Despre mirajul sexualităţii31 min de citit

Să lăsăm la o parte prejudecăţile şi să spunem lucrurilor pe nume: statisticile arată că în ziua de astăzi foarte puţine fete îşi păstrează fecioria până la nuntă. Cât despre băieţi, nu ştiu dacă are rost să mai vorbim.
Nu mai e ca pe vremuri când mireasa avea voie să se îmbrace în alb numai dacă era fecioară. Astăzi până şi prostituatele, în rarele cazuri când se mărită, poartă rochii de culoare albă. După cum arată anumite sondaje de opinie, una dintre cele mai mari probleme în cuplu provine de la problemele sexuale. Vrem sau nu vrem să recunoaştem, viaţa sexuală a unui cuplu reflectă cât se poate de bine relaţia dintre cei doi parteneri. Şi viaţa sexuală este pentru mulţi centrul poveştii de dragoste. În cuplurile în care acest capitol nu se scrie aşa cum trebuie apar tensiuni care duc în cele din urmă la despărţire. Şi nepotrivirea sexuală este prilej de divorţ pentru multe cupluri.
Ce ar trebui să te sfătuiesc eu? Să stai cuminte până la nuntă şi apoi să observaţi că între voi există o nepotrivire trupească, sau să verificaţi această chestiune înainte de nuntă?
Cu câteva săptămâni înainte de a mă căsători cu Claudia, o doamnă de la biserică, pe care o apreciam foarte mult pentru frumuseţea lăuntrică care i se citea pe chip, mi-a spus:
„Acum, că tot aţi stat cuminţi atâtea luni, ar fi bine să faceţi dragoste înainte de a vă căsători. Că dacă nu vă potriviţi, o să aveţi parte de multe neînţelegeri. Mai bine un păcat mic decât unul

mare.“ Am rămas foarte mirat de acest sfat. Nu îmi trecea prin cap că un creştin poate gândi aşa ceva. Te întreb, ţie cum ţi s-ar fi părut un astfel de sfat?

Înainte de a răspunde la această întrebare trebuie să recunosc că nu aveam de gând să pun acest capitol în prima parte a cărţii. Dar m-am gândit că atunci când scriu trebuie să ţin cont de orientarea cititorilor. Şi pentru că articolele despre viaţa sexuală a tinerilor au mare succes, înţeleg din acest succes că ele reflectă hobby-uri-le cititorilor. Nu vreau să scriu o carte pentru fetele cuminţi, care vin în fiecare duminică la biserică, îşi fac canonul în fiecare zi şi se luptă cu multă atenţie împotriva patimilor şi poftelor trupeşti. Ele au duhovnici care să le dea răspuns la întrebările lor. Eu scriu mai ales pentru celelalte fete, care cred că există Dumnezeu, dar nu ştiu pe ce drum să o apuce.
Fac o paranteză: soţia mea îmi spune că a confiscat de la şcoală o revistă „Bravo“. Nu rareori elevii de la şcoala unde predă se delectează în timpul orelor citind rubrica de educaţie sexuală din această revistă. M-aş bucura să ştiu că peste câţiva ani unele dintre aceste eleve vor citi cartea pe care o ţii în mână.
De aceea încerc să vorbesc pe limba lor. Şi nu numai a lor, ci a tuturor celor care caută distracţia pentru că nu au găsit nimic mai vrednic de atenţie sau pentru că nimeni nu a ştiut să îi apropie de Biserică. Ştiu că scriind aşa risc să fiu înţeles greşit de către tinerii care îşi petrec ziua citind numai Sfinţi Părinţi, dar încerc să scriu în aşa fel încât să nu îmi fie spre osândă.

Ca să fiu şi mai direct, când lucram ca director al Editurii ,,Christiana“ un prieten mi-a propus să tipărim traducerea unui dicţionar apărut în America, dicţionar care tratează  din punct de vedere creştin toate aspectele vieţii omului de astăzi.

 

„E foarte bun dicţionarul. Uite, are lista celor mai variate păcate, cum ar fi eutanasia, sexul oral sau masturbarea… Am vorbit de curând cu cineva care consideră că această practică e foarte normală, că nu e un păcat.“
Pe cât de interesant era dicţionarul, pe atât de delicat mi s-a părut să îl tipărim. Pentru că dacă în America misionarismul ortodox a ţinut seama foarte precis de specificul oamenilor de acolo şi anumite tabu-uri au fost călcate tocmai pentru că se cerea lămurirea unor probleme, la noi există o anumită reţinere de a discuta şi de a prezenta un subiect ca acesta din perspectivă creştină.
De fapt nu cred că e nevoie de prea multe discuţii, cred că ar fi suficiente câteva broşuri bine făcute. Dar cine să aibă curajul de a prezenta cuviincios un asemenea subiect? De altfel cred că ai văzut că în timp ce despre masturbare s-au tipărit broşuri şi articole „apologetice“, s-au tipărit foarte puţine materiale care să prezintă punctul de vedere creştin.
Să ne mai mirăm atunci de ce procentul celor care se „relaxează“ în acest fel este atât de mare? Nu. Chiar dacă Sfinţii Părinţi au scris şi despre păcatul onaniei, astăzi nu prea vrea nimeni să prezinte aceeaşi învăţătură într-un limbaj accesibil tinerilor.

Acelaşi lucru mi se pare că se întâmplă şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre tineri. Dacă un tânăr citeşte o predică a unui Sfânt împotriva desfrâului, el nu se va simţi mişcat de ea. Adică nu va considera că ceea ce face el este desfrâu. Tânărul crede că „face dragoste“ şi refuză învăţătura Bisericii care i se pare prea aspră. Adică preferă să fie creştin numai teoretic, nu şi practic. Îi este greu să înţeleagă un mesaj care i se pare că ţine de trecut, neavând legătură cu pasionalele vremuri pe care le trăim.

Am făcut paranteza aceasta pentru a te ajuta să înţelegi de ce o prezentare standard a relaţiei sexuale dintre un tânăr şi o tânără mi se pare neroditoare. Sau prea puţin roditoare.

Şi acum răspunsul la problemă: e bine să facă dragoste tinerii înainte de căsătorie, sau nu?
Cred că ar fi bine să dăm răspunsul făcând o referire la filmul „Titanic“.

Jack şi Rose, două suflete, două lumi care nu aveau nimic în comun. Şi totuşi ceva îi lega: dorinţa de libertate. El trăia într-o lume din care deviza „nu e voie să faci asta“ lipsea. Ea trăia într-o lume închistată în prejudecăţi, într-o lume rece, plină de stereotipuri, plină de conformisme. Într-o lume moartă.
Secvenţa în care ea vrea să se sinucidă e tulburătoare: trăind într-un univers care te încătuşează, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să evadezi. Şi orizontul pe care îl vedea Rose era extrem de strâmt: credea că singura soluţie este sinuciderea. Nu aş vrea să crezi că fac aici apologia sinuciderii (sinuciderea este cel mai îngrozitor act pe care îl poate face omul). Ci doar că mi se pare un lucru extraordinar să ai puterea de a te rupe de un mediu atât de murdar cum era cel în care trăia ea.
Prin ce era murdar? Aveau loc în el secvenţele pătimaşe de care aveau parte săracii care călătoreau pe Titanic la clasa a III-a, secvenţe pe care le intuim chiar dacă nu le vedem pe ecran? Nu. Mediul în care a crescut şi a trăit Rose era murdar datorită fariseismului, datorită minciunii atotstăpânitoare. Sinuciderea pare o faptă bună în această situaţie.
Dar Dumnezeu?
Dumnezeu lipsea din universul ei. Mai bine-zis e un dumnezeu care stătea departe de oameni, un dumnezeu ai cărui închinători erau actori de teatru. Şi ea nu ţinea cont de acest Dumnezeu, pe care Îl judeca după modul în care se oglindea în închinătorii săi. Prin sinucidere, ea nu se gândea că ar păcătui faţă de Dumnezeu, ci doar ar fi refuzat o lume fariseică şi idolul pe care aceasta îl considera dumnezeu.
Hai să ne gândim la un alt fel de „Titanic“. Rose e pe punte, gata să se arunce în ocean. Şi la ea vine un părinte care o ia de mână şi îi spune: „Până aici a fost bine. E bine că ai refuzat minciuna. De acum vei cunoaşte Lumina…“ Părintele îi vorbeşte despre Hristos, şi ea primeşte în inima ei cuvintele sale. Gheţarul loveşte vasul. Ea cade şi e în pericol de moarte. Părintele o ajută să se suie pe o plută pe care nu e loc pentru amândoi. Şi părintele moare.
Zis pe scurt un astfel de scenariu nu pare palpitant. Dacă s-ar face un film după un asemenea scenariu nu ar avea succes prea mare, chiar dacă s-ar găsi o intrigă pe măsură. Pentru că oamenii nu sunt interesaţi de tema iubirii lui Dumnezeu. Dar oamenii care au văzut ,,Titanicul“ au regăsit în el dorinţa de a fi trăit o dragoste ca în poveşti. Oamenii au simţit că dragostea care a determinat-o pe Rose să renunţe la lumea „bună“ şi să vină la clasa a III-a e dragostea după care şi ei au suspinat în tinereţe. ,,Titanicul“ oferă cea mai bună şi mai frumoasă definiţie a poveştii de dragoste dintre tinerii lumii acesteia.
De ce am făcut referire la varianta cu părintele? Pentru că în istoria Bisericii au fost zeci de cazuri în care sfinţii sau părinţii cu viaţă sfântă au întins o mână de ajutor celor aflaţi pe marginea prăpastiei. Îţi dau un exemplu, un caz real din istoria bisericii, rugându-te să nu te superi că paranteza pe care o fac este lungă. Dar altfel, mi-ar fi foarte greu să îţi spun cum văd lucrurile.

Un sfânt stă pe o insuliţă în largul mării. Vede înotând spre el o femeie care venea de pe o navă care naufragiase. A avut de ales: dacă o primea, risca să cadă cu ea în păcat. Dacă nu o primea, femeia murea. Şi atunci a ajutat-o să urce pe mal, după care şi-a făcut cruce şi a sărit în apă. A preferat să moară, decât să păcătuiască. Dar din rânduiala lui Dumnezeu a fost luat de nişte delfini şi dus până la ţărm. Nu mai ţin minte numele sfântului, dar jertfa lui m-a impresionat.
Poate că exemplul ales nu e cel mai bun.

Oricum, au fost multe cazuri în care Părinţii i-au ajutat pe oameni să nu se sinucidă şi să îşi schimbe viaţa. Oamenii aceia vroiau să se sinucidă pentru că nu Îl cunoşteau pe Hristos. Un creştin, oricât de mari ar fi necazurile prin care trece, ştie că sinuciderea înseamnă alegerea chinurilor iadului. Cine se sinucide arată că nu a avut credinţă. Sau că, deşi a avut ceva credinţă, nu s-a luptat cum trebuie împotriva duhurilor întunericului de care în cele din urmă a fost biruit. Eu nu vreau acum să o judec pe Rose pentru că a vrut să se sinucidă. Ci doar observ că ea nu vedea o altă ieşire din închisoarea superficialităţii în care era ţinută de cei apropiaţi. Şi repet că mi se pare eroică hotărârea ei de a refuza o astfel de închisoare.

Voi încerca să analizez puţin filmul tocmai după acest principiu: că acţiunea centrală se desfăşoară după regulile unei lumi din care Dumnezeu cam lipseşte. De altfel, mi se pare lucrul cel mai rău pe care ni-l „,dăruieşte“ micul ecran: ne pune înainte filme în care personajele duc o viaţă din care Dumnezeu este absent. Filmele ne învaţă cum să trăim fără să ne gândim la cele sfinte. Prin modelele pe care ni le oferă încearcă să ne rupă de viaţa creştină, încearcă să ne convingă că atunci când trăim altfel decât eroii de pe ecran suntem handicapaţi, suntem prizonieri ai trecutului şi refuzăm clipa prezentă. Am precizat acest lucru pentru a-mi manifesta tristeţea că există filme foarte interesante, cum mi se pare şi cel despre care vorbim, dar care pentru mare parte a spectatorilor au un impact negativ.
În clipa în care Rose vrea să se sinucidă apare el. Oricine altcineva din lumea ei ar fi apărut nu ar fi putut-o convinge să renunţe la hotărârea de a se sinucide. Pentru că ar fi venit ori cu ameninţări, ori cu vreo predică moralistă ineficientă într-o asemenea situaţie. Dar Jack vine cu o „predică“ pe care nimeni din lumea ei nu ar fi avut ideea să o ţină. Nu vorbesc despre faptul că ceilalţi nu ar fi avut curaj: cred că nici nu le-ar fi trecut prin cap ideea de a sări după ea în apă. Jack însă trăieşte după alte reguli. El ştie că viaţa merită trăită, că viaţa nu are numai clipe triste. Şi o convinge că, dacă ea sare, el îi va ţine companie. Şi apa e rece…
Pentru Rose întâlnirea cu Jack e copleşitoare. Nu mai vrea să moară. Acum începe povestea de dragoste. Poveste în care clipa esenţială mi se pare cea în care ea are curajul de a fugi în lumea lui, curajul de a alege să fie cu el.
„Bine, ar putea spune o cititoare evlavioasă, dar ei fac dragoste…“
Ce puteau face altceva, te-aş întreba? Filmul nu prezintă viaţa unei tinere care descoperă credinţa, ci a unei tinere care respinge o lume falsă pentru a cunoaşte bucuria dragostei. Nu zic că nu ar fi fost frumos să se fi căsătorit pe ascuns, aşa cum a făcut-o William Wallace cu Murron în „Brave Heart“ (dar mentalitatea era alta cu câteva secole în urmă, şi în film, nunta eroului interpretat de Mel Gibson e cât se poate de firească).
Ce se întâmpla dacă Rose s-ar fi căsătorit cu Jack pe vas? Spectatorii nu s-ar mai fi regăsit în cei doi tineri. Spectatorii ar fi crezut că prin nuntă ei au plătit tribut formalismului şi tradiţionalismului „răposat“. Ceea ce ar fi intrat în contradicţie cu modul lor de a fi.
Ar fi fost frumos să se fi căsătorit înainte să facă dragoste. Dar filmul nu este o apologie a familiei, ci una a iubirii privite din perspectivă lumească. Lumea de azi nu înţelege că iubirea adevărată se împlineşte numai în familie. Dacă filmul „Titanic“ ar fi fost o apologie a nunţii, cred că ar fi avut mult mai puţini fani. S-ar fi găsit critici care să ironizeze acţiunea şi încasările ar fi fost mult mai mici. Ori în ziua de azi filmele nu se fac pentru a-i îmbogăţi sufleteşte pe oameni, ci pentru a-i îmbogăţi financiar pe producători. Un film este bun dacă aduce bani, indiferent cum îi modelează pe oameni.

De ce în filmul „Brave Heart“, Wallace se culcă cu nora regelui Angliei, când de fapt aşa ceva nu s-a întâmplat în realitate? Mie mi s-a părut că faptul că a lăsat-o însărcinată simbolizează biruinţa scoţienilor asupra invadatorilor. Regele Angliei moare aflând că nora sa poartă în pântece pruncul celui mai mare duşman al lui. Moare înfrânt.
Prietenii cu care am vorbit despre acest film (care este filmul meu istoric preferat mai ales pentru faptul că Wallace moare pentru Scoţia aproape în acelaşi mod în care au murit martirii pentru Hristos) mi-au atras atenţia că şi dacă simbolul ar fi fost cel pe care l-am descifrat, totuşi nu era nevoie să îi arate făcând dragoste. Dar spectatorii au nevoie de secvenţe care să le aprindă imaginaţia, au nevoie de secvenţe care să le stârnească patimile. Şi pentru asta scenariştii nu fac economie de cerneală.

Revin la Rose. Dacă Dumnezeu nu ar fi existat, atunci ea ar fi avut motive serioase să se sinucidă. Şi tot în acest caz, dacă ar fi dat de Jack, avea toate motivele să facă dragoste cu el. Dacă Hristos n-a înviat, atunci hai să trăim după legile noastre. Nu are rost să ne supunem nici unei reguli impuse de societate. Dacă lumea ar fi un efect al hazardului, cum afirmă materialiştii, dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci ar fi firesc să trăim după cu totul alte norme decât cele creştine. Într-o astfel de lume, povestea de dragoste dintre Jack şi Rose e tot ce poate fi mai frumos, mai curat, mai „sfânt“. De aceea cred că nu e normal să zicem: „dacă Jack a murit nespovedit, atunci s-a dus în fundul iadului.“ Cred că povestea lor trebuie apreciată după alte criterii.

Acum încerc să îţi explic de ce am făcut referirea la ,,Titanic“: dacă Dumnezeu nu există, atunci ar fi firesc ca tinerii să facă dragoste înainte de nuntă. „Scopul“ iubirii ar fi înfruntarea timpului. Îndrăgostiţii ar epuiza la maxim toate posibilităţile de a se bucura unul de celălalt fără nici o oprelişte.
Numai că…
Hristos a Înviat!
Asta e credinţa creştină: credem că Dumnezeu a făcut lumea, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Credem că viaţa are un scop precis: dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Credem că nimic nu este mai important în viaţă decât lupta pentru dobândirea raiului. Viaţa noastră trebuie să se desfăşoare nu după legile care ni se par nouă bune. Nu noi am creat omul. Noi nu suntem în măsură să hotărâm ce ne vatămă şi ce nu. Ar fi fost foarte comod să hotărâm noi ce anume avem voie să facem ca să ne mântuim. Am fi considerat că unele păcate sunt prea mici pentru a ne îndepărta de mântuire.

Dar oamenii rămân oameni. Avem ori posibilitatea de a primi cuvintele lui Hristos, Care ne-a arătat calea mântuirii, ori posibilitatea de a le respinge.În momentul în care spunem că avem credinţă, dar nu suntem în stare să trăim aşa cum ne învaţă Biserica, înseamnă că avem o credinţă bolnavă. Ori cred că cele spuse de Hristos sunt adevărate, şi atunci trebuie să mă lupt cu patimile şi cu poftele, ştiind că Dumnezeu îmi dă putere să nu cad, ori afirm că ceea ce îmi cere Dumnezeu este peste putinţa mea. Afirm deci ori că Dumnezeu a dat porunci prea grele, că nu a ţinut cont de slăbiciunea noastră, ori că am nădejdea că, deşi calc aceste porunci, Dumnezeu mă va mântui. În primul caz înseamnă că eu cred într-un Dumnezeu absurd, Care cere de la oameni imposibilul. Cum se face totuşi că sute de ani s-au găsit atâţia creştini care să Îl considere Dumnezeu iubitor de oameni?
Dumnezeu nu este absurd, nu ne cere imposibilul. Ceea ce cere Dumnezeu de la oameni este imposibil numai pentru cine are puţină credinţă. Cât despre cei care au credinţă… credinţa le dă putere să ducă lupta cea bună. Cine i-a ajutat pe desfrânaţi să se sfinţească? Cine i-a ajutat pe beţivi să se pocăiască? Sau cine îi ajută în zilele noastre pe drogaţi să lepede răul lor obicei? Dumnezeu!
În clipa în care crezi nu mai poţi spune că Dumnezeu îţi cere imposibilul, sau că nu poţi trăi după cum te povăţuieşte Mireasa lui Hristos, Biserica. Nu există nici un mod de a împăca cele două orientări.
Cât îi priveşte pe cei care cred că în marea Sa dragoste Dumnezeu îi va mântui, indiferent de viaţa pe care o duc, ei calcă în picioare cuvintele lui Hristos, Care ne-a învăţat că cine merge pe calea cea largă nu va intra în Împărăţia Cerurilor.

Oare tu ai putea să crezi că Hristos a primit chinurile şi moartea pe cruce fără rost? 
Dacă am fi putut ajunge în Rai fără să ne purtăm crucea, oare Dumnezeu nu ne-ar fi lăsat să trăim după poftele noastre?
 Sper că înţelegi cât de mult greşesc cei care se aşteaptă să fie mântuiţi la grămadă, prin mila lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu e milostiv, dar e milostiv cu cei care arată prin vieţuirea lor că vor să primească această milă.

Ne îndepărtăm acum de filmul „Titanic“. Dar înainte de asta nu vreau să uit să îţi spun că mai mulţi prieteni de-ai mei au rămas extrem de impresionaţi de acest film, şi au căutat să vadă în el mai mult decât o poveste de iubire. (Nu mă refer la scufundarea vasului. Chiar am citit o declaraţie, parcă a producătorului filmului, care spunea că „Titanicul“ este simbolul unor vremuri în care omul a crezut că este stăpânul lumii, că prin cunoştinţele sale va deveni atotputernic. Am înţeles din poziţia sa că eşecul „Titanicului“ a fost de fapt eşecul întregului sistem antropocentrist, eşecul omului care a refuzat să îşi mai ridice ochii spre cer. Nimeni nu credea că „Titanicul“ se poate scufunda. Aşa cum nimeni nu credea că se vor dărâma blocurile din ,,World Trade Center”.

 Dar „Titanicul“ s-a scufundat. Şi oamenii nu au înţeles nimic din acest eşec. Continuă să construiască şi astăzi tot felul de „vapoare“, pentru cele mai diferite întrebuinţări, şi îşi pun nădejdea în ele.) Mă refer la faptul că în el e expusă foarte artistic antinomia dintre lumea fariseilor şi cea a păcătoşilor care, cu toată căderea lor, ştiu să fie sinceri, şi însetează după libertate. Pe mine m-a dus cu gândul la diferenţa dintre raţionalismul searbăd apusean şi seninătatea răsăriteană (şi nu am fost singurul care am avut aceeaşi percepţie, total incompatibilă cu apologia desfrâului pe care alţii au descifrat-o în acelaşi film).

 „Şi ce are măritişul meu cu scufundarea Titanicului?“, m-ai putea întreba. Titanicul este într-un fel şi simbol al iubirii dintre tinerii din ziua de azi. Ei nu vor să mai ţină seama de nici o lege. Ei nu vor să înţeleagă că Dumnezeu e viu şi că e de faţă, că vede tot ce facem. Ei simt fiorul dragostei, simt puţin din puterea dragostei, şi atunci renunţă la orice reguli, considerându-le prejudecăţi.

Însă dragostea pe care o cunosc ei e ca Titanicul. E mare, e puternică, pare invincibilă. Dar în faţa veşniciei nu rezistă. E doar o patimă trecătoare. Vreau să îţi spun şi că văd o legătură directă între eşecul Titanicului şi dragostea pătimaşă dintre tineri. 

Au fost destui filosofi care au scris despre legătura dintre dragostea trupească şi moarte. După părerea lor, viaţa se aseamănă actului sexual: după clipa de plăcere maximă urmează senzaţia de oboseală, aşa cum după tinereţe urmează bătrâneţea. Eu văd în această comparaţie tocmai aspectul trecător al oricărei relaţii pătimaşe: patima nu biruie timpul, patima trece. În schimb, dragostea adevărată a soţilor creştini biruie timpul. Dragostea lor trupească stă sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Nimic nu îi împiedică pe tineri să cunoască un alt mod de a se iubi, un alt mod de a se purta unul cu celălalt. Despre aceasta voi încerca să îţi scriu câte ceva în cele ce urmează.

Trebuie să observăm un lucru: mulţi zic că e bine să faci dragoste cu persoana cu care vrei să te căsătoreşti ca să vezi dacă există „compatibilitate sexuală“.
 Ce vedem însă? Că mare parte dintre cei care au constatat că au această compatibilitate înainte de nuntă au divorţat după aceea, în timp ce alţii, care nu şi-au „verificat“ această compatibilitate, au parte de armonie şi de înţelegere. 
Refrenul cu compatibilitatea sexuală ţine de o înţelegere a familiei diferită de cea pe care o propovăduieşte Biserica. Ţine de înţelegerea unei familii care priveşte numai în jos, care nu îşi ridică ochii spre cer. A unei familii al cărei singur scop este bucuria pământească. (Nu insist aici, dar e interesant faptul că tocmai cei care s-au căsătorit după ce au trecut testul „compatibilităţii sexuale“ găsesc mai apoi motive de neînţelegere până şi la acest capitol. Li se pare că brusc au devenit incompatibili sexual, şi atunci caută compatibilitate cu alte persoane!)

 Voi face acum o referire la un pasaj dintr-un ziar care mi-a sărit în ochi mai ales datorită titlului care însoţea poza unor tineri cam de douăzeci, douăzeci şi cinci de ani: „Lacrimi şi flori pentru doi îngeri“. Iată o parte din textul poziţionat lângă rubrica „Decese“: „Erau numai doi copii, ambii înzestraţi cu har, care mai aveau multe de făcut şi de demonstrat. Nu se poate ca Dumnezeu însuşi să nu-şi fi dat seama că a greşit atunci când i-a luat la El pe cei doi îngeri. De aceea, familiile… şi prietenii nu se roagă pentru iertarea păcatelor (copiii nu pot greşi), ci pentru ca Atotputernicul să îi aibă în pază….“ Articolul este semnat de părinţii fetei care a murit alături de prietenul ei într-un tragic accident. Nu ştiu de ce au murit tinerii; nu pot face nici o referire precisă la cazul lor. Nu pot înţelege nici durerea părinţilor, aşa cum nici acei părinţi nu ar putea înţelege durerea pe care am avut-o când am rămas orfan de mamă la aproape 14 ani.

Totuşi îmi permit să fac unele precizări. Am destule rezerve în a crede că părinţii respectivi ştiau bine cât de îngeri sunt copiii lor. Nu vreau să spun că pentru păcatele lor tinerii au fost pedepsiţi prin acest accident, deşi nu rare sunt astfel de cazuri în care se vede pedeapsa lui Dumnezeu. (Dumnezeu nu pedepseşte, ci îngăduie să se abată peste noi necazuri datorate păcatelor noastre; ne pedepsim singuri!).
 Ce vreau să spun acum este altceva. Că dacă părinţii aşteaptă ca Dumnezeu să Îşi recunoască greşeala, prin asta dovedesc cât de slabă este credinţa lor. „Am greşit, oameni buni. Regret enorm. Dumnezeu vă cere iertare…Un astfel de mesaj nu are cum să vină de la Dumnezeu. Dumnezeu nu poate greşi. Dar părinţii care cred într-un astfel de Dumnezeu dovedesc lipsă de discernământ spiritual.
Ceea ce încerc să fac eu acum nu este o judecată a tinerilor, repet, ci a poziţiei exprimate în articol de către părinţii fetei. Prin aceasta încerc nu să calc porunca de a-mi judeca aproapele, ci să pun în evidenţă anumite caracteristici ale părinţilor care nu sunt aproape de Biserică. 
Niciodată un creştin nu va spune că Dumnezeu greşeşte, sau că ştie pe cineva fără păcat. Până şi pentru sfinţi Biserica se roagă până când le recunoaşte sfinţenia prin canonizare oficială. Or tinerii de astăzi au cu mult mai multă nevoie de rugăciune ca să li se ierte păcatele.

Iartă-mă dacă rândurile mele par moraliste. Nu vreau să ţi se pară aşa. Închei aici referirea la cazul din ziar, recunoscând faptul că poate articolul a fost doar un geamăt de durere. Poate că părinţii aceia i-au crescut pe tineri cum trebuie, şi că s-au rugat Domnului să le ierte păcatele.

Nu e greu de înţeles că, dacă părinţii nu au discernământ duhovnicesc, nu vor putea înţelege ce se petrece cu copiii lor. Azi există chiar situaţia limită în care nu numai că părinţii nu îşi îndeamnă copiii să ducă o viaţă curată, ci chiar îi îndeamnă să se bucure de plăcerile trupului. Ştii şi tu că există astfel de părinţi. Am făcut referire la ei nu pentru a-i acuza, ci pentru a le lua apărarea tinerilor care au parte de o astfel de educaţie care îi împinge spre cădere.

Cred că din rândurile mele ţi-ai dat seama care este părerea mea privitoare la „testarea prenupţială a compatibilităţii sexuale“. Nu e o părere la care am ajuns de capul meu, nu e un răspuns pe care l-am găsit singur. E răspunsul la care am ajuns constatând urmările altor tipuri de alegere.

A scrie despre dragoste în termeni ştiinţifici mi se pare a sufoca dragostea. De aceea scriu aşa cum ai văzut şi tu, direct şi simplu. Vreau să scriu cât mai senin. Vreau să mă gândesc că eşti o prietenă care m-a întrebat ce este esenţial pentru întemeierea unei familii. Şi, stând pe o bancă, îi răspund. Nu am la mine nici cărţi, nici hârtie sau creion. Îi vorbesc aşa cum cred că e bine. De aceea unele idei se vor repeta. Dar asta nu mi se pare neapărat ceva rău. Repetăm uneori tocmai ideile care ne frământă, ideile pe care le considerăm importante.

Ei, dar nu ştiu dacă e bine că am ţinut cont de cerinţele pieţei şi am început cu sexualitatea. Vom mai reveni asupra acestui subiect. Un lucru vreau să îţi spun acum: că dacă m-ar fi biruit pofta trupească şi aş fi făcut dragoste cu vreuna dintre fetele cu care am fost prieten în facultate, atunci m-aş fi căsătorit imediat. Aş fi preferat să îmi sacrific propria fericire decât să îmi las prietena cu inima zdrobită. Sunt convins că numai Dumnezeu m-a păzit.

Am avut momente, mai ales lângă o fată căruia îi voi spune Cătălina (cu care am fost prieten vreo trei ani), în care eram ispitit puternic de pofta trupească. Dar îmi dădeam seama că, dacă aş ceda, aş face un păcat care ar duce nu după mult timp la eşecul prieteniei noastre. Îmi era clar că din clipa în care am face dragoste, Hristos S-ar îndepărta de noi, şi prietenia noastră s-ar transforma în ruină. De ce să nu recunosc, unul dintre motivele pentru care nu am făcut dragoste a fost şi acela că îmi dădeam seama că urmarea firească ar fi căsătoria. Dar stau acum şi mă gândesc: oare ce ar fi putut rezolva căsătoria? Mi-ar fi dat Dumnezeu dragoste pentru Cătălina? Sincer, cred că nu.

Cred că Dumnezeu îi binecuvântează prin Taina Cununiei pe cei care se iubesc, nu pe cei care încearcă să intre în rândul lumii legalizându-şi dragostea trupească. Sunt din ce în ce mai puţini oamenii care fac acest lucru. Concubinajul e la modă. Dar oricât de mare mi se pare păcatul celor care trăiesc în concubinaj, totuşi nu înseamnă că mă împiedică să îl văd pe cel (mai mic, e drept) al celor care, dintr-un elan religios, au hotărât să se căsătorească numai pentru a nu mai trăi în păcat. Situaţia ideală pentru ei ar fi următoarea: să reuşească să se ridice din cădere, să biruie patima desfrâului, şi apoi, dacă mai vor să se căsătorească, să o facă. Îmi permit să nu fiu de acord cu preoţii care atunci când primesc la spovedanie tineri care au trăit împreună, îi îndeamnă să se căsătorească cu orice preţ. Poate că, prezentându-le căsătoria ca pe singura lor şansă de ridicare, le dau impresia că dacă se vor căsători vor avea parte de o viaţă împlinită. Dar, după ce se căsătoresc, unii dintre aceşti tineri se lovesc tot mai tare de reala nepotrivire cu celălalt şi ajung nu numai la divorţ, ci chiar la părăsirea credinţei creştine, credinţă pe care o consideră vinovată de propriul eşec.

Într-un fel se punea problema acum o sută de ani, când până şi în cădere era o anumită decenţă, şi altfel se pune astăzi. Înainte fata accepta să fie făcută femeie înainte de nuntă numai dacă trăia o poveste de dragoste nebună, numai dacă se dăruia unui om care însemna enorm pentru ea. Nu e de mirare că, dacă ajungea la Spovedanie, preotul o îndemna să se mărite cu iubitul ei. Nici nu avea ce altceva să le spună. Faptul că au făcut dragoste implica o anumită maturitate a relaţiei lor (nu vreau să le iau apărarea; mai ales că astfel de cazuri erau rare). Şi era firesc să se ajungă la căsătorie. În acele vremuri domnişoara era domnişoară şi la propriu.

 

Astăzi „domnişoara“ e doar o femeie nemăritată. I se spune „domnişoară“ din curtoazie sau ironic. Şi, atunci când ajunge la Spovedanie, e la al patrulea sau al nouălea „prieten“. Fecioria a intrat la capitolul „amintiri“ de multă vreme. Prietenul pe care îl are acum e doar o aventură care îi alungă singurătatea. Şi totuşi, unii duhovnici recomandă unor astfel de fete să se mărite cu iubiţii lor. „Dacă vrei să vă ierte Dumnezeu, intră în rândul lumii şi mărită-te cu el…“ Astfel de duhovnici sunt mai interesaţi de latura legalistă a problemei. Dar eu nu ştiu dacă sunt conştienţi de responsabilitatea pe care o au atunci când le spun unor tineri care au trăit împreună că cel mai bun lucru pe care îl pot face este să se căsătorească. 
Nu e greu de observat că tinerii care trăiesc departe de Biserică nu sunt foarte exigenţi atunci când îşi aleg o prietenă. Ei speră că vor avea parte de o poveste de iubire cât mai palpitantă, poveste care se va termina de îndată ce pasiunea se va stinge. Dacă s-ar gândi că relaţia de prietenie va dura nu doar o lună sau un an, ci o viaţă întreagă, poate ar aştepta să găsească o altă parteneră.
Dar aventurile de scurtă durată nu implică prea multă răspundere. Totul e simplu. Te distrezi până apare plictiseala, după care cauţi o nouă aventură. 

Există cazuri în care astfel de perechi înţeleg că viaţa pe care au dus-o e greşită, înţeleg că viaţa are un rost şi că nimic nu e mai important decât dobândirea mântuirii. În clipa în care, ajunşi la Spovedanie, află că primul lucru pe care trebuie să îl facă este să se căsătorească, ei se hotărăsc să asculte îndemnul preotului. Dar, după nuntă, farmecul se pierde, încetul cu încetul. Părerea mea este că e bine să se căsătorească numai perechile care înţeleg ce îi aşteaptă şi care nu fac acest pas fără să cugete destul.

 

E bine ca tinerii care şi-au înţeles greşeala să nu se grăbească cu nunta. Ştiu că e un lucru foarte greu să se ridice din cădere. E mai uşor să se căsătorească, şi astfel dragostea lor trupească să nu mai fie păcat. Dar în cazul în care ei îşi dau seama că nu sunt potriviţi pentru a fi soţ şi soţie, nu le rămâne decât să se despartă. Cale de mijloc nu există!
 
Danion Vasile-Cartea nuntii 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments