Despre vrăjitoare şi dezlegarea cununiilor,preoti care „deschid cartea”24 min de citit

  
Vrei să te măriţi. Să apelezi sau nu la vrăjitoare? 
 
Iată o întrebare la care sper să dai răspunsul bun după ce vei citi acest capitol.
Trăim o vreme în care prezenţa vrăjitoarelor se face tot mai des observată: la televizor, la radio, în articole din ziarele de mare tiraj sau în cărţi de succes, oamenii se întâlnesc cu vrăjitoarele. Epidemia aceasta de practici magice îşi are explicaţia în faptul că oamenii simt nevoia de a se îndepărta puţin de ceea ce este oarecum obişnuit pentru a căuta neobişnuitul, pentru a căuta paranormalul, pentru a căuta răspunsurile pe care nu le găsesc în altă parte.
Îţi voi vorbi numai despre legătura dintre vrăjitorie şi poveştile de iubire, ca nu cumva să te plictisesc prea mult. Dar pentru a înţelege această legătură e bine să îţi explic puţin de ce se grăbeşte lumea să alerge la vrăjitoare. Oamenii simt că în afara lumii văzute mai există o altă lume. Şi simt nevoia de a intra în legătură cu această lume. Cei care au credinţă curată, cei care vor să meargă pe calea mântuirii, ştiu că adevărul se întâlneşte numai în Biserică şi prin Biserică. Adevărul este Hristos. Creştinii adevăraţi nu cunosc un alt adevăr.
 
Iarăşi ar trebui să fac o separare între creştinii adevăraţi şi creştinii închipuiţi. Găsim între canoanele Sfintelor Sinoade o referire la cei care sunt „părut ortodocşi“.
O astfel de formulare ar zgâria multe urechi astăzi. Întâlnim în România milioane de oameni care nu merg la biserică decât de Paşti şi de Crăciun, oameni care dacă se spovedesc în trei minute nu spun decât ceea ce li se pare lor că e păcat. Oameni care, dacă s-ar spovedi cu sinceritate, ar fi opriţi de preoţi de la Sfânta Împărtăşanie. Nu are rost să îi judecăm acum. Dar trebuie să observăm că aceşti oameni se supără foarte tare dacă li se spune că nu sunt ortodocşi. Da, de la Botez sunt ortodocşi, dar prin faptele lor arată că sunt ortodocşi închipuiţi. Cum altfel ar putea fi numiţi creştinii care aleargă la vrăjitoare? Cei mai mulţi clienţi ai vrăjitoarelor din România sunt ortodocşi, nu?
Am citit mai demult un articol despre Brazilia, ţara cu cele mai multe ghicitoare la mia de locuitori, ţara în care spiritismul e la loc de cinste. Până să citesc articolul nu îmi era clar cum, într-o ţară cu un număr atât de mare de credincioşi catolici, magia e totuşi la loc de cinste.
 
Declaraţia unui „creştin“ catolic m-a lămurit: „noi suntem creştini, noi o cinstim pe Fecioara Maria, vrem ca după moarte să mergem în rai, lângă Iisus. Dar în viaţa de zi cu zi avem multe probleme, şi pentru a le rezolva apelăm la spiritele strămoşilor, apelăm la spiritele care au capacitatea de a ne ajuta să depăşim orice necaz.“ Citind articolul am rămas şocat văzând cât de ciudat se poate amesteca credinţa catolică cu vrăjitoria.
 
Dar am stat şi m-am gândit: „dar la noi în ţară nu se întâmplă lucruri asemănătoare?“ Chiar dacă la noi densitatea de vrăjitoare pe kilometru pătrat este mai mică decât în Brazilia, totuşi

mentalitatea este asemănătoare.

 
Cum altfel se explică faptul că vrăjitoarele au clienţi, şi încă foarte mulţi?
 
Vrăjitoarele sunt „atotputernice“: vindecă bolnavi, dezleagă farmece, aduc acasă bărbaţii pe care nu i-au întors nici rugăciunile Bisericii, fac o sumedenie de lucruri bune. Ce li s-ar putea reproşa? Că doar fac magie albă, nu neagră (nu este greu de observat că vrăjitoarele „negre“ au mult mai puţin succes), doar lucrează cu Dumnezeu, nu cu diavolul. Merge fata la vrăjitoarea cea bună, i se zic descântece sau dezlegări pentru cununie, şi peste câteva zile un tânăr se îndrăgosteşte de ea şi o ia de nevastă.
 
Sau: fata a rămas însărcinată, iubitul a părăsit-o. Fata merge la vrăjitoare, şi peste câteva zile iubitul vine cu un braţ de flori şi cu inelele de logodnă.
Sau: soţul a plecat de acasă de o lună, lăsându-şi femeia singură cu trei copii. Acatistele date la Biserică au rămas fără răspuns (aşa cum s-a întâmplat poate şi în cele două cazuri anterioare). Călcându-şi pe suflet, femeia merge la vrăjitoare. Vrăjitoarea „observă“ că soţul fusese fermecat de o vrăjitoare rea, şi imediat dezleagă legăturile răului. „Soţul se va întoarce până la apusul soarelui…“
„Dacă e aşa, vă rămân datoare până la sfârşitul vieţii. Cât trăiesc nu o să vă uit“, zice femeia cu inima plină de încredere. Orele trec şi bărbatul nu apare. Dar chiar cu câteva minute înainte să apună soarele, bărbatul bate la uşă.
 
„Slavă lui Dumnezeu, bine că te-ai întors…“, zice femeia sărindu-i în braţe.
Ce e rău în cele prezentate mai sus? Cine are dreptul să judece modul în care cele trei femei au dobândit ceea ce îşi doreau?
 
Vrăjitoarele nu s-au închinat diavolului. Nu au blestemat. Aveau în casă icoane, cruci, ardeau tămâie şi stropeau cu agheasmă, invocând puterea lui Dumnezeu. Se poate contesta faptul că această putere a dat roade?
 
Tu vrei să te măriţi. E puţin probabil să nu fi fost îndemnată de vreuna dintre prietenele tale să mergi la o vrăjitoare, ca să te ajute să îţi împlineşti dorinţa. Astăzi a te duce la vrăjitoare nu mai este ceva ieşit din comun. Tu ori nu crezi că vrăjitoarele nu au putere, şi crezi că toate farmecele lor sunt simplă şarlatanie, ori crezi că te pot ajuta, dar nu ai avut curajul să apelezi la ele până acum. Ori ai apelat deja, o dată sau de mai multe ori. Ori crezi că au putere, dar că este de la diavol.
 
În cazul în care te îndoieşti de puterea vrăjitoarelor, înseamnă că te îndoieşti de puterea celui pe care îl slujesc. Diavolul nu vrea ca toţi oamenii să înţeleagă că el există. Cine crede că există diavol crede şi că există Dumnezeu. Ori aşa ceva nu îi place diavolului. Dacă toate vrăjitoarele ar face ceea ce promit, atunci puterile lor ar fi evidente. Dar diavolul vrea să stârnească multă confuzie. Şi are grijă ca în afara vrăjitoarelor de calitate să existe şi vrăjitoare care să nu poată face nimic: unii le văd şi spun că toate vrăjitoarele nu fac altceva decât să amăgească oamenii.
 
Există o grămadă de ghicitoare care nu sunt în stare să spună nimic despre viitorul sau trecutul clienţilor lor, şi totuşi lumea vine cu disperare şi la ele. Dar cei mai mulţi aleargă la ghicitoarele care au rata de exactitate a ,,proorocitului“ foarte mare.
 
Îţi voi prezenta pe scurt un caz citit într-o culegere despre manifestările drăceşti, aşa-zisele „fenomene paranormale“. Un ziarist era convins că arta vrăjitoarelor e simplă şarlatanie. A scris pe o hârtie o falsă autobiografie şi i-a dus-o unei ghicitoare ca să se convingă că aceasta va cădea în cursa care îi fusese pregătită. În falsa autobiografie scria: „Mă numesc… şi sunt căsătorit cu Elvira încă de când eram studenţi. Am avut noroc în viaţă. Soţia mea este o femeie minunată, între noi a fost întotdeauna o înţelegere demnă de un model de familie. Părinţii noştri au fost fericiţi că nu ne-am creat unul altuia probleme de nici un fel. Atât mama mea cât şi mama soţiei mele au şi acum grijă de noi şi de cei trei copii ai noştri. Din punct de vedere material o ducem decent, nu ne lipseşte nimic, dar nu suntem bogaţi. Am 48 de ani şi este normal să ştiu ce mă aşteaptă în viitor. Mă îndoiesc că o vrăjitoare poate să îmi prevestească viitorul, mie şi familiei mele.“
 
Ziaristul a avut un şoc la auzul cuvintelor vrăjitoarei: „Numele dumitale este…, şi nu cum scrie aici. Ai fost căsătorit de două ori, prima oară numai opt luni. Soţia actuală nu se numeşte Elvira, ea poartă numele Maria, aşa mi se arată. De student ai luat-o pe prima, aia cu opt luni. Cu asta te-ai însurat după divorţ. Dumneata duci o viaţă rea cu soţia, iartă-mă, este o femeie ce şi-a bătut joc de dumneata de atâtea ori că nu pot să înşir ca să nu te superi. Aveţi împreună un copil, văd aici, este o fetiţă. Mult rău v-a făcut mama soacră, a umblat şi cu vrăji, acum sunteţi pe despărţire. (…) De viitor îţi zic să faci rânduială, eşti om cu cap. După ce faci rânduială o să fie ca lumea. Eu pot să te ajut!“
 
Ziaristul a rămas blocat. El era convins că vrăjitoarea va cădea în cursa care îi fusese întinsă. Universul lăuntric al ziaristului se clătina, convingerile sale erau puternic zdruncinate. Nu avea cum să nege o realitate: fiinţa din faţa lui îi spusese lucruri pe care nu avea cum să le ştie.
 
Da, era evident că vrăjitoarea avea nişte puteri care depăşeau înţelegerea omenească.
Am prezentat această întâmplare pentru că o consider reprezentativă pentru cei care merg, chiar cu îndoială în suflet, la vrăjitoare. Nu era greu de bănuit că autobiografia prezentată iniţial era falsă. Oamenii care vin la vrăjitoare vin pentru că au necazuri (numai în foarte rare situaţii unii vin din pură curiozitate).
 
Însă, chiar dacă şi un psiholog bun putea bănui că autobiografia e falsă, totuşi el nu putea spune datele personale ale ziaristului. E imposibil de contestat că vrăjitoarea avea acces la o sursă de informaţii care depăşea realitatea pe care o cunoştea ziaristul. Sursa ei de informaţii era diavolul. Dar asta nu a înţeles ziaristul, impresionat de faptul că puterea de care se folosea vrăjitoarea nu venea de la vreun glob de cristal, nici de la vreun craniu de om, ca în desenele animate, ci de la o cruce de fier.
 
Nu le doresc celor care cred că toate vrăjitoarele au virtutea şarlataniei să se convingă că s-au înşelat. Ziaristul s-a convins, deşi iniţial excludea o asemenea variantă.
 
Ar fi fost bine ca înainte de a citi rândurile mele să fi ştiut  că nu există nici o vrăjitoare bună, că toate vrăjitoarele sunt slugile Satanei. Îţi voi da câteva detalii legate de acest subiect. Nu ştiu exact când au început vrăjitoarele să se folosească de  icoane şi cruci. Dar nu este greu să îmi dau seama că aşa le este cel mai uşor să facă prozeliţi.
 
Dacă toate vrăjitoarele ar avea în casă numai imagini ale stăpânului lor, Satana, oamenii s-ar teme să le ceară ajutorul. Vedem în Vieţile Sfinţilor că unii au alergat la vrăjitori tocmai pentru a primi ajutor în această lume (de la a dobândirea fetei pe care o iubeau până la căpătarea unei slujbe mult-râvnite).
Era specific contactului cu vrăjitorii ca ei să ceară un preţ de genul: „Nu te mai închina icoanei Mântuitorului… !“, sau „Nu te duce la biserică!“, sau altele asemenea. Cei care alergau la vrăjitori sau vrăjitoare ştiau precis că fac lucruri urâte de Dumnezeu.
Astăzi nu mai este deloc aşa. Astăzi vrăjitorii încearcă să pară cât mai apropiaţi de credinţa în Dumnezeu. În Istoria filozofiei oculte, Alexandrian relatează faptul că una dintre cele mai celebre vrăjitoare din Franţa, care omora copii şi făcea şi alte nenorociri, duminica mergea la Biserică.
 
Cum să creadă oamenii că era unealtă a diavolului,când o vedeau la slujbă?
 
 
Cum să creadă oamenii că vrăjitoarele de astăzi sunt unelte ale diavolului, când au casa plină de icoane?
 
Trebuie să ne dăm seama că diavolul şi-a perfecţionat stilul de lucru, a căutat metoda cea mai eficientă. El e ca un cameleon care de fiecare dată găseşte noi culori pentru a nu fi recunoscut de către cei care caută să îl identifice.
Cea mai reuşită deghizare a lui o oferă preoţii care folosesc tehnici magice, cea mai cunoscută dintre ele fiind poate aşa-numita „deschidere a cărţii“. Când oamenii aud că un preot le zice viitorul, după ce deschide Psaltirea sau Sfânta Evanghelie, cum să nu alerge cu încredere la el? „Că doar e slujitor al altarului, nu vrăjitor…“ Dar despre astfel de slujitori voi mai aduce vorba spre sfârşitul acestui capitol.
 
Acum voi vorbi despre vrăjitorii şi vrăjitoarele cu înfăţişare standard.
 
Dacă deschidem un ziar de mare tiraj, nu ne va fi greu ca la rubrica „Diverse“ să observăm anunţuri de mulţumire faţă de lucrările „binecuvântate“ ale vrăjitoarelor.
„Costi din Bacău îi aduce şi pe această cale mulţumiri Samirei, adevărata urmaşă a celebrei ghicitoare Tănţica din Ferentari, care i-a scos argintul viu şi l-a vindecat de impotenţă.“
 „Magda din Bucureşti îi va rămâne veşnic datoare Reginei Magiei Albe, Ariadna, care anul trecut a primit Scoica de Aur la Festivalul Vrăjitoarelor din India, şi care m-a ajutat să mă căsătoresc cu Săndel.
Dumnezeu să vă ajute, Mamă Ariadna…“
 
Şi câte şi mai câte mulţumiri. Ele dovedesc faptul că oamenii au fost mulţumiţi de prestaţia vrăjitoarelor. Nu s-au considerat nici traşi pe sfoară, nici minţiţi. Nu li s-a zis că îi va ajuta Dumnezeu şi de fapt i-a ajutat diavolul. Chiar dacă uneori vrăjitoarea cerea şi lucruri cum ar fi fire de păr sau legături de la mort, ele fac parte din arsenalul obişnuit pentru asemenea practici. Nimic nou, nimic care să stârnească neîncrederea.
Explic în acea lucrare faptul că vrăjitoarele nu pot spune lucruri decât oamenilor care trăiesc departe de Biserică.
 Şi arăt că, oricât de incredibil ar părea, ghicitoarele nu ghicesc viitorul: ele spun doar ceea ce diavolii au de gând să facă unui om; dar, în timp ce trecutul îl văd foarte bine, căci nu este un secret pentru draci, asupra viitorului greşesc de multe ori. Nu au dreptate decât în cazurile în care omul se supune fără să îşi dea seama voii diavolului. Sunt prea multe de spus în această privinţă, şi e mai bine să cauţi lămuriri în cartea amintită mai sus).
 
Şi cu toate astea Biserica vine şi spune: „Toate vrăjitoarele sunt slugile diavolului. Nu există magie albă şi magie neagră. Nu există decât un singur fel de magie!“
Am văzut la televizor o secvenţă: în casa unei vrăjitoare „albe“ s-a găsit într-un depozit o mare cantitate de materiale furate. Un reporter a venit şi a filmat.
 
Cu multă „blândeţe“, vrăjitoarea a început cu ameninţările: „Dacă mă dai pe post, te nenorocesc, o să ţi se întâmple şi asta şi asta…“ „A, faceţi magie neagră, acum v-aţi dat de gol…“; reporterul era bucuros că a prins o secvenţă rară: să imortalizezi o vrăjitoare care face magie albă ameninţându-te cu „binefaceri“ de care au parte cei asupra cărora lucrează magia neagră nu este un lucru obişnuit.
 
Filmarea respectivă a dat la iveală cât de „curate“ erau metodele de lucru ale vrăjitoarei. Cam aşa fac toate suratele ei: spun că fac lucrarea lui Dumnezeu până ce le supără cineva. Atunci îşi arată adevărata faţă.
 
Vrăjitori au existat dintotdeauna. Sfinţii le-au stat împotrivă, şi au arătat oamenilor că în spatele acestor vrăjitori stă diavolul. Nu de puţine ori aceşti diavoli au putut fi văzuţi de oamenii care nu cu mult timp înainte erau convinşi că nu greşeau cu nimic alergând la vrăjitori. Ca să nu mai lungesc referirea la vrăjitoare, spun că orice lucru bun pe care l-ar face ele, îl fac numai pentru a înşela lumea. De ce pe un soţ pe care rugăciunile Bisericii nu îl aduc acasă, nici după luni de zile, o vrăjitoare îl poate aduce în câteva zile? Pentru că Dumnezeu respectă libertatea pe care i-a dăruit-o omului. Dumnezeu nu forţează nici pocăinţa, nici convertirea. Pe când diavolul nu respectă această libertate: el obligă.
 
Este greu de înţeles cum soţul respectiv se întoarce brusc acasă. Dar totuşi putem înţelege că el şi-a părăsit familia pentru a duce o viaţă de păcat, pentru a trăi după poftele sale. Adică soţul L-a părăsit pe Dumnezeu pentru a trăi după voia sa, nedându-şi seama că astfel intră pe teritoriul păcatului, pe teritoriul diavolului. Diavolul îi dă în gând să se întoarcă acasă. El nu are cum să îşi dea seama că gândul îi vine de la îngerul întunericului. După ce, păcătuind din ce în ce mai mult, urechea sa duhovnicească a devenit din ce în ce mai sensibilă la şoaptele diavoleşti, a ajuns să confunde propria libertate cu lanţurile satanice. El se întoarce acasă numai pentru că diavolul a avut putere asupra lui. Şi, deşi la început se bucură de întâlnirea cu familia sa, încet-încet bucuria dispare. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când lucrarea diavolului stă chiar la temelia unei familii.
 
Crede-mă că fetele care s-au măritat după ce s-au dus la vrăjitoare nu au parte de căsnicii fericite. Cum ar putea fi o căsnicie fericită când preţul plătit pentru ea este propriul suflet? Diavolul nu face nimic gratuit. Pentru cel mai mic cadou el cere un preţ foarte mare. Şi chiar dacă astăzi nu prea mai solicită ca pentru serviciile sale să i se ofere un act de vânzare-cumpărare a sufletului, chiar dacă vânzarea nu mai este la fel de evidentă ca atunci când se finaliza cu un document pecetluit cu o picătură din sângele clientului, totuşi diavolul îşi cere partea.
 
Dă-ţi seama: te duci la vrăjitoare, ea îl determină pe cel pe care tu îl placi să se îndrăgostească de tine, şi vă căsătoriţi. Ce fericire ar fi aceea când ştii că te aşteaptă osânda veşnică dacă nu te pocăieşti pentru crima pe care ai făcut-o? Sau, ce bucurie poate avea femeia care vede că vrăjitoarea i-a întors bărbatul acasă, în timp ce Biserica nu l-a putut întoarce?
 
E nevoie să precizez că diavolul care l-a întors nu îl poate forţa şi să îşi iubească soţia. Adică îi poate trezi o anumită dragoste pătimaşă faţă de ea, o dragoste animalică, dar nu îl poate determina să o iubească.
 
Iubirea adevărată e dăruită de Dumnezeu. Diavolul poate da numai un sentiment care seamănă cu dragostea, dar nu e dragoste. Unele femei aleargă la vrăjitoare cu o disperare pe care ne e greu să o înţelegem. Fără bărbatul iubit viaţa nu mai are nimic frumos. Dar acestor femei le spun că vrăjitoarea nu poate decât să le facă un rău foarte mare, atât lor, cât şi bărbaţilor pe care îi iubesc. Aş întreba o astfel de femeie: dacă ar avea de ales între a sta toată viaţa paralizată într-un cărucior şi a merge la vrăjitoare, ce i se pare mai dureros? Sunt sigur că va spune că varianta cu vrăjitoarea e mult mai uşor de preferat. Dar ar vorbi aşa pentru că nu e conştientă că pierderea sufletului e mai dureroasă decât pierderea sănătăţii trupeşti.
 
Acest lucru l-au simţit cel mai bine femeile care, pentru că au mers la vrăjitoare, au căzut în ghearele diavolului şi au ajuns posedate. Nimic nu e mai înfricoşător decât un om stăpânit de diavol. Şi chiar dacă nu toţi cei care merg la vrăjitori ajung să fie posedaţi de diavol, toţi intră sub influenţa lui. Şi, dacă nu se pocăiesc, ajung în iad. Nu că i-ar pedepsi milostivul Dumnezeu, ci ei înşişi au ales iadul când s-au dus la slujitorii întunericului.
 
Să ştii că nu poţi merge la vrăjitoare gândindu-te că te vei spovedi şi păcatul ţi se va ierta. Mergând cu un grup de studenţi de la Facultatea de Teologie la Spitalul Municipal la secţia unde se fac avorturi, pentru a încerca să le convingem pe femei să nu ucidă pruncii pe care îi poartă în pântece, mare ne-a fost mirarea să auzim replici de genul: „Ştim că e o crimă, că e un mare păcat. O să îl spovedim. Dar nu avem ce face, e greu să mai creştem încă un copil.“
 
O asemenea atitudine, pe care o au şi cei care merg la vrăjitori gândindu-se că după ce vor afla ceea ce îi interesează se vor putea spovedi, e blasfemiatoare. Vai de cei care batjocoresc astfel Sfânta Taină a Spovedaniei! Să ne ferească Dumnezeu să avem parte de osânda lor!
 
Astăzi există un nou termen pentru vrăjitorie: ocultismul. Te poţi ocupa de studierea a tot felul de energii superioare, poţi folosi puterea cristalelor sau a piramidelor: nu mai poţi fi acuzat că eşti vrăjitor, din moment ce eşti ocultist. Adică totul e în regulă. Îţi scriu îngrijorat de multele curse care îţi stau înainte. Îţi scriu îngrijorat de faptul că în atâtea reviste găseşti tehnici de concentrare prin care îţi poţi afla viitorul. Dar îmi dau seama că sunt foarte multe de scris despre astfel de practici. Înainte de a te vătăma sufleteşte prin aceste „nevinovate“ experienţe încearcă să cunoşti ce spune Biserica despre ele. Poate că vei renunţa să fii propriul cobai.
 
Să revenim puţin la preoţii care „deschid cartea“:
„Cum scrie părinte, mă mărit sau nu?“
„O, fiică, trebuie să mai aduci ofrandă încă trei sute de mii de lei, ca, văzând jertfa ta, Domnul să îmi descopere.“ Culmea, fata aduce ofranda, părintele îi spune că se va mărita, dar degeaba. Ofranda nu a funcţionat. Dar în unele cazuri funcţionează.
 
Preoţii care practică formele de ghicit cad sub osânda pravilelor şi a canoanelor. Lumea ştie asta, dar totuşi aleargă la ei pentru că de multe ori sunt „eficienţi“. Oamenii preferă astfel de preoţi, pe care îi consideră cu har, pentru faptul că fac tot felul de slujbe care nu există în Molitfelnic. Cea mai cunoscută este slujba de „dezlegare a cununiilor“ (această slujbă e diferită de rugăciunile de dezlegare de farmece pe care părintele le citeşte din Molitfelnic). Fata vine, i se citeşte slujba de dezlegare, iar i se citeşte, şi tot nu se mărită. Sau dacă se mărită are parte de mari necazuri în familie. Şi atunci unde a fost binecuvântarea lui Dumnezeu?
 
Dacă fata ar fi avut răbdare, dacă nu ar fi alergat la astfel de preoţi vrăjitori, Dumnezeu ar fi ajutat-o să se mărite. Dar dacă fata a ales o altă cale pentru a-şi găsi fericirea, dacă nu a vrut să treacă examenul răbdării, acum culege roadele.
 
Ce să mai lungesc vorba? Dacă ai fost la vrăjitoare sau la preoţi ghicitori, nu vei avea parte de linişte până nu te vei pocăi de greşeala ta şi până ce nu vei lua dezlegare de la duhovnic prin Taina Spovedaniei.
 
Poate că citind ce am scris despre puterea vrăjilor ţi s-a făcut puţin teamă. Îţi povestesc ceva: împrietenindu-mă cu o fată foarte aşezată, să îi spunem Rozalia, ea îmi spunea că se miră că s-a îndrăgostit de mine, că până să mă cunoască voia să plece în mănăstire. Odată, ca să o necăjesc, am păcălit-o. Am făcut un truc, un număr de iluzionism, prin care am convins-o că, fiind în cealaltă cameră, am schimbat un obiect pe care ea îl ţinea strâns în mâna lipită de masă. De fapt, îi dădusem de la bun început altceva faţă de ceea ce credea ea că ţine în mână, dar nu şi-a dat seama, pentru că o pusesem să apese masa cu putere, chipurile ca eu să nu pot schimba obiectul. După ce m-am prefăcut că nu reuşesc, i-am spus: „Gata, ridică-ţi palma!“
Când m-am întors din camera cealaltă, am văzut că era puţin palidă. Se uita cu îngrijorare la prietena ei.
„Cum ai reuşit?“
„Nu ştii că atunci când am făcut yoga am căpătat puteri paranormale? E simplu, chiar dacă acum sunt creştin, puterile mi-au rămas.“ Şi, văzând că s-a speriat puţin, am continuat: „Tu cum crezi că te-ai îndrăgostit de mine? M-am concentrat puţin, şi puterile mele te-au determinat să mă iubeşti.“
Când povestesc, întâmplarea nu are acelaşi farmec. Dar pentru că Rozalia era convinsă că în mod miraculos i-a fost schimbat un obiect pe care îl ţinea în mână, nu îi era greu să creadă şi că am vrăjit-o.
„Deci eu de asta ţin la tine, de asta te iubesc, pentru că te-ai folosit de puterile tale?“
Nu am mai continuat gluma pentru că fata se speriase. Era să mă bufnească râsul văzând cât de credulă putea fi.
Ţi-am povestit această întâmplare, gândindu-mă că poate şi tu te-ai întrebat cum să te aperi de puterea vrăjitoarelor, şi care este cea mai bună protecţie împotriva „legării cununiilor’’. Răspunsul este simplu: duşmanul întunericului este lumina. Problema este că oamenii nu ştiu unde să caute lumina şi de multe ori se folosesc de diavol pentru a fi protejaţi de diavol.
 
Un exemplu îl oferă fetele care aleargă la vrăjitoarele „,bune“ pentru a li se dezlega vrăjile făcute de vrăjitoarele rele. Un alt exemplu îl oferă cei care se folosesc de tot felul de tehnici de protecţie energetică pe care le găsesc prin reviste, tehnici care oferă o iniţiere subtilă în vrăjitorie.
 
Dacă mergi pe drumul Bisericii, nici un fel de vrăji nu te pot atinge. Dacă eşti spovedită şi împărtăşită, nu ai de ce să te temi că cineva îţi va lega cununiile. Tot răul se va întoarce împotriva celor care se ridică împotriva ta.
 
Dacă nu mergi pe drumul Bisericii, nici un fel de protecţie nu te poate apăra de diavol. Orice zid în afara celui ridicat de Dumnezeul Bisericii se sfărâmă în faţa diavolului. E mai bine să nu ai de suferit de pe urma unei curiozităţi nefolositoare. E mai bine să mergi numai pe cărări sigure, pe care îndoiala nu se poate apropia de inima ta.
 
Ai răbdare, Dumnezeu nu te-a uitat. Cu cât îţi va fi răbdarea mai mare, cu cât Dumnezeu va vedea cum credinţa ta nu se clatină din cauză nerăbdării, cu atât răsplata aşteptării va fi mai mare.


Danion Vasile-Cartea nuntii(fragment)

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments