Dar unde plecaţi părinte?” „La cer”-Sf,Nectarie2 min read

Stătea de ceva timp neclintit, contemplând muntele şi mânăstirea pe care o refăcuse în doar câţiva ani. Măi­cuţa a crezut că adormise şi l-a atins uşor pe umăr. A tresărit. Se ruga. „Mă rog acum pentru voi, înainte de plecare.” „Dar unde plecaţi părinte?” „La cer”.

 

Vorbea despre el firesc, ca despre casa lui. Îl purtase în inimă întreaga viaţă. Pentru el, pentru cer predicase, pentru el avusese grijă de elevii de la seminar şi tot pen­tru el zidise acum mânăstirea aceasta. De aici, şi mi­nunile care îi potopeau pe toţi din preajma lui. Pen­tru că părintele Nectarie nu mai trăia după legile acestei lumi. Nu o făcuse niciodată. El se născuse de la început, şi aici, şi dincolo, şi trăise mereu sus­pendat între cer şi pământ. Ca să le lege şi să le amestece, să facă din ele o altă plămadă. Un cer-pământ. Unul în care oamenii să trăiască frumos.
 
Gândul mânăstirii îi venise de la câteva uce­nice. Veneau să se spovedească la el, încă din vremea în care era directorul Seminarului Ri­zareios. Îl ascultau întru totul. Veneau cu­minţi, la liturghie, în fiecare duminică, se spo­vedeau în fiecare săptămână. Una cu osebire, Hrisantia. Nevăzătoare de la trei ani, dar cu o mare agerime a duhului. Un altfel de om. Ca şi părintele. Cu timpul, ucenicele sale au început să se gândească la o mânăstire, iar părintele le-a încurajat. Dar nu doreau să intre într-una gata făcută. Ar fi vrut să pornească alături de părintele Nectarie într-o nouă ctitorie. Până la urmă, au găsit o lavră veche şi părăsită în insula Eghina şi au început să o refacă. În anul 1908 părintele Nectarie a părăsit Seminarul Riza­reios şi s-a aşezat definitiv la Eghina. Stareţă era Hrisantia, văzătoarea cu duhul, devenită în­tre timp monahia Xenia.

 

 

În ultimele zile, când era pe moarte, l-au adus în salonul mic al unui spital din Atena. Fără cinste şi fără favoruri, l-au aşezat alături de săracii pe care-i ajutase viaţa întreagă. Pen­tru doctori, Sfântul Nectarie era doar un călu­găr sărman, unul care nu-şi putea plăti trata­mentul. A suferit mult în ultimele zile, dar şi-a con­tinuat misiunea. Le vorbea colegilor de sa­lon de iubirea lui Hristos, de calea mântuirii, de împărăţia cerurilor, către care ştia că se îndreaptă. Lângă el se afla patul unui om care avea şira spinării ruptă, într-un grav accident. Era paralizat, iar medicii nu-i mai dădeau nicio şansă.
 Când Nectarie a trecut la Domnul, mai­cile au venit să-l schimbe în veşmintele arhie­reşti. 
 
Pentru că nu aveau unde să-i aşeze hai­nele călugăreşti, i-au dat jos vesta de lână nea­gră şi-au întins-o pe picioarele înţepenite ale celui paralizat. Brusc, bolnavul a spus că simte ceva în mădularele betege, ca şi cum acestea ar fi fost străbătute de curent electric. I-a chemat pe doctori, spunându -le că el crede că s-a tămă­duit. Încet, a început să-şi mişte tălpile, apoi a fost coborât din pat şi a făcut câţiva paşi. Prima minune se înfăptuise. Înainte de a ajunge în mormânt, trupul neînsufleţit al Sfântului Nectarie înce­puse să-i tămăduiască pe oameni. Moartea sa era doar un alt început. Cel mai mare.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments