Care e perechea ideală pentru tine? Cum trebuie să fie tânărul care ţi-ar lumina viaţa, care ţi-ar umple inima de bucurie?
Şi care e modelul ideal? Care e şablonul? Există un astfel de şablon?
Cât de groaznic ar fi să existe şabloane! Toţi băieţii s-ar fi bătut pentru câteva fete şi toate fetele s-ar fi bătut pentru câţiva băieţi. În cele din urmă s-ar fi ajuns la câteva cupluri ideale, iar restul ar fi fost condamnaţi la tristeţe sau la singurătate. Dumnezeu nu a vrut să fie aşa. Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Fiecare tânăr îşi poate găsi perechea potrivită. Învăţătura orientală despre cele două jumătăţi care se regăsesc după căutări de sute de ani este greşită. Noi nu suntem predestinaţi să ne căutăm cealaltă jumătate, reîncarnându-ne până ne întâlnim cu ea. Dar, chiar dacă nu există jumătăţi, chiar dacă nu există reîncarnare, totuşi căutarea perechii ideale este o realitate. E cât se poate de normal ca oamenii să îşi dorească să găsească pe cineva alături de care să aibă o viaţă împlinită. Or, pentru împlinire, este nevoie de armonie pe mai multe planuri: pe cel al frumuseţii fizice, al pregătirii intelectuale, al trăirii duhovniceşti. Am spus armonie, un cuvânt care ar avea nevoie de nuanţări. Pentru că armonie poate fi şi între un geniu şi o fată mai slăbuţă din punct de vedere intelectual.
De multe ori oamenii au tendinţa să aprecieze relaţia unei perechi după nişte criterii exterioare. Un exemplu: un bun coleg de facultate s-a dus în Grecia. Acolo s-a îndrăgostit de o fată. A alergat la un părinte ieromonah grec şi l-a întrebat dacă să se căsătorească cu fata, şi părintele i-a pus doar două întrebări:
„Eşti fecior?“
„Da.“
„E fecioară?“
„Da.“
„Atunci, căsătoriţi-vă!“
Când am auzit sfatul părintelui, m-a bufnit râsul. Căsătoria nu e doar o unire între organele respective (chiar dacă e foarte bine ca amândoi soţii să fie feciori până la nuntă). E mult mai mult. Era firesc să îl întrebe şi de feciorie, din moment ce se pregătea să devină preot, dar să nu îl întrebe
nimic despre relaţia dintre ei, să nu îl întrebe dacă se iubesc, să nu îl întrebe şi altceva despre ea, mi s-a părut ciudat
Finalul: fata nu voia să se mărite cu prietenul meu, aşa că îndrumarea părintelui grec nu a folosit la nimic. Eu cred că atunci când un tânăr vine să îi ceară unui părinte sfatul în privinţa căsătoriei trebuie să îi prezinte situaţia exactă. Nu e de ajuns să vezi pe cineva care îţi cade cu tronc şi, gata, alergi să îi ceri duhovnicului binecuvântarea pentru căsătorie.
O atitudine ca cea pe care a avut-o părintele grec dovedeşte o insuficientă cunoaştere a drumului spre nuntă. E de înţeles pentru cineva care a ales monahismul, dar nu şi pentru cineva care dă sfaturi tinerilor care vor să se căsătorească. Am impresia că ar fi fost mai bine ca părintele să spună cu smerenie că nu se pricepe să dea sfaturi precise în problema respectivă.
Unul dintre lucrurile cele mai importante din viaţa fiecărui om este să îşi găsească perechea potrivită. De această veritabilă Goană după Aur depinde o viaţă întreagă (asta în situaţia în care nu intervine divorţul).
Putem căuta multă vreme perechea potrivită şi putem trece pe lângă ea pentru că nu am avut ochi să o vedem la timp. Pentru că poate am fi dorit să aibă o anumită culoare a ochilor sau o anumită măsură la talie.
Tu poate că ai deja un prieten cu care vrei să te căsătoreşti sau poate că aştepţi unul. Dacă ai prieten, lucrurile sunt mai simple: în cazul în care corespunde aşteptărilor tale şi tu corespunzi aşteptărilor lui, atunci lumea e a voastră.
Ce să faci în situaţia în care vrei să te măriţi, dar totuşi nu apare nimeni la orizont?
Una dintre cele mai mari ispite pe care le au fetele care vor să se mărite şi nu au cu cine este că nu îşi dau seama că Dumnezeu va purta grijă de acest lucru. Adică Dumnezeu nu le va lăsa singure. Totul e să aibă încredere în El şi să Îl roage stăruitor să fie ajutate. Şi, la momentul potrivit, Dumnezeu le va ajuta. Nu se poate ca drumul lor de mântuire să fie familia şi Dumnezeu să le lase fără soţi. Nu te poţi mărita de una singură, nu? Evident că nu!
Clipele trec… Lunile trec… Anii trec… şi totuşi o fată nu se mărită. A ajuns la vârsta critică de treizeci de ani. E „trecută“, şi situaţia nu pare să se schimbe prea curând. Oare de ce? În astfel de situaţii, rare ce-i drept, poate că Dumnezeu a socotit că e bine să treacă timpul tocmai pentru ca fata să aibă ocazia să se maturizeze. Noi nu suntem roboţi, nu suntem făcuţi pe bandă rulantă. Nu suntem făcuţi la fel, ci fiecare are însuşirile lui.
Ştiu că e foarte greu pentru cineva să vadă că toţi prietenii s-au căsătorit, că nu are cu cine să îşi plângă tristeţea. Am plecat într-o vacanţă cu soţia mea şi cu o prietenă de-a ei, prietenă care era foarte tristă pentru faptul că nu găsise un bărbat potrivit pentru ea. Vacanţa a fost pentru ea o tentativă de mascare a tristeţii care o măcina. Acum e măritată şi are un copil. Când îmi aduc aminte cât de tristă era că nu are o familie îmi vine să zâmbesc. Dumnezeu nu lasă pe nimeni de izbelişte. În cazurile în care pare că întârzie să răspundă la rugăciunile noastre, o face numai pentru că ştie mai bine decât noi ce ne este de folos şi ce nu.
Da, în principiu e bine ca la treizeci de ani o fată să fie măritată şi să aibă şi copii (cât de egoişti sunt soţii care amână facerea de copii până îşi rezolvă toate problemele materiale, motivând că vor să aibă copii abia atunci când casa va fi în întregime aranjată: diferenţa de vârstă dintre ei şi copii va fi mare, şi mari vor fi şi neînţelegerile!). Dar atunci când fata e nemăritată la treizeci de ani, deşi ea a aşteptat ca Dumnezeu să Se îndure de ea, e momentul să înţeleagă ori faptul că Dumnezeu îi încearcă răbdarea, şi nu are de ce să se revolte, ori că ceva nu e în regulă cu modul în care îşi duce viaţa. O fată egoistă nu poate fi o bună soţie. Poate că timpul trece tocmai pentru ca fata să înţeleagă că trebuie să îşi schimbe viaţa. De multe ori încercările prin care trecem sunt cele mai bune sfaturi pe care le primim de la Dumnezeu: înţelegem din ele unde greşim mai bine decât am înţelege citind câteva cărţi. Şi singurătatea este una dintre cele mai grele încercări.
Îmi dau seama că în multe cazuri tinerii care văd că timpul trece şi nu se căsătoresc nu înţeleg rostul încercării prin care trec. Aşa cum nici bolnavii nu înţeleg rostul bolii. Dar orice încercare are un rost.
Dă-ţi seama, cât de mare e lumea asta, cu milioane de tineri care vor să se căsătorească, oare nu se găseşte nimeni potrivit pentru tine? Nu se poate. Oricum, e foarte important ca tu să nu aştepţi un model cu trăsături bine definite: să consideri că dacă un tânăr nu e doctor sau nu e profesor, nu e bun să îţi fie soţ. Cine aşteaptă băiatul din poveşti va sfârşi prin a ajunge la o mare decepţie: nimeni nu e ca băiatul din poveşti.
Asta nu înseamnă că perechea pe care o trimite Dumnezeu e banală sau ştearsă. Dragostea are o proprietate: te minunezi neîncetat de frumuseţea celuilalt. Nu îi vezi lipsurile pentru a-i scoate ochii, ci numai pentru a-l ajuta.
Când iubeşti nu încetezi să te bucuri de celălalt. Nu ţi se pare că e mai puţin frumos decât îţi doreai, nici că e mai puţin deştept. Sau, atunci când îţi dai seama că e mai puţin aşa sau altfel, îţi dai seama că această lipsă nu întunecă cu nimic dragostea ta pentru el.
Aş fi putut să îmi doresc cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, cea mai smerită, cea mai delicată, cea mai răbdătoare soţie din lume. Dar nu am căutat să îmi fac un idol pe care să îl aştept la nesfârşit. M-aş fi bucurat să am o soţie frumoasă. Dar nu mă aşteptam să fie atât de frumoasă cât e Claudia. Mi-aş fi dorit să fie mai tandră. Şi nu mă gândeam că soţia mea va avea un mod de a-şi arăta dragostea care mie mi se pare rece. De fapt la început nu l-a avut, greutăţile au adus-o aici. În loc să mă plâng de răceala ei, eu încerc să o ajut să revină la modul de a fi pe care l-a avut mai înainte. Cred că dragostea mea şi ajutorul lui Dumnezeu o vor ajuta să fie ca înainte.
Eu nu sunt nostalgic. Nu aştept ceva imposibil, ci sunt conştient de faptul că greutăţile prin care a trecut au fost mari: de exemplu în maternitate, imediat după naşterea lui Codrin, când copilul a luat antibiotice, ea a avut parte de momente foarte grele. Copilul plângea mult noaptea şi ea era frântă de oboseală (cum sunt aproape toate mamele, dar soţia mea nu are o constituţie fizică foarte solidă: încă îi mai zic „fetiţa mea“, că e ca o studentă).
Eu sunt o altă fire: cu cât am trecut prin încercări mai grele, cu atât am simţit nevoia să mă ţină în braţe. Dar ea a încercat să îşi creeze o barieră de protecţie şi din afară pare că s-a însingurat.
Ar fi fost normal să împărţim greutăţile pe din două. Am încercat să le împărţim. Numai că ea a făcut şi face tot posibilul pentru a-mi oferi mie toate condiţiile pentru a scrie şi pentru a studia.
Mă iubeşte foarte mult. De câţiva ani cumpărăm aproape numai cărţile de care am nevoie eu. Aş putea să fac altfel, să renunţ la cărţile care îmi trebuie, pentru a-i lua ceva ce i-ar plăcea să citească. Numai că nu ne permitem. Şi îmi dau seama că oricum sunt destule cărţi de care am nevoie şi la care renunţ. Asta nu înseamnă că nu îi plac cărţile pe care le cumpăr. De multe ori le-a citit odată cu mine, iar alteori înaintea mea. Ce vreau să spun cu asta? Că dacă judec după criterii exterioare, dacă mă gândesc la răceala pe care o are uneori în relaţia cu mine, se poate spune că nu a fost o pereche potrivită pentru mine.
Dar toţi prietenii mei spun cât de mult m-a schimbat în bine Claudia. La un moment dat chiar m-am revoltat: „dar ce, înainte ce aveam?…“ Şi totuşi recunosc faptul că fără Claudia viaţa mea ar fi fost pustie. Ştiu că mulţi dintre colegii mei de facultate au neînţelegeri cu soţiile lor. Am avut şi eu cu Claudia. Dar ale noastre au fost provocate de obicei de lucruri banale, de multe ori numai de ideea mea fixă că într-o anumită situaţie ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă răbdare, sau că ar trebui să lase mai mult de la ea.
În viaţă avem ori posibilitatea de a vedea cât de minunată e persoana pe care o iubim, ori de a vedea cât de multe sunt lipsurile sale. În clipa în care tot cântărim aceste lipsuri omorâm dragostea. Preferăm să spunem că nu am găsit perechea potrivită şi să ne dăm cu capul de pereţi sau să ne însingurăm. Judecând la rece, nimeni nu e perfect. Întotdeauna persoana iubită va putea spori în frumuseţe lăuntrică. Dacă ne mulţumim să îi scoatem ochii pentru fiecare mică „imperfecţiune“, vom sfârşi în a transforma iubirea pe care i-o purtăm într-o relaţie ştearsă, tristă.
Cei care se hotărăsc să se căsătorească trebuie să fie conştienţi de la început de faptul că celălalt nu este şi nu va fi niciodată perfect. Dacă lipsurile celuilalt au fost covârşite de dragostea pe care i-o purtăm, dacă îl iubim cu toate că are aceste lipsuri, nu trebuie niciodată să lăsăm la o parte dragostea pentru a-i reproşa că nu este perfect.
Nu am vrut să mă refer aici la situaţii dificile, cum e cea în care soţul suferă de patima beţiei. Înainte de a se căsători, s-a lăsat de băutură pentru câteva luni (sau cel puţin a promis că se va lăsa). Şi, după nuntă, revine la „iubirea“ lui lichidă. În astfel de cazuri nu se pune problema că soţia încearcă să îl convingă să renunţe la băutură numai pentru că dragostea i s-a împuţinat. Dimpotrivă. Soţia încearcă să îl ajute tocmai pentru că îl iubeşte. Viciul băuturii îi nimiceşte soţul. Şi dacă l-ar răbda fără să îi spună nimic, nu ar schimba deloc situaţia în bine (nici dacă stă toată ziua cu gura pe el nu ştiu dacă rezolvă ceva: e nevoie de multă delicateţe şi de rugăciune îndelungată pentru ca situaţia să se schimbe. Eu cred că dacă o femeie vrea să ia un bărbat care suferă de patima beţiei dă dovadă de multă inconştienţă, pe care o va plăti cu vârf şi îndesat. Şi mai consider că un bărbat îşi poate pune problema căsătoriei abia după ce a scăpat de ispita beţiei. Asta nu înseamnă că beţivii sunt condamnaţi la singurătate; e firesc să fie conştienţi că nu au dreptul să întunece viaţa persoanei pe care o iubesc – sau li se pare că o iubesc – printr-o căsnicie plină de violenţă).
E normal să îţi doreşti un soţ cât mai bun, cât mai iubitor, cât mai frumos, cu o inimă de aur. Ce să mai vorbim? Nici nu ar fi trebuit să îţi scriu prea mult despre perechea ideală. Este o temă asupra căreia reflectează majoritatea tinerilor.
Ţi-am scris gândindu-mă mai ales la faptul că poate te apasă singurătatea. Mi-am dorit oricum să îţi spun că, indiferent din ce motive perechea ta întârzie să apară, Dumnezeu îţi înţelege frământările şi aşteptările şi, la vremea potrivită, aşteptările tale vor lua sfârşit. Poate crezi că dacă treci de o anumită vârstă nu vei mai găsi pe nimeni care să vrea să îşi împartă viaţa cu tine. Acest argument este într-o anumită măsură adevărat: cu cât trec anii, persoanele care sunt pentru tine potenţiale perechi se căsătoresc. Şi atunci cu tine cum rămâne? În lume sunt miliarde de bărbaţi. Tu nu trebuie să găseşti în această mulţime doi sau trei care să fie potriviţi pentru tine, ci unul singur. Da, e greu să găseşti perechea potrivită. Dar o vei găsi. În această mulţime de bărbaţi cel puţin unul e potrivit pentru tine. Şi nu unul care va muri departe de tine, în Africa de Sud sau la Polul Nord, ci unul pe care, dacă ştii să îl cauţi, îl vei găsi. Să ştii că multe fete au fost disperate că în toată lumea nu se găseşte nici un bărbat care să le placă şi pe care să îl placă (de parcă ar fi umblat prin toată lumea, de parcă i-ar fi văzut pe toţi bărbaţii şi ar fi putut zice că nu îşi pot găsi perechea). Dar în cele din urmă majoritatea s-au măritat. Şi chiar dacă soţul nu era departe, uneori a durat mult până l-au găsit. Locuia pe o stradă vecină, în alt cartier, sau în oraşul vecin. Nu era în cealaltă parte a lumii. S-au măritat cu trei, cu cinci sau chiar cu zece ani mai târziu decât celelalte colege de liceu. Vai, ce tragedie! Totuşi s-au măritat. Dumnezeu a văzut că ele nu amânau nunta pentru a trăi în patimi şi în pofte trupeşti, ci pentru că nu voiau să facă un compromis măritându-se cu cine nu era cazul. Şi le-a făcut parte de o familie fericită.
La ce le-a ajutat că au fost atât de neliniştite până să se mărite?
La nimic.
Lucrurile sunt simple. A zis Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur…“ Dacă îţi pui nădejdea în Dumnezeu vei vedea cum se rezolvă problema singurătăţii.
CategoriiFără categorie
