Stătea de ceva timp neclintit, contemplând muntele şi mânăstirea pe care o refăcuse în doar câţiva ani. Măicuţa a crezut că adormise şi l-a atins uşor pe umăr. A tresărit. Se ruga. „Mă rog acum pentru voi, înainte de plecare.” „Dar unde plecaţi părinte?” „La cer”.
Vorbea despre el firesc, ca despre casa lui. Îl purtase în inimă întreaga viaţă. Pentru el, pentru cer predicase, pentru el avusese grijă de elevii de la seminar şi tot pentru el zidise acum mânăstirea aceasta. De aici, şi minunile care îi potopeau pe toţi din preajma lui. Pentru că părintele Nectarie nu mai trăia după legile acestei lumi. Nu o făcuse niciodată. El se născuse de la început, şi aici, şi dincolo, şi trăise mereu suspendat între cer şi pământ. Ca să le lege şi să le amestece, să facă din ele o altă plămadă. Un cer-pământ. Unul în care oamenii să trăiască frumos.
Gândul mânăstirii îi venise de la câteva ucenice. Veneau să se spovedească la el, încă din vremea în care era directorul Seminarului Rizareios. Îl ascultau întru totul. Veneau cuminţi, la liturghie, în fiecare duminică, se spovedeau în fiecare săptămână. Una cu osebire, Hrisantia. Nevăzătoare de la trei ani, dar cu o mare agerime a duhului. Un altfel de om. Ca şi părintele. Cu timpul, ucenicele sale au început să se gândească la o mânăstire, iar părintele le-a încurajat. Dar nu doreau să intre într-una gata făcută. Ar fi vrut să pornească alături de părintele Nectarie într-o nouă ctitorie. Până la urmă, au găsit o lavră veche şi părăsită în insula Eghina şi au început să o refacă. În anul 1908 părintele Nectarie a părăsit Seminarul Rizareios şi s-a aşezat definitiv la Eghina. Stareţă era Hrisantia, văzătoarea cu duhul, devenită între timp monahia Xenia.
În ultimele zile, când era pe moarte, l-au adus în salonul mic al unui spital din Atena. Fără cinste şi fără favoruri, l-au aşezat alături de săracii pe care-i ajutase viaţa întreagă. Pentru doctori, Sfântul Nectarie era doar un călugăr sărman, unul care nu-şi putea plăti tratamentul. A suferit mult în ultimele zile, dar şi-a continuat misiunea. Le vorbea colegilor de salon de iubirea lui Hristos, de calea mântuirii, de împărăţia cerurilor, către care ştia că se îndreaptă. Lângă el se afla patul unui om care avea şira spinării ruptă, într-un grav accident. Era paralizat, iar medicii nu-i mai dădeau nicio şansă.
Când Nectarie a trecut la Domnul, maicile au venit să-l schimbe în veşmintele arhiereşti.
Pentru că nu aveau unde să-i aşeze hainele călugăreşti, i-au dat jos vesta de lână neagră şi-au întins-o pe picioarele înţepenite ale celui paralizat. Brusc, bolnavul a spus că simte ceva în mădularele betege, ca şi cum acestea ar fi fost străbătute de curent electric. I-a chemat pe doctori, spunându -le că el crede că s-a tămăduit. Încet, a început să-şi mişte tălpile, apoi a fost coborât din pat şi a făcut câţiva paşi. Prima minune se înfăptuise. Înainte de a ajunge în mormânt, trupul neînsufleţit al Sfântului Nectarie începuse să-i tămăduiască pe oameni. Moartea sa era doar un alt început. Cel mai mare.