vin la biserică. Mi-au spus că preferă să se roage acasă, că nu înţeleg complicatele ceremonii bisericeşti, care li se par pline de formalism. Unii fac alergie la preoţi, că au citit prea multe despre căderile lor şi nu au deloc încredere în aceşti îndoielnici slujitori ai Domnului. Alţii nu înţeleg fundamentalismul creştin, în probleme ca homosexualitatea sau legalizarea prostituţiei.
Alţii, cei mai mulţi, sunt scârbiţi de păcatele creştinilor, şi mai ales de fariseismul care parcă a devenit modă.
Cred că înainte de a-ţi spune ce înseamnă pentru mine credinţa creştină ar trebui să îţi spun obiecţiile mele faţă de poziţiile enumerate mai sus.
Să încep cu cei care cred că e de-ajuns să se roage acasă. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi, şi a primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră, atunci trebuie să mergem spre El pe drumul pe care ni L-a arătat. Şi dacă Hristos ne-a lăsat Biserica pe post de „şcoală a mântuirii“, de ce să căutăm noi alte metode şi tehnici de mântuire?
Biserica e Trupul lui Hristos. Or, dacă vrem să ne unim cu Capul, nu o putem face separat de Trup. Calea mântuirii pe care ne-a arătat-o Hristos este Biserica. Deşi unii lupi care se dau drept oi ne propun o sumedenie de scurtături, ele duc în prăpastie.
Ştiu că poate unele învăţături ţi se par greşite. Asta pentru că nu înţelegi că Biserica, fiind Trupul lui Hristos, nu are părtăşie cu minciuna. Lumina nu are părtăşie cu întunericul. Şi, chiar dacă unele învăţături ţi se par false (cum ar fi cea despre viaţa de după moarte, potrivnică răspânditei teorii a reîncarnării), dacă vei cerceta mai mult, vei înţelege rostul şi adevărul lor.
Ştiu că duşmanii Bisericii găsesc o sumedenie de argumente ştiinţifice care par să contrazică învăţătura Bisericii, şi propun „adevăruri“ fundamentate ştiinţific. De-a lungul timpului aceste adevăruri au expirat unul câte unul, vechile teorii ştiinţifice au fost înlocuite cu altele, dar mărturia Bisericii a rămas aceeaşi.
Nu au fost dărâmate decât superstiţiile. Dar dărâmarea lor nu a lovit Biserica, ci i-a făcut bine: pentru că superstiţiile sunt ciuperci otrăvitoare care au încercat să crească pe ogorul lui Dumnezeu.
„Nu poţi să crezi în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi să stai să te rogi acasă. Dacă înţelegi că Hristos e Fiul lui Dumnezeu, atunci ar trebui să vrei să mergi pe calea Bisericii, pe care te îndrumă El.“ Asta e teoria. Practica dovedeşte contrariul. Dar cei care ajung la Biserică după îndelungi tatonări înţeleg cât de şubredă era poziţia lor anterioară. De multe ori era determinată de hotărârea de a nu asculta poruncile Bisericii. Decât să fie consideraţi păcătoşi, mai bine să aibă propriul sistem de valori.
Sfinţii îţi spun: „Mai bine să fii cel mai mare păcătos în Biserică, decât să fii un «pur» în afara ei.“ Acesta nu e un îndemn la păcat. Ci e un sfat: „Lasă păcatul iubirii de sine, lasă păcatul cel mare al mândriei şi vino la Doctor, vino la Hristos! Vino la Biserică!“ „Purii“ care stau departe de Biserică sunt murdăriţi cu noroiul mândriei.
Ce să mai vorbim despre păcătoşii care stau departe de Biserică numai pentru că nu vor să înţeleagă că desfrâul tot desfrâu rămâne, indiferent ce justificare psihologică sau medicală i s-ar găsi? Sau pentru că lăcomia li se pare firească, ba chiar virtute?
Nu am ajuns la măsura la care să dau altora sfaturi duhovniceşti. Dar nu pot să nu îţi zic: oricât de bolnav ar fi sufletul tău, Hristos te poate vindeca. Oricât de puţin te-ar înţelege ceilalţi, Hristos te înţelege şi îţi vrea binele.
Să vorbim puţin despre neparticiparea la slujbe. Unul din motive e faptul că slujbele par plicticoase. Înainte de a mă apropia de Biserică nu puteam să înţeleg de ce se cântă atât de mult şi atât de prost şi atât de fals, de ce cântarea nu este înlocuită de o rostire clară, care nu ar deranja pe nimeni. De vină era faptul că intrasem în puţine biserici, şi nu ştiam ce înseamnă muzica ortodoxă de calitate.
Cel mai mult m-a ajutat să devin sensibil faţă de muzica religioasă psaltica atonită. Două casete m-au făcut să mă îndrăgostesc definitiv şi irevocabil de muzica religioasă Nu îmi imaginam că muzica religioasă mă va fascina vreodată mai mult decât Michael Jackson, Bon Jovi sau Metallica.
Când m-am apropiat de Biserică nu-mi trecea prin cap că muzica religioasă are fani mai înfocaţi decât ai celor mai tari trupe de rock. Credeam că a fi creştin înseamnă a fi lipsit de personalitate, a primi toate fără discernământ, şi astfel vei deveni vrednic de mântuire.
Nu e deloc aşa. Aşa cum fanul unei formaţii delirează când îşi ascultă idolii, aşa un creştin e topit după muzica psaltică ortodoxă (repet, nu de toată, ci de cea de calitate; pentru că există şi hibrizi).
Sunt întru totul de acord cu cei cărora nu le plac slujbele făcute mecanic, în care strana râde atunci când nu cântă jalnic. La o astfel de slujbă e greu să înţelegi Ortodoxia. Dar cred că, dacă ai vedea o slujbă frumoasă, inima ta nu ar rămâne de piatră. În Occident mulţi s-au convertit la Ortodoxie numai pentru că s-au îndrăgostit de slujbele ei.
Sunt convins că dacă vei avea puţină curiozitate şi răbdare vei găsi şi biserici în care să îţi placă slujba. Cât despre preoţii care slujesc mecanic, chiar dacă ei se mulţumesc cu faptul că slujba e „valabilă“, eu cred că mai bine s-ar reprofila. Ar putea să îşi găsească o meserie prin care să nu smintească pe nimeni. Oricât mi-ar fi de dragă poziţia „tradiţionaliştilor“, îndrăznesc să am o opinie personală legată de aceste slujbe făcute fără pic de trăire.
Sfânta Liturghie, oricât ar fi de păcătos preotul slujitor, câtă vreme nu cade şi în păcatul ereziei, rămâne o Sfântă Taină: pâinea şi vinul se transformă în Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului. Până aici cred şi eu la fel.
Concluzie: Slujba e „valabilă“, deci nu contează păcătoşenia slujitorilor!“
Întrebare: „Scopul Sfintei Liturghii e ca pâinea şi vinul să se transforme în Sfânta Împărtăşanie?“
Destui seminarişti şi studenţi teologi ar răspunde victorios: „Da, aşa scrie la carte…“
Consider însă că această opinie e prea juridică: eu cred că slujba se face tocmai pentru folosul creştinilor, tocmai pentru ca drept-credincioşii să se unească cu Hristos. Or, în zilele noastre creştinii se împărtăşesc foarte rar. Şi atunci, care mai e folosul participării la Slujba Liturghiei?
Cred că slujba trebuie ţinută în aşa fel încât creştinii să se poată ruga cât mai bine, să fie într-adevăr o rugăciune în comun. Asta presupune că preotul trebuie să slujească cu multă râvnă, cum îl îndeamnă Sfinţii Părinţi. Cei de la strană trebuie să fie conştienţi de responsabilitatea lor. Că dacă transformă dulcea cântare ortodoxă într-un surogat, osânda lor va fi mare. Cred că trebuie ca ortodocşii să nu se mulţumească a lua apărarea celor care slujesc cu nepăsare, şi să spună că important e că slujba e „validă“.
Da, slujba e „validă“, dar unii oamenii din biserică nu pot gusta din frumuseţea slujbei şi sunt stânjeniţi de modul uneori papagalicesc în care se slujeşte. Din această cauză ei nu se pot ruga aşa cum trebuie. Ştiu şi eu că ideal e să nu judecăm pe nimeni, că indiferent de modul în care se slujeşte trebuie să ne rugăm cu luare-aminte. Dar mai ştiu şi că acest ideal nu poate fi atins decât cu greu de către oamenii care încearcă să facă primul pas spre Biserică. Şi, deşi vin la biserică de vreo zece ani, am cunoscut foarte puţini creştini care să nu se smintească atunci când iau parte la unele slujbe săvârşite mecanic.
Bine că există şi preoţi care slujesc cu luare-aminte. Bine că există preoţi pe care, privindu-i cum slujesc, te duci cu gândul la Sfinţii Îngeri care Îl laudă pe Dumnezeu. Dacă deci motivul pentru care ai stat departe de Biserică a fost că nu îţi plăceau slujbele, atunci caută până vei găsi o biserică ale cărei slujbe să îţi rănească inima. O vei găsi.
Despre fundamentalismul creştin, ce să îţi spun… Există două feluri de fundamentalism. Cel al oamenilor care, plini de patima iubirii de sine, se consideră mari propovăduitori ai credinţei. Tună şi fulgeră împotriva fumatului şi a beţiei, dar mesajul lor nu convinge pe nimeni. Ei nu Îl predică pe Hristos, ci se predică pe sine: „iată, noi suntem exemple de pocăinţă, noi am reuşit să biruim patimile…“
Dar dacă îi întreabă cineva dacă au biruit şi patima iubirii de sine, ei ori se înroşesc la faţă şi încep să vorbească despre osânda celor care îi judecă pe slujitorii Domnului, sau răspund cu nonşalanţă: „Da, am biruit-o. E tare greu să fii smerit…“
Mai există însă şi altfel de fundamentalişti, al căror Întâi-stătător e Hristos. Hristos a revoluţionat lumea. Urmaşii lui sunt Sfinţii. Sfinţii nu au biciuit niciodată păcatul pentru a se pune pe ei înşişi în situaţia de campioni ai credinţei, ci numai pentru a arăta că păcatul duce la moarte, că păcatul este pregustare a morţii. Nouă nu ne este uşor să înţelegem că păcatul este o formă de moarte.
Deşi nu fumez (şi deci nu se poate spune că iau apărarea fumătorilor), nu înţeleg de ce fumatul e un mare păcat. Înţeleg că distruge sănătatea, dar am văzut oameni ce fumează care păreau mult mai de treabă decât nefumătorii. Totuşi, îmi dau seama că nu e nevoie să înţeleg în amănunt de ce Biserica spune despre ceva că e păcat (cei care adoptă o astfel de atitudine, trecând prin prisma propriei minţi predaniile Părinţilor cad în înşelare). Chiar dacă nu înţeleg de ce, cred că fumatul e un păcat (am văzut şi câteva exorcizări în care diavolul urla că nu mai vrea să simtă miros de tămâie, ci de ţigară; ştiu că ceea ce scriu pare poveste, dar la faţa locului amuţiseră toţi).
Oamenii înţeleg cu greu că păcatul înseamnă moarte. Şi, de aceea, când Sfinţii au predicat împotriva păcatelor, păcătoşii i-au considerat extremişti. Dar, ce să facem, la fel de extremistă a fost şi propovăduirea lui Hristos: „Vai celor ce merg pe calea cea largă…“
„Fundamentalismul“ lui Hristos, ca şi cel al Sfinţilor, nu a avut nimic anormal: e singura poziţie prin care poate fi arătat la justa dimensiune pericolul pierzaniei.
Sunt unii care vor să uite că Hristos a dat cu biciul când a răsturnat mesele neguţătorilor care transformaseră Casa Domnului în casă de tâlhari. Ei au o credinţă moale. Greşesc când cenzurează Sfânta Scriptură, alegând din ea numai ce le place, numai ceea ce le desfată inima.
Cam atât despre fundamentalism. Dacă stilul apologetic ţi se pare prea dur, ar fi interesant să citeşti şi texte din care se revarsă dragostea de aproapele. Citeşte scrierile Sfântului Siluan, şi apoi vei privi altfel Ortodoxia.
Despre păcatele preoţilor nu cred că e cazul să îţi spun prea multe. Au scris despre aceasta şi Sfinţii Părinţi, şi ziarele din vremea noastră.
Diferenţa este că Sfinţii au scris pentru ca preoţii căzuţi să se pocăiască, şi lumea să înţeleagă că starea acelor preoţi este anormală şi să nu se smintească. Pe când ziarele scriu pentru a arăta cu degetul: nu pentru a zidi, ci pentru a dărâma. Da, sunt şi preoţi păcătoşi. Dar sunt şi preoţi sfinţi, despre care presa nu vrea să pomenească nimic. Pomeneşte de câte doi, trei, numai ca să dea impresia că Biserica e lipsită de vlagă.
„A murit părintele Cleopa, ultimul stâlp al monahismului românesc…“
Titluri de senzaţie, care speculează evlavia poporului faţă de acest Preacuvios bătrân. Dar Ortodoxia românească nu se limitează la Părintele Cleopa, mai are şi alţi stâlpi. De care presa nu pomeneşte pentru că stâlpii par prea fanatici, prea fundamentalişti: nu fac compromisuri, nu dau mentalităţii apostate obolul care li se cere. Interesul presei nu e să prezinte situaţia reală a Bisericii pe care nici porţile iadului nu o vor dărâma, ci să prezinte un fictiv apus al Trupului lui Hristos. Da, există şi preoţi păcătoşi. Şi la ce ne foloseşte să îi judecăm noi, de vreme ce îi va judeca Însuşi Dumnezeu? Mai bine am căuta să ajungem la preoţii cu viaţă sfântă, şi să îi rugăm să ne povăţuiască pe calea mântuirii. Şi să nu ne mirăm dacă, în timp, ne vom da seama că multe dintre ştirile care circulau pe seama preoţilor s-au vădit a fi doar bârfe şi ficţiuni. Şi nici să nu ne mirăm dacă vedem cum un preot, pe care toţi îl ştiau drept un mare păcătos, se schimbă şi merge pe calea sfinţeniei. Uşa pocăinţei e deschisă şi clericilor, nu numai mirenilor.
Despre păcatele creştinilor nu îţi scriu decât că din ele îţi poţi da seama cât de grea e lupta pentru mântuire. Diavolul luptă din răsputeri pentru a-i atrage pe oameni în prăpastie. Mai trist e că unii cad de bună voie. Nici măcar nu vor să lupte. Ei sunt creştini numai cu numele. Dar mântuirea nu se dobândeşte automat, nu e o consecinţă obligatorie a botezului creştin. Cei care sunt creştini numai cu numele îi împiedică pe alţii să înţeleagă frumuseţea credinţei creştine. „Uite cât de păcătoşi sunt creştinii, nu e nici o diferenţă între ei şi ceilalţi!“ Dar dacă nu e nici o diferenţă înseamnă că în inimile lor nu trăieşte Hristos. Trăiesc patimile şi iubirea de sine.
Încearcă să cunoşti şi creştini adevăraţi. Chiar dacă sunt destul de rari. Până să cunosc astfel de creştini mă mângâia citirea vieţilor părinţilor care au dus viaţă sfântă nu cu mult timp în urmă. Biserica e plină de sfinţi. Citindu-le vieţile celor care au trăit în secolul trecut, îmi trecea dezamăgirea provocată de căderile altor creştini. Oricum, judecându-i cu asprime, nu am fost mai bun decât ei. Credeam că voi evita să cad la rândul meu. Dar cine îşi judecă aproapele ori cade în aceleaşi păcate ca el, ori e făcut praf de mândrie. Şi nu e deloc bine…
Cât despre fariseism, aş vrea să îţi spun că îţi înţeleg reţinerea pe care o ai faţă de apărătorii săi. Fariseismul e o patimă groaznică, e o ispită enormă. Fariseii leapădă legătura cu Hristos şi îşi fac idol din trăirea exterioară.
Un prieten care a venit din Serbia mi-a spus că acolo femeia care umblă tot timpul cu batic, tot timpul cu capul în jos, dar are inima pustie pentru că se străduieşte să facă numai cele exterioare e numită ironic „femeie din Teheran“. Sunt multe „femei din Teheran“ şi prin bisericile noastre. Şi nici „bărbaţii din Teheran“ nu sunt puţini.
„Vai, ai trecut prin faţa uşilor împărăteşti…“ „Vai, ai venit la biserică fără batic…“ „Ia uite ce fustă scurtă are…“
Problema e că „sora“ vine cu fusta scurtă tocmai pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă ar apuca să Îl cunoască, şi-ar pune de bună voie o fustă mai lungă. Şi şi-ar pune şi batic. Dar „femeile din Teheran“ o împiedică să Îl cunoască pe Dumnezeu. O resping, o gonesc cu răutatea lor. În loc să îi atragă atenţia cu dragoste, se poartă cu duritate. De asta copiii lor nu sunt în Biserică, de asta soţii lor stau acasă: pentru că triumfalismul lor nu convinge pe nimeni.
Tinerii nu prea apucă să înţeleagă cât de minunată este Biserica. Fac mici greşeli, şi „oamenii din Teheran“, ca nişte cerberi atenţi, îi sancţionează imediat. Foarte greu este să treci de vama acestor cerberi care dacă văd că un tânăr vine cu un cercel în ureche, sau cu părul în formă de creastă, renunţă să mai fie atenţi la slujbă şi scanează cu lăcomie „prada“. Dacă nu reuşesc să se abţină până la sfârşitul slujbei, atunci vor declanşa morala necruţătoare: îl vor face cu ou şi cu oţet, spre deliciul celor mai timizi. Şi tânărul se va simţi foarte bine: va fi bucuros că a fost primit în comunitatea creştină cu braţele deschise!
Nu cred că e de-ajuns să ne mulţumim să constatăm că există „oameni de Teheran“. Trebuie să încercăm să trecem de vămile lor.
Hristos a venit şi pentru tineri… Hristos îi aşteaptă şi pe tineri. Hristosul tinerilor nu e diferit de Hristosul Bisericii. Nu e un Hristos mai dur sau mai blând, ci e Acelaşi.
Cred că nu i-ar lua mult timp unui tânăr sau unei tinere ca să se îndrăgostească definitiv şi irevocabil de acest Hristos. Aş putea să îţi scriu o carte numai despre ce a însemnat şi ce înseamnă Hristos pentru mine. Şi uneori mă bate gândul să scriu. Dar îmi e teamă că nu voi reuşi să pun în cuvinte frumuseţea trăirii creştine. Nu a celor ajunşi pe culmile trăirii duhovniceşti, ci a trăirii mele, a unuia aflat pe primele trepte. Îmi pare rău că nu există mai multe mărturii ale celor care s-au îndrăgostit de Hristos în vremea noastră. Înţeleg timiditatea, înţeleg reţinerea de a-ţi face publice stările lăuntrice, dar nu îi înţeleg pe cei care ţin comoara numai pentru ei.
Hristos te iubeşte!… Ştiu că sună protestant, şi mi se pare anormal faptul că neoprotestanţii le spun tinerilor lucruri pe care le-au împrumutat din Biserică şi acum le prezintă ca fiind ale lor.
Nu pot face nimic ca să te conving acum că Hristos te iubeşte. Nu există o metodă magică de convertire a tinerilor. Dumnezeu nu ne răpeşte libertatea pe care ne-a dăruit-o.
Dacă m-ai întreba ce să faci pentru a cunoaşte credinţa ortodoxă, şi dacă nu aş avea decât un minut pentru a-ţi răspunde, ţi-aş spune:
„Citeşte una dintre Sfintele Evanghelii (nu lua Biblia de la început, că nu vei ajunge să o termini).
Citeşte câteva cărţi frumoase: Minunile Maicii Domnului, Pelerinul rus, Patericul, convorbirile cu marii duhovnici contemporani sau vieţile sfinţilor care au trăit în secolul trecut. Citeşte eventual şi o carte despre mărturia unui convertit: De la moarte la viaţă a părintelui Paulin Lecca sau Jurnalul fericirii al părintelui Nicolae Steinhardt. Aceste mărturii prezintă Acelaşi Dumnezeu care vine în întâmpinarea celor care Îl caută, şi sunt dovezi ale faptului că Dumnezeu îi iubeşte pe oameni.
Ascultă muzică psaltică, priveşte icoane frumoase (din cele bizantine, nu bâlbâieli renascentiste).
Încearcă să mergi la slujbe frumoase, încearcă să ajungi prin mănăstiri.
Dar, înainte de orice altceva, roagă-te. Roagă-te ca Dumnezeu să îţi lumineze viaţa. Roagă-L să te ia de mână şi să te aşeze acolo unde îţi e locul.“
Asta nu e o reţetă. Poate vei găsi în ea sfatul de care aveai nevoie, sau poate că vei observa că nu te ajută la nimic. Şi poate că nici alte sfaturi pe care le-ai primit până acum de la alţii nu te-au ajutat. Încearcă să nu te opreşti din drum.
Dacă te-ai gândi la cât de mare e desfrâul lumii în care trăim, dacă te-ai gândi la piedicile pe care le întâlneşti în drumul spre Hristos, te poate birui deznădejdea: „Totul este pierdut!“
Dar nu e deloc totul pierdut: deşi toate stau împotrivă, Hristos a pornit în căutarea ta. Şi te-a aflat, oricât de departe ai fi de lumină, oricât de mult ai fi rătăcit în pustiul păcatului: ,,Iată, Eu stau la uşă şi bat…“
Oricât de mari ar fi grozăviile la care suntem martori, oricât de mare ar fi lepădarea şi apostazia, Dumnezeu îi caută pe oameni. El e Marele Îndrăgostit. O, dacă am ajunge să simţim dragostea Sa! Cele mai pătimaşe destrăbălări, cele mai crunte orgii sau cele mai rafinate desfătări trupeşti nu pot egala dulceaţa pe care o simte inima care Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Acesta e marele secret, e marea taină pe care diavolul încearcă să o ascundă de oameni. Şi de cele mai multe ori reuşeşte.
Poate te priveşti într-o oglindă sufletească şi îţi vezi slăbiciunea şi neputinţele. Oare mai e vreo şansă de mântuire pentru tine?
Da, îţi spun cu toată convingerea că şi pentru tine există o cale spre Rai. Oricât ar fi de greu să o găseşti, oricât ar fi de lung drumul, merită parcurs.
Mai ales că îţi pui şi problema familiei. Nu vei mai fi de capul tău. Responsabilitatea ta va fi cu atât mai mare după nuntă. Şi va creşte după ce o să apară copiii… Cu cât vei fi mai aproape de Dumnezeu atunci când te căsătoreşti, cu atât îţi va fi mai bine după aceea. Ţi-o repet pentru ultima oară.
Poate că te temi de moarte, poate că ţi-e frică de momentul în care vei părăsi această lume. Nu eşti singura în această situaţie. Mulţi s-au temut de moarte. Dar unii au descoperit cum poate fi biruită moartea. Şi au trecut de la moarte la viaţă!



Danion Vasile-Cartea Nuntii(fragment)

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments