De ce fac tinerii dragoste?16 min de citit

De ce fac tinerii dragoste? „Pentru că sunt iubitori de patimi, pentru că nu ţin cont de nici o regulă, pentru că nu au Dumnezeu“, spun oamenii mari.
„Pentru că ne iubim!“, spun tinerii. Cine are dreptate? Fiecare este convins că dreptatea este de partea lui. Eu cred că dreptate au şi unii, şi alţii.

 

Să ne uităm pe stradă la cuplurile care trec prin faţa noastră. Să încercăm să descriem puţin două dintre ele. M-am uitat pe geam, dar strada e cam pustie. Aşa că îmi imaginez două cupluri. E vară acum, şi e foarte cald. (Mergând cu băieţelul meu cu metroul, am văzut o doamnă de vreo 30 de ani cu un maiou foarte „economicos“. L-a bufnit râsul, a arătat-o cu degetul şi a zis: „Tati, femeia asta umblă cu maiou pe stradă…“ Am încercat să salvez situaţia, pentru a nu primi o poşetă în cap. Dar nu am reuşit să îl conving pe Codrin că maioul acela era tricou. Aşa cum fiului meu i s-a părut anormal de scurt maioul doamnei, tot aşa bustierele li se par anormal de scurte celor mai în vârstă).
Dacă vedem pe stradă un soţ şi o soţie, observăm că aproape mereu merg unul lângă celălalt. Vorbesc despre preţul detergentului sau despre când trebuie să plătească întreţinerea. Dacă au copii, poate vorbesc şi despre faptul că micuţilor le-ar trebui încălţări noi. Asta dacă nu sunt bogaţi. Dacă sunt bogaţi vorbesc despre scumpirea vilelor de la munte sau despre o călătorie în străinătate.
Când vedem pe stradă doi tineri de 20 de ani, ei se ţin de mână, se strâng în braţe. Se sorb din ochi. Se scaldă unul în ochii altuia. Nu se mai pot abţine şi uneori se sărută cu foc sub privirile nu rareori indignate ale trecătorilor.
Şi totuşi, ce e rău în faptul că tinerii se iubesc?
„Vai, dar pe vremea mea nimeni nu se purta aşa în public… Vai, dar pe vremea străbunicii fustele erau până la glezne… Vai, generaţia asta… Vai…“
Şi lista „vai-urilor“ nu se opreşte aici. Dar toate aceste vai-uri sunt gratuite în ochii tinerilor. Ei simt că dragostea părinţilor lor s-a ofilit, şi atunci refuză să le accepte sfaturile. Cum să acceptăm modelul unor părinţi a căror dragoste s-a uscat, a eşuat? Tinerii simt foarte bine care este relaţia dintre părinţii lor. Şi sunt detectoare de minciuni. În clipa în care părinţii spun: „Trebuie să mergeţi pe urmele noastre, dacă vreţi să aveţi parte de împlinirea noastră“, atunci îşi conving copiii să fugă de o împlinire superficială.
Părinţii tot caută noi şi noi metode de convingere, în loc să îşi dea seama că se află într-o postură ridicolă. Sunt ca nişte turişti care nu au reuşit să ajungă pe vârful unui munte, dar nu obosesc să le explice altora cât de uşor este drumul.
Repet întrebarea pe care o vei găsi des în această carte, ori de câte ori mi se pare că nu sunt destul de clar: „Şi ce are asta cu căsătoria ta?“ Are multe. Pentru că imaginea ta despre căsătorie e foarte marcată de ceea ce ai văzut la părinţii tăi (îmi cer scuze dacă părinţii tăi nu sunt ca ceilalţi, ci ştiu să îţi fie model; în acest caz, cred că eşti conştientă că mulţi părinţi sunt altfel decât ai tăi).
Căsătoria pierde teren pe zi ce trece. Unul dintre principalele motive este că tinerii nu mai vor

să aibă parte de eşecurile părinţilor.

„Ce folos că mama s-a măritat fecioară, dacă dragostea dintre ea şi tata s-a stins?“ Sau: „Ce folos că mama a purtat numai fuste lungi şi nu s-a vopsit dacă nu a ştiut cu cine să se mărite?“ Sau: „Ce folos că tata a dus o viaţă aproape de Dumnezeu, dacă nu a văzut ce fel de om e mama?…“
Îmi e puţin greu să scriu aceste rânduri. Ele par un protest anti-părinţi. Dar vei vedea că nu urmăresc deloc să protestez faţă de aceştia. De pe acum mă gândesc la ce va fi peste douăzeci de ani, când fiul meu Codrin va putea spune dacă i-am fost sau nu model. Nădejduiesc că Dumnezeu mă va ajuta să îi fiu. Încă nu ştiu dacă cel de-al doilea copil al nostru e băiat sau fată. Dacă e fată, mi se pare că responsabilitatea mai mare ar cădea asupra mămicii.
Ce am eu totuşi cu părinţii?
Afirm cu toată convingerea că oricât de iscusite ar fi predicile părinţilor despre feciorie, despre căsătorie şi despre dragoste, ele nu atârnă pe cântar mai mult decât exemplul personal. Dacă părinţii se iubesc, adică dacă „harta“ familiei pe care au avut-o s-a dovedit bună, atunci sfaturile lor merită atenţie. Dar dacă dragostea părinţilor a ajuns într-o fundătură, atunci nimeni nu îi ia în seamă.
Şi cum cei mai mulţi părinţi nu sunt modele pentru copii, e normal ca tinerii să nu ţină cont de sfaturile pe care le primesc.
Fii sinceră, dacă ai fi fost tu pe „Titanic“ în locul lui Rose, te-ar fi împiedicat ceva să te dăruieşti iubitului tău? Mă îndoiesc.
Ca o concluzie, recunosc că am toată înţelegerea faţă de tinerii care nu găsesc nici un motiv pentru a împărtăşi opiniile părinţilor lor în privinţa întemeierii unei familii.
Până aici nu mi-am precizat poziţia. Sunt eu un „eretic“, un antitradiţionalist, un impostor sau o victimă a prezentului şi ideologiei moderniste? Nu, în nici un caz.
După ce am criticat puţin lecţiile de morală uneori gratuite pe care le ţin părinţii, voi încerca să lămuresc de ce poziţia mea e chiar mai tradiţionalistă decât a lor. Eu nu cred că un tânăr trebuie să facă ceva numai pentru că părinţii săi consideră că e bine. Dar cred că e normal ca tânărul să se întrebe ce e cu adevărat bine. Cred că nu e normal ca tânărul să îşi formeze un sistem propriu de valori (atunci ar fi ca cel care face desenul unui vârf de munte fără să fi urcat pe el), ci mi se pare normal ca tânărul să urce pe acel vârf şi abia apoi să îl deseneze.
E evidentă legătura dintre gândirea şi faptele noastre. Adică faptele noastre pun în evidenţă gândirea noastră, filosofia vieţii noastre. Parcă ţi-am mai scris: dacă te-ai mărita pentru a avea o viaţă comodă, dacă ai lua un tip pentru banii lui, prin aceasta ai arăta că în concepţia ta cel mai important lucru în viaţă sunt banii. O femeie care îşi ia de soţ un bărbat numai pentru că are o potenţă sexuală ieşită din comun arată că dumnezeul ei e sexul.
Care e cel mai important lucru în viaţă?
Pentru creştini, mântuirea. Or, mântuirea se dobândeşte dacă mergem pe calea pe care ne-a arătat-o Hristos. Hristos ne-a spus simplu: „Faceţi asta, Dumnezeu vă va milui. Faceţi altceva, alegeţi iadul.“
E greu să fii creştin. Dar în clipa în care te hotărăşti să fii creştin nu mai încerci să modelezi învăţătura creştină pentru a o face mai potrivită pentru tine, ci încerci să te modelezi pe tine după această învăţătură.
Şi ce spune Biserica despre viaţa sexuală a celor necăsătoriţi ştii.
De ce e păcat ca tinerii să facă dragoste? De ce e păcat să se bucure de clipe atât de frumoase unul lângă altul? Nu ştiu. Dar nici nu am cum să ştiu. Nu eu i-am creat pe oameni. Eu nu ştiu ce e bine şi ce e rău decât în măsura în care primesc ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere.
Pe cât de uşor este să înţelegem că uciderea e un păcat, pe atât de greu ne este să înţelegem de ce dragostea trupească dintre cei necununaţi este păcat. Cei mai mulţi tineri consideră ideea aceasta habotnică, numai pentru faptul că, dacă ar fi adevărată, ei ar fi puşi într-o situaţie delicată. Dintr-un instinct de conservare oamenii încearcă să se apere modificând reperele. Să nu încercăm să ne considerăm măsură a tuturor lucrurilor, că nu suntem.
Am văzut ieri într-o vitrină o reclamă la produsele Revlon: „We are still, in the end, animals.“ Adică: „Vrem sau nu să recunoaştem, tot animale suntem.“ Să trăim deci după legea trupului, după legea poftelor, să lăsăm la o parte prejudecăţile ca să ne simţim noi înşine.
În loc ca omul să considere patima drept patimă, în loc  să fie conştient de chemarea sa spirituală, el vrea să se considere animal. Mi se pare că am ajuns la un moment trist al istoriei: cu timp în urmă oamenii însetau după Dumnezeu, voiau să urce cât mai sus pe scara duhovnicească, şi dacă le-ar fi spus cineva că sunt animale s-ar fi simţit jigniţi. Astăzi oamenii nu numai că au renunţat să mai urce pe scară, ci au renunţat şi să vrea să fie oameni. Se simt bine dacă li se spune că sunt animale.
(I-am reprodus finei mele reclama de la Revlon. „Asta nu-i nimic… E o reclamă şi mai şi, pe Animal Planet: „Animals are better than humans.“ Culmea: Animalele sunt mai bune decât oamenii! Cine s-ar fi gândit că o să ajungem chiar aici?)
Hai să ne gândim la altceva. Mulţi îşi pun întrebarea: „Oare ce îi place mai mult lui Dumnezeu, o familie în care soţii nu se iubesc, sau un cuplu care trăieşte fără binecuvântarea cununiei, dar în care se simte dragostea pe care unii soţi nu o mai simt?“
Astfel de întrebări îşi pun oamenii care fug de întrebările pe care ar trebui să şi le pună cu adevărat. Ne punem întrebările ale căror răspunsuri ne convin, ne justifică scăderile, şi evităm întrebările ale căror răspunsuri ne lovesc. Poate ai impresia că prin aceste rânduri eu îmi manifest inhibiţia sexuală, şi încerc să îi opresc pe alţii să se bucure de plăcerile dragostei. Departe de mine gândul acesta. Eu nu te pot obliga să trăieşti după cum te învaţă Biserica, dar vreau să te ajut să fii sinceră cu tine. Ai credinţă în Dumnezeu? Ar trebui să se vadă în fapte. Nu ai credinţă? Atunci poartă-te ca atare.
Nu văd însă nimic nepotrivit în a-ţi atrage atenţia asupra riscului de a te lăsa dusă de val, de a nu avea un mod de viaţă care să fie în deplin acord cu modul în care înţelegi viaţa.
Revin la întrebarea: de ce e păcat să facă dragoste cei care trăiesc necununaţi?
Nu noi hotărâm ce e păcat şi ce nu. Noi nu putem, prin propriile noastre puteri omeneşti, decât să primim sau să respingem poruncile lui Dumnezeu.
Or, din Sfânta Scriptură vedem clar că desfrâul este un păcat. Noi putem respinge învăţătura creştină, dar nu putem primi învăţătura creştină odată cu propriile noastre idei. Deformarea credinţei creştine este o cale de acoperire a păcatului de care se folosesc mulţi, fără a fi conştienţi de faptul că îşi fură singuri căciula.
M-a întrebat ieri o prietenă: „Privitor la viaţa sexuală, ce părere ai de expresia ,,Ce-i curat e ca nou? Tot ea m-a lămurit ce înseamnă: că fecioria nu e importantă.“
I-am răspuns că expresia, pe care nu am mai auzit-o până acum, trădează o anumită nesiguranţă: că dacă femeia de la care a auzit-o ar fi fost convinsă că pierderea fecioriei e neimportantă, nu ar mai fi preocupat-o acest subiect.
„Ce-i curat e ca nou“… O nouă variantă a proverbului: „Vulpea care nu ajunge la struguri zice că sunt acri.“
Vreau să fac referire acum la cei care se gândesc că, după o tinereţe zbuciumată şi pătimaşă, se vor aşeza la casele lor şi vor duce o viaţă creştină. Ei nu ţin cont de faptul că sufletul nostru e o ceară în care se imprimă toate faptele noastre, bune sau rele, că după ani de zile trăiţi în desfrâu, sufletul va fi bolnav şi că vindecarea se va obţine cu multă greutate. Poate ai auzit deviza „Make love, not sex!“ Am văzut că în ultima vreme această deviză e slogan al unor tineri din Occident care, conştienţi de faptul că sexul a devenit miezul oricărei poveşti de iubire, protestează faţă de înţelegerea greşită a sexualităţii. Ei observă câtă publicitate se face pentru amorul în lift, pe plajă sau în alte locuri publice şi îşi dau seama că s-a ajuns la o pervertire totală a dragostei. De altfel, nici nu se mai zice „I want to make love with you…“, ci se zice pe şleau: „I want to make sex…“
Ce e interesant la aceşti tineri protestatari? Că sunt conştienţi că exacerbarea sexualităţii la care s-a ajuns în ziua de astăzi nu a adus şi un plus de dragoste.
Şi eu sunt pentru deviza „Make love, not sex!“ Numai că o înţeleg altfel. Ei nu pricep că viaţa sexuală a tinerilor necăsătoriţi poartă pecetea păcatului, ci numai că plăcerea sexuală nu poate fi centrul unei relaţii. Ei sunt susţinătorii unei sexualităţi copleşite de iubire, cum a fost cazul cu Jack şi Rose. Numai că o astfel de poziţie este utopică. Spun încă o dată că nu noi stabilim ce e bine şi ce e rău. Că, dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci aş fi de acord cu modul în care înţeleg ei deviza de mai sus.
Dar, pentru că Dumnezeu există, eu înţeleg deviza tocmai ca pe un imbold pentru căsătorie: cei care se iubesc să caute să primească binecuvântarea dumnezeiască pentru dragostea lor. Da, doi tineri care se iubesc simt dorinţa de a se săruta, de a se îmbrăţişa, de a face dragoste. Ce e dragostea trupească? Un mod de manifestare a dragostei sufleteşti. Iubirea dintre doi oameni nu e doar sufletească, e şi trupească. Şi dacă doi oameni se iubesc, de ce să nu facă dragoste? Adică de ce să nu se căsătorească pentru ca unirea lor trupească să fie dragoste şi nu patimă?
Se poate pune întrebarea: ce patimă e în sufletul unei fete care face dragoste cu iubitul ei numai ca să nu îl piardă? Din moment ce o face numai pentru a-l bucura pe el, şi fără nici o urmă de egoism, atunci unde mai e patima?
Să ne uităm tot la Rose: ce părea murdar în dăruirea ei? Dăruirea îndrăgostiţilor de pe „Titanic“ pare mai frumoasă decât dragostea trupească a soţilor, când soţul e beat iar soţia se gândeşte la altul (nu îmi dau seama cât de multe sunt cazurile în care soţul vine acasă beat şi se culcă cu soţia sa. Că dragoste, la beţie, nimeni nu poate face).
Întrebarea de baraj: „al cui păcat e mai mare, al tinerilor care au parte de o dragoste ca în Titanic (o, dar cât de rare sunt astfel de cazuri, majoritatea au parte de o dragoste mult mai superficială…), sau al soţilor pentru care iubirea trupească nu e semn de dragoste, ci numai de plăcere animalică?“
Nu e greu să par rigorist atunci când afirm că, cel puţin, cei din urmă sunt căsătoriţi şi, cel puţin, nu cad în păcatul curviei. Pe când primii, oricât de bine s-ar înţelege, merg pe calea desfrâului osândit de Dumnezeu.
Nu ştiu dacă se poate face o comparaţie precisă între cele două cupluri. Nu ştiu dacă ajută la ceva să ne comparăm cu astfel de cupluri (mai ales că, în familia cu soţul beţiv, şansele de îndreptare sunt foarte mici, în timp ce în celălalt caz dragostea îi poate aduce pe tineri în faţa altarului).
Sunt convins că un tânăr sau o tânără care vrea să îşi întemeieze o familie trebuie să se compare cu cazurile ideale, şi nu cu cazurile aflate în situaţii delicate.
„Make love, not sex!“
Dar ca să poţi face dragoste ai nevoie de binecuvântarea Bisericii prin Taina Nunţii. Altfel, oricât ai încerca să te păcăleşti, nu poţi face decât sex.
Să zicem că aş vrea să mă duc la un anticariat cu un birou şi să primesc banii pentru a-mi cumpăra o maşină. Dar nimeni nu îmi va da atât de mulţi bani. Pentru că nu eu sunt cel care stabileşte preţul biroului.
Aşa e în viaţă. Faptele noastre sunt judecate de Dumnezeu, nu de noi. Dacă ar fi după noi, ar fi simplu. Dar faptele noastre sunt paşaportul nostru spre Rai sau spre Iad. Dacă nu vrem să ţinem cont de voia lui Dumnezeu, vom pierde Raiul.

 

Pentru că îmi dau seama că nu de ameninţări cu chinurile veşnice ai nevoie, îţi repet că cei care au încercat să îşi întemeieze o familie fără să ţină cont de voia lui Dumnezeu au eşuat. Iată că nu te sperii cu focul iadului, ci cu eşecul în viaţa de familie. Lăsând la o parte faptul că ţi-ai fi dorit o cu totul altă soartă, prin suferinţele şi singurătatea pe care le oferă acest eşec e o pregustare pământească a iadului.
 
danion vasile -cartea cartii(fragment)
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments