De ce să mă căsătoresc?21 min de citit

Aceasta este una dintre cele mai dese întrebări pe care şi le pun tinerii astăzi. Cred că şi tu ţi-ai pus-o de multe ori. Înainte de a spune câteva lucruri despre viitorul tău soţ, îţi voi spune câteva lucruri despre familie. Tinerii îşi aleg partenerul de viaţă în funcţie de ideea pe care o au despre familie. Acest lucru este foarte normal. Să zicem că ar trebui să străbaţi un deşert şi ai avea de ales între doi însoţitori: unul este frumos, dar nu a mai mers prin astfel de locuri niciodată. Celălalt este urât, dar ştie bine drumul.

Tu cu care dintre cei doi ai prefera să mergi?


Poate că un răspuns pripit ar fi că l-ai prefera pe cel frumos. Dar dacă te gândeşti că prin această decizie ţi-ai alege moartea, cred că nu ţi-ar fi greu să îţi schimbi opţiunea. Unde vreau să ajung? Atunci când îţi alegi însoţitorul contează foarte mult care e drumul pe care vrei să îl parcurgi. Dacă scopul vieţii e să câştigi cât mai mulţi bani, atunci cazi în braţele vreunui patron de supermarket sau în ale unui politician şi problema s-a rezolvat. Dacă scopul vieţii e împlinirea sexuală, atunci caută un macho-man, un tăuraş comunal şi problema s-a rezolvat. Dar dacă scopul vieţii e altul, ce te faci? Înainte de a alege însoţitorul, trebuie să cunoşti unde trebuie să te ducă.

 Aşa cum nu poţi lăsa un tâmplar să te opereze de hernie, aşa cum nu poţi lăsa un gunoier să îţi predea limba chineză, tot aşa nu poţi alege un soţ care să nu corespundă idealului de familie pe care ţi-l doreşti. E firesc ca alesul inimii tale să fie cât mai aproape de modelul ideal. Există şi cazuri în care fetele aleg un băiat care nu corespunde modelului pe care îl aveau în minte. Ori modelul era greşit, ori dragostea dintre cei doi e foarte mare, şi îi ajută să se schimbe astfel încât fiecare să se bucure cât mai mult de celălalt, ori dragostea e oarbă.

În primul caz iese în evidenţă faptul că dragostea ne copleşeşte: amănunte care nouă ni se păreau foarte importante, cum ar fi culoarea părului sau înălţimea celuilalt, sunt trecute cu vederea. Dragostea ne învaţă să ne cunoaştem mai bine, ne învaţă să renunţăm la micile capricii şi să îl
vedem cu ochii inimii pe cel din faţa noastră.

În al doilea caz dragostea ne dă curaj, ne dă putere. Simţim că îl putem ajuta pe celălalt să se schimbe. O fată poate observa cum, deşi aparent un băiat este prost crescut, are o inimă bună şi e gata să îşi modifice comportamentul. Şi fata simte că dacă îi acordă încredere băiatului, acesta se va schimba.

În al treilea caz iubirea pătimaşă o împiedică pe fată să observe cât de mult o influenţează în rău o anumită prietenie. Dar despre dragostea oarbă îţi voi vorbi altădată.

De cele mai multe ori tinerii îşi aleg perechi care să corespundă cât mai bine modelului ideal. Înainte de a ne opri asupra acestui model vreau să îţi spun câteva cuvinte despre familia creştină.
Tinerii se întreabă astăzi: „De ce să mă căsătoresc?“ tocmai pentru că nimeni nu le-a deschis ochii în această privinţă. Nu rareori tinerii văd că părinţii lor nu se mai iubesc, că divorţează sau că trăiesc împreună numai datorită unor convenţii sociale. Fiecare îl înşeală pe celălalt, sau unul este înşelat iar celălalt suferă şi se lasă biruit de patima beţiei. Astfel de familii nu prezintă nimic atractiv.

„Asta e familia? Nu ne trebuie aşa ceva“, spun tinerii, şi au dreptate. Ei neagă familia a cărei imagine o cunosc, şi au dreptate. Cine ar alege să îşi distrugă fericirea numai pentru a fi ca ceilalţi, pentru a fi în rândul lumii?

Căsătoria nu este altceva decât asumarea unui drum spre Împărăţia Cerurilor. Acesta este motivul pentru care creştinii se căsătoresc: vor să se mântuiască şi vor să meargă împreună cu persoana pe care o iubesc pe calea mântuirii.

Dumnezeu a lăsat două căi de mântuire: călugăria şi familia. Celor care nu se simt atraşi de călugărie le stă înainte viaţa de familie.

Mai sunt şi câţiva care trăiesc aşa-numita „călugărie albă“, o viaţă de nevoinţă foarte aspră în mijlocul lumii, păstrând votul monahal al curăţiei; numărul lor este foarte restrâns. Trebuie spus că mai sunt unii care nu se căsătoresc pentru că le e teamă de greutăţile vieţii de familie. O parte dintre ei cad în cele din urmă în păcatul desfrâului, iar apoi regretă că nu s-au căsătorit. Alţii duc o viaţă stearpă, o viaţă în care mândria că nu s-au căsătorit le sufocă sufletul şi mor fără să îşi dea seama că viaţa lor nu a avut rost.

Există două căi bătătorite: căsătoria şi monahis-mul. În ambele este nevoie de jertfă şi de lepădare de sine. Eu scriu această carte pentru tinerii care vor să se căsătorească. Nu are rost să fie citită de către cei care simt chemare pentru călugărie.


După cum ai văzut, eu încerc să îţi propun să înţelegi căsătoria ca pe o cale de mântuire. Pe cât de greu este să justificăm rostul nunţii după alte criterii, pe atât de uşor este să înţelegem că Dumnezeu ne-a lăsat nunta ca pe o minunată cale de mântuire. Din păcate, puţini oameni mai au înţelegerea firească a nunţii. Şi totuşi, nimeni nu poate aşeza lucrurile altfel decât le-a rânduit Dumnezeu.

Pe cât de bine îi înţeleg pe unii tineri care consideră că familia este un fel de puşcărie, sau doar o acceptare a convenţiilor sociale, pe atât de greu îmi este să îi înţeleg pe creştinii care nu pot să se bucure de nuntă ca de o adevărată cale spirituală. Familia li pare ceva banal. Aproape toţi adulţii au familie. Dar eu nu încerc să susţin că familiile acestea sunt modele de urmat.

Fii atentă la ceea ce îţi scriu acum. Aşa cum în lume există mii de călugări, dar dintre ei foarte puţini ating culmile sfinţeniei, tot aşa există şi zeci sau sute de milioane de familii creştine, între care se află şi câteva familii demne de urmat. Unde sunt aceste familii? Greu de spus. De obicei lumea le trece cu vederea, le consideră prea extremiste, prea fanatice în modul de a înţelege credinţa. Cum a zis Hristos: „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni…“ Prea puţine familii creştine întâlnim astăzi. Mă refer la familiile autentic creştine, întrucât majoritatea sunt doar autointitulate astfel, dar nu au puterea de a-şi recunoaşte nici lipsurile şi nici împătimirea de care suferă.

Dacă îi spui cuiva că e creştin doar cu numele, rişti să primeşti o palmă „evlavioasă“. Nu e cazul să spunem altora că sunt pseudo-creştini. Nici pe ei nu i-am ajuta, nici pe noi nu ne-am folosi. Tot aşa nu e cazul nici să spunem unor familii că mimează destul de bine credinţa creştină, dar că totuşi actoria nu poate atrage binecuvântarea lui Dumnezeu.

„Cunosc destule familii creştine, însă nici acolo nu este dragoste şi armonie. Ele nu pot fi un model pentru mine.“

Nici eu nu vreau să spun că o familie din care lipseşte dragostea sau înţelegerea îţi poate fi model.

Atunci despre ce fel de familie îţi scriu eu? 

Despre familia ideală care se regăseşte numai în cărţi? 

Nu, în nici un caz. Nu am de gând să îţi descriu o familie a cărei prezentare teoretică să fie de nota 10, dar care să nu poată fi considerată exemplu. Îţi scriu despre familia creştină aşa cum există ea astăzi. Chiar dacă sunt puţine astfel de familii, ele există. Te gândeşti că şansele tale de a avea o astfel de familie sunt mici şi poate că ar fi mai bine să nu îţi doreşti un ţel pe care nu îl poţi atinge. 
Dar din punct de vedere creştin nici o altă alegere nu este justificată. Vrei să ajungi în Rai? Nu cred că există vreun creştin care să dea un răspuns negativ la această întrebare. Dacă vrei să ajungi acolo, e foarte important ca viaţa de familie pe care o vei duce să nu te îndepărteze de Hristos, ci dimpotrivă.

În momentul în care nu crezi că cel mai important lucru în viaţă e să mergi pe calea mântuirii înseamnă că în credinţa ta e ceva putred. Iar dacă ştii că nu e nimic mai important, atunci trebuie să ai grijă alături de cine îţi vei lega viaţa.

Nu vreau să evit faptul că sunt foarte-foarte puţine familii model. Important este însă să avem noi priceperea de a găsi astfel de familii de la care să luăm exemplu. Să fim însă cu mare grijă: avem tendinţa de a urma modelele pe care ni le alegem, iar dacă acestea sunt greşite, nu ne va fi bine.

De mare folos ne vor fi puţinele cărţi creştine despre viaţa de familie.

Ne vor putea ajuta să deosebim modelele adevărate de cele mincinoase. Dar cărţile nu ne sunt suficiente. Avem nevoie de modele vii. Şi Dumnezeu ştie asta. Chiar dacă nu vom găsi decât foarte puţine modele, totuşi să fim mulţumiţi că le găsim! Mă întreb acum, în timp ce scriu, câte familii pe care le consider model cunosc. Foarte puţine. Dar încerc să trăiesc astfel încât propria mea familie să fie o familie de nota 10. Nu pentru alţii, nu pentru a fi exemplu celor din jur, ci pentru că ştiu că într-o familie de nota 10 (chiar dacă e de 10 minus, nu de 10 cu felicitări) dragostea curge mult mai uşor decât în alte familii. Adică nu e stânjenită nici de orgolii personale, nici de iubire de sine.

Cred că toţi avem vocaţia de a fi îndrăgostiţi. Şi nimic nu bucură inima mai mult decât dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Avem marea şansă de a putea duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, o viaţă în care să cunoaştem bucurii pe care lumea care trăieşte departe de Hristos nici măcar nu şi le imaginează. Să nu fim descurajaţi de numărul mic al celor care vor să meargă pe acelaşi drum cu noi!

Oricât de puţini călugări ar duce viaţă de sfinţenie, cel care primeşte jugul monahal trebuie să îşi dorească să dobândească sfinţenia. Chiar dacă în toată mănăstirea nu s-ar mai găsi nici un părinte îmbunătăţit, cel care depune voturile nu trebuie să se lase biruit de duhul moliciunii, ci trebuie să ducă o viaţă de erou al lui Hristos.

Nici în ceea ce priveşte căsătoria lucrurile nu stau altfel. Oricât de mare ar fi căderea unora, scopul căsătoriei rămâne acelaşi. Chiar dacă în toată lumea nu s-ar mai găsi nici o familie vrednică să fie numită creştină, totuşi tinerii care s-ar căsători ar trebui să păstreze în inimi nădejdea că vor putea duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Nu vreau să te sperii. Nu se va ajunge la o apostazie atât de mare. Chiar în vremurile apocaliptice vor exista familii sfinte. Şi dacă până şi atunci vor fi astfel de familii, înseamnă că acum sunt cu mult mai multe.

Să trecem acum la un alt subiect: singurătatea. Mulţi tineri se căsătoresc pentru a scăpa de singurătate. Cât de răspândită este această boală în zilele noastre! Dacă ne gândim la mulţimea celor care se sinucid, în inimile lor vom găsi singurătatea. Nimeni nu se sinucide de prea mult bine.

Trăim într-o lume de oameni interesaţi numai de propriul bine. Suntem importanţi pentru celălalt numai în măsura în care îi putem fi de folos cu ceva. Suntem importanţi pentru el dacă îl putem ajuta cu ceva. În clipa în care am fost storşi de nevoia celuilalt, în clipa în care prietenia cu noi nu mai este rentabilă, celălalt îşi dă brusc seama că nu are de ce să ne mai stea în preajmă. (Din nefericire, astăzi se cultivă mai mult ,,relaţiile“ decât prietenia adevărată; de aceea, ,,prieteniile“ nu durează: s-a rezolvat problema, interesul, relaţia ia sfârşit!)

Mă doare atât de tare răutatea care domneşte între oameni! Uite, soţia mea e gravidă. În câteva luni de zile, în care a mers aproape zilnic cu autobuzul (şcoala la care predă e departe), nu cred că i s-a oferit loc pe scaun mai mult de patru-cinci ori. O dată chiar i se făcuse rău şi se lăsase în jos. Înţeleg că unii erau foarte obosiţi. Dar nu îi înţeleg pe tinerii care se prefăceau că nu o văd şi se uitau tot timpul pe geam, sau îşi vârau nasul într-un ziar, părând foarte preocupaţi de lectură! Poate că ţi se pare că singurătatea nu are de-a face cu cedarea locului în autobuz unei femei gravide. Dar are. Arată cât de mult ne interesează (adică nu ne interesează!) celălalt.

Şi viaţa în ziua de azi se desfăşoară ca într-un autobuz mare.

De ce se droghează tinerii? Unii, din teribilism, alţii, din tristeţe şi singurătate. E lesne de observat că cei care se droghează din singurătate au trăit printre oameni care nu i-au băgat în seamă, care i-au ignorat. Şi caută să evadeze cu ajutorul drogurilor, aşa cum alţii îşi îneacă singurătatea în băutură.

Nu voi vorbi aici despre responsabilitatea noastră faţă de cei care, din singurătate, ajung să se drogheze sau au tentative de sinucidere, ci voi vorbi despre cei care se căsătoresc pentru a scăpa de singurătate. Ei greşesc foarte mult. Îşi imaginează că dacă vor sta zi şi noapte lângă o persoană, singurătatea lor va fi spulberată. Dar nu este deloc aşa. După nuntă şi luna de miere, încetul cu încetul revine singurătatea. Voi face o paranteză şi voi vorbi un minut despre Cununie şi despre luna de miere, lună care durează uneori numai câteva zile.

Doi tineri se plac şi se grăbesc să se căsătorească. Ea de-abia aşteptă să fie mireasă îmbrăcată în alb, el de-abia aşteaptă să trăiască bucuria nunţii. Şi totul merge bine: şi căsătoria civilă, şi Cununia, şi ospăţul. Luna de miere e minunată, călătoresc în locuri frumoase şi se simt bine împreună. Ce se întâmplă când se întorc acasă? Încep să îşi dea seama de micile nepotriviri dintre ei, nepotriviri care de fapt nu sunt deloc mici. Sfârşitul lunii de miere înseamnă sfârşitul perioadei de armonie. De fapt cele două perioade, chiar dacă sunt strâns legate una de alta, nu sunt egale. Uneori soţii care nu s-au căsătorit din dragoste îşi scot ochii chiar din timpul lunii de miere. Dar alteori, datorită frumuseţii momentelor din acel interval de timp (frumuseţe care poate depinde puţin de celălalt, şi mult de locurile văzute împreună sau de starea vremii), cei doi se înţeleg şi după ce se întorc din luna de miere. Dar erodarea vine puţin câte puţin, ca o picătură chinezească. La un moment dat momentele de înţelegere dispar şi familia devine un spaţiu tensionat. E firesc să se ajungă aici: dacă cei doi nu au fost conştienţi de faptul că nunta nu e o lună de miere, s-au convins de aceasta în clipa în care singurătatea le-a revenit în inimi.

Dumnezeu a făcut-o pe Eva pentru ca Adam să nu fie singur. Şi oamenii, iubindu-se, scapă de singurătate. Dar cine se căsătoreşte numai pentru a scăpa de singurătate se înşeală. Puţine spaţii sunt mai propice pentru singurătate decât o familie în care domneşte monotonia. Trebuie să ne căsătorim abia atunci când iubim. Căsătoria ne va scăpa de singurătate. Ne va învăţa să ne bucurăm de celălalt, ne va învăţa să nu mai fim singuri. Totuşi, în orice viaţă de familie există momente de singurătate şi plictiseală. E aceeaşi stare de akedie pe care o trăiesc monahii, e aceeaşi ispită a vrăjmaşului care vrea să ne arunce în deznădejde. Dar în familiile în care soţii s-au căsătorit din dragoste aceste stări sunt de scurtă durată. Soţii găsesc în credinţa în Dumnezeu şi în dragostea unuia pentru celălalt resursele necesare pentru a birui monotonia.

De ce ne mai căsătorim?

 O bună prietenă a mea mi-a spus că la serviciu a primit următorul sfat: „Mărită-te, că mai bună este condiţia unei femei divorţate decât a unei fete nemăritate.“ M-a întrebat de ce este aşa. Şi i-am răspuns că nu cred că este aşa, dar cred că persoana care i-a dat acest sfat e divorţată şi încearcă să prezinte starea în care se află ca o stare privilegiată. Ne căsătorim şi pentru că am fost împinşi spre aceasta de părinţi, de prieteni sau de cunoştinţe. Suntem sfătuiţi să ne căsătorim şi uneori ascultăm acest sfat fără să fim pregătiţi pentru căsătorie.

Mai sunt multe motive pentru care tinerii se căsătoresc, în afara celor enumerate mai sus. Acum să încercăm să răspundem pe scurt şi la întrebarea: „De ce nu ne căsătorim? Care este motivul pentru care tinerii şovăie să se căsătorească?“

Principalul motiv este lipsa credinţei în Dumnezeu, sau existenţa unei credinţe superficiale. De această lipsă a credinţei depinde refuzul căsătoriei, care este înţeleasă ca un spaţiu al greutăţilor şi al responsabilităţilor. Şi alternativa este de o mie de ori mai plăcută: aventurile nu plictisesc decât în foarte puţine cazuri. Tinerii fug de căsătorie pentru că fug de greutăţi şi încearcă să le amâne prezenţa cât mai mult timp cu putinţă.

Am un prieten, necăsătorit, care vine deseori pe la noi. El nu ştie ce să facă: să aleagă între familie şi monahism. Văzând el că ne lovim de anumite greutăţi, că uneori picăm de pe picioare de oboseală sau că ne-a supărat fiul nostru Codrin, i-am zis odată în glumă:
„Vezi, asta e familia, necaz peste necaz, greutăţi după greutăţi. Fugi în mănăstire.“
„Dacă asta e familia, e foarte bine, că văd cum vă sudează greutăţile şi cum rezistaţi unul lângă celălalt.“

Adevărul e că greutăţile sunt un examen pentru orice familie. De foarte multe ori greutăţile ne-au ajutat, pentru că au trezit impulsul de a fi şi mai aproape unul de celălalt. Pentru mine familia ideală nu este familia fericită, care nu cunoaşte necazurile. O asemenea familie este utopică. Viaţa înseamnă şi necazuri, chiar şi pentru cei care au grămezi de bani. Pentru mine familia ideală este familia împlinită în care domneşte dragostea şi înţelegerea şi datorită cărora necazurile sunt depăşite cu bine.

Tinerii nu se mai căsătoresc pentru că nu înţeleg că viaţa este o cale a mântuirii în care greutăţile şi necazurile sunt trimise sau îngăduite de Dumnezeu spre binele oamenilor. În momentul în care un tânăr fuge de ideea întemeierii unei familii, fuge de rostul pentru care a venit pe lume (evident, excepţie fac cei care vor să intre în mănăstire). Dar oricât de tare am fugi de familie, nu putem fugi de rostul nostru în lume. Ne putem ascunde în diferite pasiuni, în creşterea animalelor sau în dorinţa de a obţine diferite diplome, ne putem ocupa timpul cu călătorii în locuri interesante, dar nu putem schimba rostul pentru care ne-a creat Dumnezeu.

„Ce, Dumnezeu ne-a creat numai pentru a ne căsători?“

Nu, Dumnezeu l-a creat pe om pentru a se bucura de desfătările Raiului.

 Dar ca să ajungă acolo trebuie să ducă o viaţă creştină, în familie sau în mănăstire.
 Cine respinge cele două căi de vieţuire respinge calea de mântuire şi chiar propria mântuire.

Se observă că aceia care, din teribilism, au căutat să se distreze cât mai mult în viaţă şi s-au căsătorit la o vârstă înaintată, nu au parte de înţelegere în familie (ceea ce spun în această carte nu este bătut în cuie, întotdeauna există şi excepţii; problema este că la început prea mulţi se consideră pe ei înşişi excepţii, şi sfârşesc prin a-şi da seama că s-au înşelat). Cu cât cei care se căsătoresc sunt mai tineri, cu atât sufletele lor sunt mai curate şi mai uşor de modelat. Cu atât sunt mai dispuşi să se schimbe. Pentru că familia implică şi schimbare permanentă în mai bine. Or, cu cât cresc, oamenii sunt din ce în ce mai puţin dispuşi să se schimbe.

Viaţa încearcă să îi murdărească pe oameni. Înainte de a mă împrieteni cu Claudia simţeam o nevoie disperată de a găsi o fată alături de care să înfrunt mizeria şi răutatea lumii. Îmi doream tare mult să mă căsătoresc, pentru că îmi doream ca viitoarea mea soţie să mă cunoască cât mai senin, cât mai curat. Terminam facultatea şi trebuia să îmi găsesc un serviciu. Intram în lumea adulţilor. Şi îmi doream tare mult să nu intru singur în această lume.

Poate că alţi tineri de vârsta mea nu simţeau la fel de acut dorinţa de a se căsători. Şi nu cred că greşeau nefiind grăbiţi. Am cunoscut tineri recent convertiţi la credinţa creştină (consider că momentul convertirii e acela al primei Spovedanii făcute cu multă grijă, şi nu acela al Botezului din copilărie, urmat de o tinereţe cvasi-atee). Aceşti tineri îşi doreau ca mai întâi să cunoască bine credinţa creştină, să se pună pe picioare şi abia apoi să se căsătorească. Sunt de acord cu această idee. Dacă m-aş fi convertit la credinţa creştină abia în timpul facultăţii sau după terminarea ei cred că întâi de toate m-aş fi gândit să mă pregătesc pe mine însumi pentru căsătorie.

Există şi o anumită extremă, când cineva se tot pregăteşte de căsătorie până ajunge la patruzeci de ani şi nici atunci nu se consideră pregătit. Aşa ne putem pregăti pentru Sfânta Împărtăşanie zeci de ani şi tot nu vom fi vrednici.

Ei, dar ce ne facem dacă vrem să ne căsătorim, şi aşteptăm momentul minunat în care vom avea o familie, dar totuşi nu se vede nimeni la orizont? Ce ne facem dacă perechea ideală nu se arată? Atunci ne căsătorim cu cine ne iese în cale. Te poţi căsători cu oricine, numai să nu mai fii singură. Şi, după doi ani de la nuntă, dai palme tuturor celor care nu te-au sfătuit să renunţi la o astfel de căsătorie.

Problema găsirii perechii potrivite e foarte serioasă

Danion Vasile -Cartea Nuntii,fragment

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments