„Dacă ştiam că o să ne certăm atât…“20 min read


De multe ori, din cauza unei iubiri prea aprinse, tinerii trec prea uşor cu vederea neînţelegerile pe care le au cu persoana iubită. Se încăpăţânează să lupte pentru a se căsători cu ea, şi cu cât piedicile sunt mai mari, cu atât râvna lor pentru a depăşi aceste piedici creşte.

„Dragostea e oarbă“, spune un binecunoscut proverb. Dar există două feluri de a fi îndrăgostit, şi numai într-unul dintre aceste două feluri te laşi orbit de dragoste. Atunci când dragostea pe care i-o porţi prietenului tău este curată, în inima ta arde un foc. Acest foc este uneori mai puternic, alteori mai slab, dar nu se stinge. Focul acesta te îndeamnă să îi treci cu vederea micile greşeli, micile defecte. Dar nu transformă viciul celuilalt într-o virtute. Adică nu devine fantomatică.


Iubirea îi înfrumuseţează pe cei care se iubesc. Iubirea dă aripi. Întotdeauna cel care iubeşte vede în celălalt frumuseţi pe care ceilalţi nu au decât rareori priceperea să le descopere. Întotdeauna defectele iubitului sunt mai mici decât le văd ceilalţi. Ce putem spune? Că această dragoste e imaginară? Nu. Tocmai acesta e rostul iubirii dintre bărbat şi femeie: cei doi se cresc unul pe celălalt în dragoste, şi fiecare îl ajută pe celălalt să fie mai frumos, mai senin, mai bun.

Dacă se trec cu vederea anumite defecte, aceasta se întâmplă din două motive: pentru că defectele respective sunt minore, şi nu afectează prea serios relaţia dintre cei doi, sau pentru că aceste defecte pot fi anihilate în timp. Adică, fără a fi scoase în evidenţă, fără a fi arătate cu degetul, aceste defecte sunt îndreptate. Dragostea te înfrumuseţează, dragostea te schimbă. Şi atunci sufletul tău simte nevoia să renunţe la ceea ce stânjeneşte dragostea.

Să vorbim puţin despre celălalt fel de dragoste, despre dragostea care orbeşte. De cele mai multe ori tocmai îndrăgostiţii sunt de vină că au acceptat să îşi deschidă inima într-o asemenea măsură. Celălalt are anumite virtuţi, are anumite însuşiri care ni-l fac plăcut, ni-l fac drag. Dar oricât de frumos sau de deştept ar fi, el nu poate fi de vină pentru modul în care îl iubim. Adică nu e
firesc să i se reproşeze persoanei iubite că din cauza unor anumite însuşiri te-ai lăsat fermecată, că nu ai mai fost în stare să îi vezi defectele.

Într-o astfel de situaţie vina ar fi în mare măsură a ta. Sufletul tău ar prefera imaginarul realului, sufletul tău ar alege falsitatea în locul adevărului. Nu este greu de găsit cauza acestei alegeri. Aproape toţi tinerii îşi doresc un partener de viaţă încununat cu o sumedenie de calităţi. Unii, obosiţi că nu au găsit ceea ce căutau, preferă să se mintă singuri şi să proiecteze asupra persoanelor la care ţin calităţile care acesteia îi lipsesc. Greu este până se face primul pas în această direcţie. Odată porniţi pe drumul amăgirii, ei nu vor mai fi în stare să discearnă cum este cu adevărat celălalt. Ei iubesc un vis, nu pe omul de care au impresia că sunt îndrăgostiţi.

În unele cazuri anumite situaţii-limită pot sparge iluzia înainte de nuntă. Acestea sunt cazurile mai puţin grave. După replici de genul: „Nu îmi imaginam că eşti aşa… Nu pot trăi nici o zi lângă tine…“, visul se spulberă. Şi odată cu el şi prietenia dintre cei doi. Dar atunci când conştientizarea imaginii reale a celuilalt are loc abia după nuntă, situaţia este tristă. Persoana care s-a lăsat orbită de propria imaginaţie nu are tăria să recunoască că a greşit, ci susţine că vina e a celuilalt, care a încercat să pară altfel decât este. O astfel de conştientizare poate genera divorţul. „Dacă ştiam ce fel de om eşti, nu mă mai căsătoream cu tine…“; şi cel mai simplu mod de rezolvare a acestui conflict este divorţul.

Fac o mică paranteză şi îţi vorbesc despre situaţia tristă în care într-adevăr unul dintre cei doi încearcă să pară altfel decât este, numai pentru a se căsători cu celălalt. Cred că o astfel de situaţie poate avea loc numai între doi tineri care stau departe de Hristos. Pe de o parte, un tânăr creştin nu va încerca să se prezinte altfel decât este, nu va încerca să amăgească o fată numai pentru a se căsători cu ea. Pe de altă parte, chiar dacă prietena lui încearcă să facă aşa ceva, neavând conştiinţă creştină, Dumnezeu îl va lumina pe tânăr ca să îşi dea seama cu cine are de-a face. Poate nu chiar din primele zile ale prieteniei lor dar în orice caz, nu peste multă vreme, el va înţelege că aparenţele l-au înşelat.

Dumnezeu poartă de grijă tuturor tinerilor creştini care vor să îşi întemeieze o familie. De aceea îi ajută să nu cadă în cursele pe care diavolul le întinde prin fete; nu îi împiedică, ci doar le deschide ochii. Şi la fel le deschide ochii şi fetelor creştine ai căror prieteni poartă o mască care le ascunde defectele. Unicele două situaţii în care o fată nu vede masca prietenului său sunt atunci când este biruită de o dragoste pătimaşă sau când legătura ei cu Biserica este superficială. Dragostea oarbă se hrăneşte de obicei cu patima desfrâului. Desfrâul nu este întotdeauna uşor de observat. Anumite gesturi sau îmbrăţişări par nevinovate, dar în ele se ascunde patima. Sufletul nu îşi dă seama de patima care îl roade. Crede că e pătruns de o dragoste fără margini. De o dragoste căreia i se abando-nează fără discernământ.

Nu vorbesc aici despre relaţia trupească dintre cei doi. Spun doar că oricărui tânăr biruit de patima desfrâului îi slăbeşte discernământul şi nu mai este conştient de însuşirile reale ale persoanei pe care o iubeşte. Când legătura unui tânăr sau a unei tinere cu Biserica este superficială nu va putea aprecia exact cu cine are de-a face. Având multă încredere în propria alegere, nu îşi dă seama de falsitatea persoanei la care ţine. Adică, neavând sufletul curat, nu este în stare să observe trăsăturile negative ale celuilalt.

Foarte des, regăsim această situaţie în cazul celor obsedaţi de ideea întemeierii unei familii. Ştii şi tu că mai ales pe fete le apucă obsesia că vor rămâne nemăritate. Şi atunci, când le iese în cale un Făt-Frumos, ele nu mai au răbdare să îl cunoască mai bine. Sunt convinse că şansa le-a ieşit în cale şi fac tot ce le stă în putinţă ca să se mărite cât mai repede.

Unde duce această alegere pripită? De cele mai multe ori, la o căsnicie neîmplinită. Poate că devin agasant tot vorbind despre căsnicii neîmplinite. Dar nu este vina mea. Dacă ţi-aş scrie despre comportamentul rechinilor, cred că mi-ar fi imposibil să nu mă refer la cruditatea acestora. În aceeaşi măsură îmi este imposibil să îţi scriu despre căsătorie fără a avea în faţa ochilor situaţia familiilor din ziua de astăzi. Ai fi preferat să îţi scriu numai poveşti, cum e cea despre vulturii aurii? Cred că nu. Crede-mă că nici mie nu îmi face plăcere să îţi scriu atât de des despre cazuri neplăcute. Dar ţin cont de situaţia reală şi încerc să nu îţi vorbesc numai pentru a mă afla în treabă.

Atrăgându-ţi atenţia asupra faptului că dragostea oarbă nu poartă asupra ei binecuvântarea lui Dumnezeu, nu voi încerca să îţi fac apologia unei poveşti de dragoste în care sentimentul este ucis de raţiune. Uneori, în cărţi sau filme, ni se prezintă în antiteză dragostea intensă şi dragostea binecuvântată de Dumnezeu; de cele mai multe ori însă ni se prezintă dragostea pătimaşă ca fiind singura formă de iubire deplină.

Dragostea adevărată arde mai puternic şi este mai profundă decât dragostea oarbă. De unde putem şti acest lucru? Nu e greu de înţeles. Pentru creştini nimic nu e mai important decât să trăiască după voia lui Dumnezeu, decât să trăiască acoperiţi de binecuvântarea Sa sfântă. Noi ştim că Dumnezeu este iubire şi că iubirea adevărată este un dar pe care El îl aşează în inimile noastre. Oare ar putea o inimă plină de patimi să dăruiască sau să primească mai multă dragoste decât una curăţită de harul dumnezeiesc? Noi ştim că nu. Chiar dacă lumea aceasta trâmbiţează pe toate drumurile că dragostea pe care ne-o poate dărui este mult mai preţioasă decât dragostea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, noi trebuie să stăm tari şi să nu ascultăm glasul ei de sirenă. Nu evit să afirm faptul că şi în ceea ce priveşte dragostea trupească soţii creştinii stau mai bine decât ceilalţi. În sensul că niciodată bucuria lor nu va putea fi egalată de plăcerea pe care o simt cei care refuză să primească binecuvântarea nunţii.

Ştiu că e destul de greu să înţelegi cât de frumos modelează Dumnezeu dragostea dintre doi tineri. Recunosc că în sufletul meu exista o mică îndoială faţă de această idee, şi mă temeam puţin că dragostea dintre mine şi fata care îmi va deveni soţie va fi sufocată puţin de faptul că în inimile noastre primul loc va fi ocupat de Dumnezeu. Mi se părea că aş avea de ales între o relaţie în care credinţa ar stânjeni dragostea şi alta în care dragostea ar stânjeni credinţa. În cele din urmă m-am împăcat cu ideea că va trebui să amestec cele două tipuri de relaţie. Asta până ce m-am îndrăgostit de Claudia. Nu vreau să te plictisesc repetându-ţi cât de mult a însemnat pentru mine întâlnirea cu ea. Deşi îmi era teamă că iubind-o pe ea Îl voi iubi mai puţin pe Dumnezeu, am descoperit că de fapt cu cât o iubeam mai mult pe ea, cu atât Îl iubeam mai mult pe Dumnezeu. Şi cu cât mă bucuram mai mult privind-o pe Claudia, cu atât Îi mulţumeam mai mult lui Dumnezeu că mi-a trimis-o.

După ce ne-am căsătorit am înţeles şi că dragostea pentru Dumnezeu îmi înteţea dragostea pentru soţie. Pe calea mântuirii soţii sunt uniţi de harul dumnezeiesc şi sporirea duhovnicească a unuia este legată de sporirea celuilalt.

Am cunoscut şi dragostea oarbă de care ţi-am scris. Am iubit o fată care acum se află în mănăstire, Rozalia. Era foarte frumoasă. Cred că acum e şi mai frumoasă. De când am văzut-o am fost convins că dacă aşa îi e chipul, aşa îi este şi sufletul. Şi nu m-am înşelat în această privinţă. Dar m-am înşelat atunci când am crezut că fiind atât de frumoasă şi la suflet şi la trup este potrivită să îmi fie soţie. Chiar dacă îmi dădeam seama că suntem foarte diferiţi, că nu ne putem completa, că ne-ar fi greu unul lângă altul, totuşi insistam să depăşesc toate dificultăţile pentru a fi lângă ea. Şi am fost foarte aproape de căsătorie. Dar la un moment dat, ea mi-a comunicat că între noi totul s-a terminat, că s-a hotărât că nu vrea să rămână în lume, că vrea să se călugărească. Şocul a fost destul de mare. Dar am simţit că îmi cade un văl de pe faţă. Din afară se poate spune că am încercat să mă consolez spunându-mi că dacă nu ajung la struguri înseamnă că sunt acri, cum gândea vulpea din proverbul acela. Numai că uneori primim gânduri care ne vin în inimă după ce ne rugăm la Dumnezeu. Şi, rugându-mă la Dumnezeu să mă lumineze de ce a îngăduit să fiu prieten cu fata aceea, de parcă Dumnezeu ar fi fost de vină, am simţit cum mintea mi se limpezeşte.

Eu am ales să ţin la ea, nu mă obligase nimeni. Am avut nu puţine momente în care îmi era foarte clar că nu ne potrivim, şi uneori îi spuneam şi ei acest lucru. Dar nu aveam puterea să mă despart de ea. Singurătatea mă speria. Şi atunci găseam motive ca să mă mint şi să îmi spun că locul meu e lângă ea.

Odată ne-am dus în pelerinaj la mănăstirile din Oltenia, şi am ajuns la Tismana. După ce m-am rugat fierbinte în faţa moaştelor Sfântului Nicodim cel sfinţit, am simţit în minte un gând clar pe care i l-am împărtăşit fetei:
„Eu o să mă căsătoresc, dar nu cu tine…“
„Dar cu cine?“
„Nu ştiu, dar am simţit asta când m-am rugat sfântului.“

Mă simţeam tare ciudat. Îmi era clar că mă voi căsători, dar nici nu îmi trecea prin cap cu cine. În perioada aceea mă gândeam că poate ar fi bine să mă călugăresc, şi singura fată cu care îmi imaginam că m-aş fi căsătorit era ea. De aceea nu puteam înţelege de ce gândul că mă voi căsători cu altă fată apăruse cu atâta putere în inima mea. Mi-am zis că poate pur şi simplu a fost un gând scornit de mintea mea şi m-am obişnuit cu această idee. Dar nu peste mult timp, când m-am împrietenit cu Claudia, mi-am adus aminte de clipele de la Tismana. Cum mi se par acum sentimentele pe care le-am avut faţă de Rozalia? Foc de paie… Atunci nu ştiam ce este dragostea… Nici nu aveam de unde să ştiu. Respingeam modul în care încerca să mă modeleze lumea aceasta şi criteriile după care eram îndemnat să îmi găsesc soţie. Dar neştiind exact ce trebuie să caut, am pierdut timpul lângă Rozalia.

Tot acum îţi voi scrie despre una dintre cele mai mari greşeli pe care le-am făcut în viaţa mea. După ce m-am apropiat de Biserică, m-am împrietenit cu o fată căreia îi voi spune Cătălina. Nu îmi plăcea cum arată, dar apreciam mintea ei sclipitoare. Ne-am împrietenit într-un moment în care eu mă aflam într-o perioadă destul de tensionată, în care aveam mare nevoie de înţelegere. Cătălina mi-a scris câteva scrisori de dragoste. Scria foarte frumos şi, pentru că nu mă gândeam că va fi prietena mea, le citeam şi altora. Mi se părea că e o fată deosebită, şi nu vedeam nimic rău în a fi prieten cu ea. Nu îţi dau prea multe detalii, îţi spun doar că la un moment dat m-am hotărât să mă căsătoresc cu ea. Mă gândeam că aşa îmi voi plăti păcatele trecute. Mă gândeam că, decât să mă căsătoresc cu o fată frumoasă, dar care să nu fie aproape de Dumnezeu, mai bine o iau pe ea şi învăţ să nu ţin cont de frumuseţea fizică. Toată lumea ştia că ne vom căsători. Faptul că părinţii ei se opuneau, pe mine mă făcea să mă încăpăţânez şi să fac tot posibilul să mă căsătoresc cu ea. Ne-au apropiat mult şi momentele frumoase de care am avut parte împreună, în pelerinaje la mânăstiri sau în excursii.

Să ştii că sunt unele momente în viaţa unui tânăr în care nu contează prea mult alături de cine e. Adică sufletul simte nevoia să se bucure. Şi când vezi un munte frumos, sau un apus de soare, clipele acestea te fac să o vezi cu alţi ochi pe fata de lângă tine. Parcă nu mai e aşa grasă, sau parcă nu mai e aşa scundă, sau parcă ochii ei nu mai sunt aşa reci, sau… parcă e altfel decât ţi se părea înainte. Cred că dacă în momentele frumoase pe care le-am avut cu ea aş pune în locul Cătălinei alte zece dintre fetele pe care le cunosc, nu ar fi nici o diferenţă. La fel de frumos ar fi fost. Singura diferenţă este că dacă aş pune-o pe Claudia, ar fi cu totul altceva.

De ce ar fi fost altceva cu Claudia? Nu numai pentru că momentele respective ar fi fost trăite mai intens alături de o fiinţă de care sunt îndrăgostit până în măduva oaselor, ci pentru că din momentele respective ar fi lipsit conştiinţa vremelniciei.

Momentele frumoase petrecute lângă fostele prietene erau frumoase prin ele însele, şi prietenele doar completau imaginea. Pe când lângă Claudia totul ar fi fost altfel.

De fapt e greu de precizat exact care e diferenţa. Cuvintele riscă să nu prezinte situaţia reală.
Uite, de exemplu, la un moment dat eram atât de convins că mă voi căsători cu Rozalia, încât mă gândeam numai la asta toată ziua. Eram obsedat de imaginea ei. Şi totuşi, mai târziu am înţeles că nu aceea era dragostea. Ştii, până nu mănânci o portocală nu poţi şti ce gust are, sau ce diferenţă este între ea şi o mandarină. Tot aşa nu puteam înţelege de ce sentimentele mele pentru Rozalia erau oarecum bolnave.

Ştii, îmi dau seama totuşi că prietenia cu ea a avut un anumit rol pozitiv pentru mine. Ar fi ideal ca toţi să îşi întâlnească perechea potrivită încă de când sunt elevi de şcoală. Să crească împreună, să se bucure şi să sufere împreună. Şi prietenia să fie încununată prin nuntă. Există însă foarte puţine perechi care s-au cunoscut de pe băncile liceului. Poate că într-un anumit fel fiecare dintre cele trei prietene pe care le-am avut de când m-am apropiat de Biserică m-a ajutat să mă cunosc mai bine. Poate că fiecare dintre ele m-a pregătit să mă căsătoresc cu Claudia.

Nu vreau să crezi că ţin partea celor care spun că e bine să ai cât mai multe prietene până te căsătoreşti. Dar nici nu sunt de acord cu cei care spun că e bine ca tinerii care nu sunt la vârsta la care îşi pot întemeia o familie să nu îşi facă prietene. Câtă vreme o prietenie rămâne curată, câtă vreme nici unul dintre cei doi nu e biruit de ispita desfrâului, nu văd ce ar putea fi rău. Mai exact, acum văd şi părţile bune şi părţile rele ale prieteniei mele cu cele trei fete. Despre prima până acum nu ţi-am spus nimic, mai ales deoarece relaţia noastră era marcată de faptul că înainte de a ne apropia de Biserică amândoi fuseserăm vreme de câteva luni într-o grupare sectantă.

Chiar dacă în urma prieteniei cu mine, ea, să îi zicem Mara, s-a hotărât să facă Facultatea de Teologie-Litere, şi a făcut-o, chiar dacă acum e preoteasă, ea nu mi-a iertat anumite greşeli. E bine că am fost prieten cu ea sau nu?

Prietenia noastră s-a datorat în mare parte faptului că împărtăşeam aceleaşi convingeri spirituale. În clipa în care am părăsit rătăcirea şi ne-am apropiat de Biserică ne-a fost mult mai uşor să înţelegem că nu suntem potriviţi unul pentru celălalt.

Mara mi-a reproşat că, după ce am hotărât să ne despărţim, m-am împrietenit cam prea repede cu Cătălina. Eu nu consider că am greşit prin aceasta cu ceva. Din moment ce oricum eram singur, puteam decide ce să fac şi ce să nu fac.

De ce ţi-am vorbit despre cele trei foste prietene ale mele?

Şi ca să vezi cum priveşte un tânăr fostele lui „iubiri“. Se poate ca peste ceva vreme şi tu să intri la capitolul „amintiri“ din memoria prietenului tău. Aşa că ai grijă cum te porţi, ai grijă ca din prietenia voastră să nu rămână ceva trist sau dureros.

Era să pierd din vedere un lucru important: există în unele relaţii de prietenie anumite momente de tensiune care vin pur şi simplu din ispita dracilor. Oamenii ignoră de multe ori faptul că de multe ori sunt ispitiţi de draci, şi nu îşi dau seama de cursele în care sunt atraşi (şi mie mi se întâmplă de multe ori să nu ţin seama de faptul că, fiind creştin, mă aflu în luptă cu puterile întunericului: abia la spovedanie, când părintele îmi atrage atenţia că unele gânduri rele pe care le consideram ale mele erau insuflate de diavol, îmi dau seama că m-am lăsat păcălit).

Doi dintre cei mai buni prieteni ai mei au găsit motiv să se certe exact în perioada de dinaintea căsătoriei. Erau hotărâţi să se despartă. Mai exact ea. S-a mutat într-o altă gazdă, ca să nu mai fie găsită de colegul meu. Când m-am întâlnit cu ea, am ascultat o lungă şi convingătoare predică despre faptul că nu sunt potriviţi, că sub nici o formă nu va mai rămâne cu el. Dar totuşi, după câteva zile, i-am văzut din nou împreună. În cele din urmă s-au căsătorit, şi au fost foarte fericiţi. M-am gândit că, dacă ea nu ar fi fost creştină, s-ar fi aruncat imediat în braţele altui băiat, ca să scape de amintirea colegului meu. Dar aşa, având nădejdea că Dumnezeu o va ajuta să depăşească încercările prin care trece, a ajuns la liman. Şi chiar dacă nu se gândea că se va împăca cu colegul meu, a făcut-o.

Nu vreau să rămâi cu impresia că dacă apar mari neînţelegeri cu cel cu care vrei să te măriţi, înseamnă că sunt ispite de la diavol şi că Dumnezeu vă va ajuta să le depăşiţi. De cele mai multe ori după nuntă tensiunile se împuţinează doar în luna de miere, după care revin cu şi mai multă putere. Liniştea e o comoară pe care mulţi o caută după ce se căsătoresc. Dar pentru că nu au avut ideea de a o căuta mai înainte, considerând că va veni de la sine, nu o găsesc niciodată.

Ochii mari şi mintea limpede. Alegerea e în mâinile tale!

Danion Vasile-Cartea nuntii(fragment)

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments