„….dar bărbatul este mai egal decât femeia…“

Unul dintre principalele motive de tensiune care apar în familie este lupta pentru supremaţie: care să fie şeful. Casa se transformă în arena unui război de durată în care fiecare vrea să îşi impună voia în faţa celuilalt. Câtă vreme dragostea este covârşitoare, soţii nu îşi pun problema supremaţiei. Dar, când dragostea se împuţinează, locul rămas liber se vrea acoperit de iubire de sine. Şi începe lupta.
Unii tineri îşi pun problema supremaţiei încă înainte de a se căsători. Şi bine fac. Dar soluţia pe care o dau nu ţine; fiecare zice: „O să facem cum vrei tu, numai să nu ne certăm!“
Câtă vreme tinerii nu au decât divergenţe privitoare la prăjitura pe care o vor mânca la cofetărie sau la filmul pe care îl vor vedea, nu au cum să îşi dea seama că în familie motivele de contrazicere sunt mult mai serioase.

Ar fi ideal să pot lămuri problema supremaţiei în câteva pagini. Dar mi se pare prea vastă pentru a o epuiza aici. Mă voi rezuma la a prezenta câteva opinii ale altora şi câteva gânduri personale.
El, cu elan: „Într-o familie normală, bărbatul este capul.“
Ea, ironic: „Iar femeia este gâtul, şi îl zgâlţâie în toate părţile, cum vrea ea…“
Cam asta e direcţia în care merg feministele de astăzi, trecând cu vederea faptul că gâtul nu se poate mişca dacă nu primeşte comanda de la cap.
În momentul în care încercăm să discutăm cine e firesc să aibă supremaţia într-o familie, e normal să ştim de pe ce poziţii discutăm.
La baza raporturilor dintre bărbat şi femeie stă ori o concepţie religioasă, ori o concepţie pe care am putea-o numi filosofică. Mă refer la filosofia vieţii pe care şi-o construiesc cei care resping orice cunoaştere religioasă.
Atitudinea dominantă este cea prin care bărbatul este „şeful familiei“. Chiar în familiile în care soţii susţin că femeia este egală cu bărbatul, practica este diferită de teorie. Un pumn în masă rezolvă dilemele fără prea multă filosofie (chiar dacă mentalitatea contemporană a izbutit să creeze modelul femeii-bărbat, cum e Nikita, femeie care domină psihic orice mascul, totuşi femeile care s-au lăsat duse de valul puterii nu au reuşit să devină majoritare; multe au divorţat tocmai pentru că bărbaţii nu le-au acceptat nici toanele şi nici aerul dictatorial).
Există mai multe moduri în care bărbatul poate domina femeia.
Primul este violenţa. Bărbatul impune, bărbatul porunceşte. Simte că femeia se teme de el şi devine din ce în ce mai rău. Dacă îşi dă seama că oricât de brutal ar fi, femeia nu va avea curajul să divorţeze, duritatea lui nu va mai avea limite. Femeia va deveni o sclavă. (Asta se întâmplă mai ales când bărbatul suferă de patima băuturii: puţini beţivi nu sunt violenţi cu nevestele sau cu copiii lor.) Nu e nevoie să detaliez: sunt convins că nu îţi doreşti un astfel de soţ.
Al doilea mod prin care o poate domina este ameninţarea cu infidelitatea: „Nu faci ce zic eu? Nu eşti o soţie bună. O să mă duc să îmi caut alta, numai să facă ce spun eu.“ Acest mod ţine când femeia îşi iubeşte foarte mult bărbatul, când ar face orice numai să nu îl piardă.
Al treilea mod la care voi face referire (sunt mai multe, dar nu le înşir pe toate) este cel în care în familie există echilibrul pe care îl vrea Dumnezeu: „bărbatul este cap femeii, aşa cum şi Hristos este cap Bisericii…“ Femeia este „slava“ bărbatului. Iată o teorie interesantă. Dar oare cum se pune în practică?
Atunci când m-am căsătorit, la citirea Apostolului am fost atent dacă citeţul citeşte exact ce scrie acolo sau zice varianta prin care se deformează uneori textul biblic (în loc de „iar femeia să se teamă de bărbat“, el zicea de multe ori „iar femeia să-l respecte pe bărbat“). A trecut testul, a citit corect.
Diferenţa mi se pare importantă. Femeia de azi, când aude în biserică că trebuie să se teamă
de bărbat, se duce cu gândul la faptul că şi creştinii îşi educă soţiile folosindu-se de arma fricii. Şi urechea ei e mai sensibilă la sugestia de a-şi respecta bărbatul.
Voi încerca să propun ca model de relaţie între soţii care cred în Dumnezeu tocmai modelul pe care îl propune Biserica; şi cred că, departe de a fi utopic, este cât se poate de practic, şi duce la multă înţelegere. Nu ştiu ce soluţie ar putea exista pentru soţii care nu cred în Dumnezeu: egalitatea atât de trâmbiţată dintre bărbat şi femeie mi se pare de o mie de ori mai utopică decât ceea ce propune Evanghelia. Cititoarele care nu au credinţă în Dumnezeu nu au cum să fie de acord cu ceea ce voi scrie mai jos. Iar cele care au credinţă vor fi probabil puţin surprinse să vadă cum, după atâtea pagini în care am scris lucruri de bun-simţ (cel puţin aşa sper), acum mi-aş da arama pe faţă pentru a face apologia tiraniei masculine.
Departe de mine o asemenea intenţie. Atunci cum de sunt de acord cu faptul că femeia trebuie să se teamă de bărbat?
E nevoie de o explicaţie: să se teamă de bărbat femeia care ştie că bărbatul îi este cap. Sfântul Pavel se adresa în acel pasaj femeilor creştine, nu oricăror femei.
Când bărbatul e cap, când el se mântuieşte conducând cu chibzuinţă familia, femeia supunându-i-se, e firesc ca aceasta să aibă conştiinţa că dacă nu îşi va asculta bărbatul va face ceva potrivnic lui Dumnezeu.
Ascultarea faţă de bărbat nu este totală: femeia nu trebuie să îşi asculte bărbatul atunci când acesta îi cere să facă ceva rău (de exemplu un avort sau perversiuni sexuale). Prin urmare, această ascultare nu are un aspect dictatorial. Într-o familie creştină bărbatul se consultă cu soţia lui în toate problemele importante, şi nu de puţine ori soţia găseşte rezolvări mai bune şi mai practice.
Relaţia cerută de Evanghelie nu îl favorizează pe bărbat. La baza familiei creştine stă dragostea. Or, un soţ iubitor nu alege comoditatea pentru a fi slujit de nevastă. Ierarhia dintre bărbat şi femeie este cea pe care a arătat-o Hristos prin cuvintele: „Cine vrea să fie între voi întâiul, să fie slujitorul celorlalţi.“ Bărbatul este cap femeii, este cel care poartă greutatea familiei, nu cel care dă dispoziţii.
Femeia se teme de bărbat nu în sensul că se fereşte să fie lovită sau înjurată, ci în sensul că îi e teamă că dacă la un moment dat s-ar hotărî să ducă o existenţă de-sine-stătătoare, dacă nu înţelege că rostul ei este să îi fie slavă bărbatului, binecuvântarea Domnului s-ar retrage de la ea.
„Iar femeia să se teamă de bărbat…“, adică să se teamă că, dacă deschide gura mai mult decât trebuie va primi câteva palme, dacă nu îl ascultă va lua o bătaie soră cu moartea, dacă nu îi face mâncarea la timp va dormi pe preş. Femeia să se teamă de bărbat, să tremure în faţa lui, să stea ca o roabă ascultându-i poruncile. Iată o ipostază de care se îngrozesc feministele. Şi au dreptate. Cum să nu te îngrozeşti când căsătoria îţi oferă o gamă largă de torturi, de la certuri până la bătaie? „Ar trebui să fii masochistă ca să te mai măriţi. Decât o astfel de nuntă, mai bine lipsă…“
Sunt oarecum de acord cu această poziţie. Sau mai degrabă aş fi cu totul de acord dacă ar fi justificată. Numai că Apostolul nu se referă la bătăi sau la mustrări dure, ci se referă la cu totul altceva. Explicând la ce se referă Apostolul Pavel voi mărturisi şi că nu cred că există o relaţie mai minunată între bărbat şi femeie decât cea pe care o arată Sfânta Scriptură. Bărbaţii sunt îndemnaţi să îşi iubească femeile aşa cum şi Hristos iubeşte Biserica. O astfel de iubire exclude duritatea. O astfel de iubire răstoarnă raportul dintre bărbat şi femeie în sensul că bărbatul nu mai este şef, nu mai este stăpân, ca în religiile precreştine: bărbatul este robul iubirii sale, şi e gata să îşi pună sufletul pentru această iubire binecuvântată de Dumnezeu.
Un părinte spunea că, din perspectivă evanghelică, nu e mai greu să fii femeie, ci e mai greu să fii bărbat. Adică e mai uşor să te laşi condusă de bărbatul tău, care poartă o responsabilitate mai grea decât a ta. E mult mai greu să conduci cu pricepere decât să te laşi condusă de cel pe care Dumnezeu l-a rânduit să conducă.
Dumnezeu a dat anumiţi talanţi bărbaţilor şi anumiţi talanţi femeilor. Atunci când femeia e şefa, când ia deciziile, când îşi domină soţul, ne aflăm în faţa unei situaţii anormale: femeia a câştigat concursul organizat de această lume care a provocat-o să fie mai sus decât bărbatul ei. Dar din punct de vedere creştin femeia s-a ratat. (Nu mă refer decât la cazurile în care femeia încearcă să îşi domine soţul. Ce e de făcut când bărbatul e prea molatic, când nu e în stare să conducă soţia? Femeia sa trebuie să fie conştientă că dacă nu ar aprecia corect situaţia ar avea de suferit amândoi. Problema este că prea multe femei se consideră în această situaţie numai pentru a-şi justifica patima mândriei.) Viaţa creştină are cu totul alte criterii de evaluare decât lumea aceasta. Şi femeile care ţin cont de criteriile lumii acesteia se vor simţi la Judecată ca studenţii care nu au învăţat pentru un examen.
Înainte de a se mărita, orice fată creştină ar trebui să înţeleagă că alege o cale în care trebuie să se supună bărbatului. Această idee trebuie să îi fie clară înainte de a se mărita. În pregătirea pentru nunta la care mă refer intră în mod obligatoriu şi curăţarea minţii de toate modelele de tipuri pe care le oferă lumea aceasta.
Dar oare problema ar fi numai la femei? (Nu mă aşteptam să ajung să tratez şi această problemă, aş fi vrut să fac o carte mai scurtă şi mai uşor de citit. Dar cred că aş greşi dacă aş sări peste lucruri atât de importante.)
De ce există numai feminism şi nu şi „bărbătism“? Nu am auzit de vreun curent cu acest nume. Cred că nu există totuşi o mişcare „bărbătistă“ tocmai pentru că bărbaţii ştiu să îşi impună drepturile şi fără agitaţie socială. Bărbatul este stăpânul casei: el poate să poruncească, el poate să înjure, el poate chiar să lovească. Ce nevoie ar avea să primească şi alte drepturi? Când are nevoie de vreun drept şi-l ia singur. Feminismul a apărut ca o reacţie firească faţă de comportamentul brutal al acestui gen de bărbaţi. Unele femei au vrut să protesteze faţă de durităţile bărbaţilor lor. Numai că protestând faţă de comportamentul acestora au protestat de fapt şi faţă de propria lor alegere. Nimeni nu le-a obligat să ia astfel de soţi. Nimeni nu le-a obligat să se mărite cu bărbaţi cu un altfel de comportament.
Şi care ar fi fost alternativa?
Să prezentăm foarte pe scurt tipul bărbatului creştin (bărbat care are şanse să fie considerat fraier de către ceilalţi, să fie considerat slab de înger, să fie dispreţuit pentru ceea ce face în mod firesc).
„Bărbatul creştin e perfect, e cel mai…“, şi acum aş fi putut înşira o listă cu virtuţi. Numai că bărbatul creştin nu e perfect… El nu e un om care nu poate greşi, ci e un om care tinde permanent să se apropie de modelul ideal.
Să prezint pe scurt acest model: e bărbatul care îşi iubeşte femeia precum Hristos iubeşte Biserica, şi este plin de dragoste, de înţelegere. Se poartă foarte delicat cu soţia sa, şi îi este cap tocmai prin virtuţile sale. El nu se impune drept cap al familiei, dar în mod natural virtuţile şi talanţii săi îl impun. El nu are nevoie nici de ţipete, nici de palme pentru a-şi convinge soţia. El nu cunoaşte alt limbaj decât cel al dragostei. Se înţelege că atunci când un astfel de bărbat are o soţie mai puţin credincioasă, o soţie mai cicălitoare, va avea parte şi de eşecuri. Strategia pe care o foloseşte bărbatul creştin e aceea de a-şi convinge soţia să facă în deplină libertate ceea ce trebuie. Soţul creştin nu impune, el respectă libertatea soţiei sale. El ştie că e mai bine să renunţe decât să îşi impună cu forţa punctul de vedere.
Părintele Sofronie de la Essex spunea că orice ascultare ar face călugărul, dacă o face în silă, dacă o face cârtind în inima sa, pierde cununa. La fel se poate spune şi despre soţiile care fac în silă ceea ce le cer bărbaţii lor. Un soţ creştin nu va căuta să fie stăpân, nu va căuta să se impună prin mijloace exterioare. Va prefera să facă el ceea ce soţia sa refuză să facă.
Ar fi multe de spus despre soţul creştin sau despre soţia creştină. Dar mă voi limita să precizez că atunci când se pregăteşte pentru nuntă un tânăr creştin trebuie să se acomodeze cu poziţia sa de viitor soţ. Trebuie să înţeleagă că nu va avea voie să îi dea nici măcar o palmă soţiei sale. Nu e mulţumit de o ipostază atât de domoală? Nu are decât să refuze familia creştină. O familie nu poate fi creştină numai pe bucăţi. Dacă într-o singură direcţie pierzi teren, nu eşti pregătit pentru nuntă.
Bărbatul e cap femeii… Grea şi apăsătoare răspundere. (M-am gândit că din cauza prea multor cazuri în care bărbatul exagerează poziţia de cap, şi devine şef al femeii, ar fi bine să tratez şi subiectul raportului dintre sexe. Chiar şi numai pentru a-mi manifesta dezaprobarea faţă de comportamentul prea dur al unor soţi faţă de soţiile lor.)
Cum înţeleg eu poziţia de cap? Care e diferenţa dintre responsabilităţile mele şi ale soţiei? Mai exact, ce fac eu şi nu face Claudia, şi invers?
Iată o întrebare la care îmi e greu să răspund. Unul dintre puţinele lucruri pe care l-a făcut soţia mea şi eu nu îl fac a fost legat de copil: ea l-a purtat în pântece, ea l-a născut, ea l-a alăptat (că la capitolele spălat, hrănit cu biberonul sau adormit am „scris“ cot la cot).
În rest, treaba în casă o împărţim întotdeauna în funcţie de timpul fiecăruia (dacă ea mătură, eu spăl pe jos şi invers). Nici acum, când e însărcinată, nu mă lasă să fac eu totul, ci mă ajută după puteri. Eu mă simt cap mai ales în ceea ce priveşte viaţa spirituală. În momentul în care cred că trebuie să îndreptăm ceva, în momentul în care îmi dau seama că greşim cu ceva, îi spun Claudiei şi mergem să vorbim cu duhovnicul nostru. Pot afirma însă că nici măcar în problemele spirituale rolul de sprijin nu este exclusiv al meu. Au fost multe situaţii în care Claudia m-a sprijinit pe mine.
În ceea ce priveşte micile tensiuni din familie am ales o soluţie care mi s-a părut de mare folos pentru liniştea căminului: aproape întotdeauna când au apărut neînţelegeri, am încercat să las de la mine (nu întotdeauna, au existat şi situaţii în care îmi era teamă că dacă las de la mine greşesc). Nu mi-a fost uşor. Mai ales când ea îmi găsea nod în papură.
Datoria de a fi cap soţiei e datoria de a-i fi model. În clipele în care femeia e aproape de deznădejde trebuie să găsească în bărbat un sprijin. Cred că îi sunt cap soţiei mele prin faptul că îi sunt sprijin. S-a întâmplat din când în când să nu mai aibă putere să meargă înainte (viaţa având greutăţi din belşug), şi eu am luat-o de mână. Nu ştiu dacă îi sunt un „cap“ iscusit. (De câteva ori un prieten mi-a reproşat că nu ştiu să mă impun în faţa Claudiei, că sunt prea moale şi că ar trebui să fiu mai dur; dar prin duritate se poate impune orice măcelar. Consider că adevăratul bărbat e cel care ştie să îşi stăpânească mânia, care ştie să fie echilibrat şi să se impună numai prin forţa dragostei. Roadele răbdării nu apar pe loc, e drept, dar sunt bogate şi frumoase.)
Există anumite diferenţe structurale între bărbat şi femeie: cea mai uşor de observat e că bărbatul e mai puternic, femeia mai sensibilă. Bărbatul protejează, femeia are nevoie de protecţie (asta nu înseamnă că femeia nu îşi ocroteşte la rândul ei bărbatul prin dragostea cu care îl înconjoară).
Dacă relaţia dintre bărbat şi femeie trebuie să aibă ca model relaţia dintre Hristos şi Biserică, nu mai putem spune nici că bărbatul este şef, nici că este avantajat. El e baza familiei, el trebuie să găsească ieşirile din impas.
Mi se pare că tensiunile legate de cine cântă mai tare într-o familie, cocoşul sau găina, sunt izvorâte din inimi pline de mândrie şi de iubire de sine. Cu cât vei găsi un om mai puţin mândru, cu atât îţi va fi mai bine. Şi cu cât vei fi mai smerită tu, cu atât mai bine îi va fi lui.
Atunci când te măriţi e important să iei un om cu care simţi că te completezi foarte bine. Dacă vă daţi seama de la început că între voi e armonie, armonie va fi şi după nuntă. Dacă sunt anumite nepotriviri, dar amândoi aveţi dorinţa de a vă modela astfel încât să evitaţi tensiunile, până la urmă aveţi toate şansele să reuşiţi. Dar dacă din start fiecare vrea să îşi impună punctul de vedere în faţa celuilalt, atunci nu are cum să vă fie bine. Pur şi simplu sentimentul care vă uneşte nu este dragoste. Un cuvânt al Scripturii ne spune că „dragostea îndelung rabdă, dragostea e binevoitoare…, nu caută ale sale…“ Dragostea care caută supunerea celuilalt nu e dragoste. Şi şansele ca o astfel de relaţie să se transforme în dragoste sunt foarte mici.
Sper că vei simţi că dragostea nu le caută pe ale sale, ci pe ale celuilalt. Că vei simţi cât de minunat este să trăieşti pentru celălalt. Şi sper că îţi vei da seama că o astfel de dragoste trebuie păstrată cu multă grijă. Sunt momente în care parcă lumea întreagă se luptă să ucidă dragostea dintre soţi. Sunt momente în care dragostea se va împuţina şi vei alege să faci nu cum îi place lui, ci cum îţi place ţie. Comoditatea te va birui, iubirea de sine va răbufni.
Să nu te sperii prea tare: suntem oameni supuşi greşelii. Unii au fost atât de marcaţi de propriile lor izbucniri egoiste încât nici nu au mai avut curajul de a le recunoaşte ca greşeli, au încercat să se îndreptăţească, şi au pornit pe drumul surpării înţelegerii familiale. Să ţii cu dinţii de dragostea pentru soţul tău. Cineva mi-a spus: „Dragostea de la început este năvalnică. Dar dacă nu e păstrată cu grijă, dacă nu e udată ca o floare, din cauza greutăţilor şi a necazurilor vieţii se usucă. Ceea ce rămâne nu mai seamănă aproape deloc cu ceea ce a fost la început.“
Aşa că pregăteşte-te pentru o luptă cu tine însăţi. Cea mai sigură cale de a te lupta pentru dragostea voastră aceasta este: să lăsaţi fiecare pentru celălalt.
Şi nu îţi recomand să te porţi în aşa fel încât să pari proastă, ca prin îngăduinţa ta să îi dai apă la moară, astfel încât în timp să se transforme într-un mic dictator „de apartament“. Ci, fără să renunţi la demnitate, să laşi de la tine în aşa fel încât el să simtă că o faci nu pentru că eşti slabă, ci pentru că îl iubeşti. Efectul e puternic: dacă te iubeşte va fi stânjenit să vadă cum dragostea ta se arată în fapte.
Mi-aş fi dorit ca cineva să fi scris un „Manual pentru victoria în războiul din casă“, adică un ghid în care soţii să fie povăţuiţi ce să facă pentru a nu lăsa dragostea să se împuţineze. Un ghid care să te înveţe nu cum să te lupţi cu celălalt, ci cum să cedezi în războiul cu celălalt. Victoria reală nu este a celui care îşi impune punctul de vedere, ci a celui care, din prea multă dragoste, cedează.
Au fost situaţii în care m-am încăpăţânat să o conving pe Claudia că e bine să procedăm aşa cum zic eu. Şi, luat de valul mâniei, am spus lucruri pe care nu le credeam; dacă aş fi avut mintea mai limpede mi-aş fi dat seama că o rănesc. Deci nu îţi scriu ca unul care a făcut numai greşeli mici faţă de nevastă, şi în rest a încercat să lase de la el. Ci îţi scriu ca unul care a regretat aproape de fiecare dată când a încercat să îşi impună punctul de vedere. Nu întotdeauna: mi se pare că soţia mea e uneori irascibilă (mai ales când e foarte obosită), şi îi spun: „Claudia, dacă ai spune despre neînţelegerea noastră tuturor prietenelor tale, sunt convins că nici una nu îţi va da dreptate.“ Poate că nu sunt destul de înţelegător faţă de ea, dar când nu îmi dau seama că aş fi greşit cu ceva, nu îmi regret greşeala.

Încearcă să îţi dai seama că direcţia în care te modelează filmele, ziarele sau revistele care te învaţă să fii cât mai puternică, să domini, să te impui în faţa bărbatului, nu au nimic în comun cu dragostea adevărată. Ele te duc într-o surpătură. Atunci când vei fi măritată vei avea ocazia să îţi dai seama foarte des de importanţa renunţării la voia ta pentru a păstra dragostea. Vei avea de ales: ori cedezi tu, ori îţi creşte iubirea de sine şi ţi se împuţinează dragostea. 


danion vasile- cartea nuntii (fragment)

CategoriiFără categorie
0 Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.