Banii vorbesc15 min read

 

„,Banul este ochiul dracului.“ Ciudată afirmaţie! Nu cred că banul este nici ochiul, nici urechea, nici gura dracului.

 

Banul este un cuţit. Îţi poate fi de folos sau te poate tăia. Depinde de cum îl foloseşti.
Cred că ideea că banul e ochiul dracului le convine mai ales prietenilor dracului. Pentru că răspândeşte neadevărul potrivit căruia cel ce foloseşte banii trebuie să se lase murdărit de ei.
Vom vorbi acum despre o situaţie care pare să confirme că banul poate fi „ochiul dracului“; vom vorbi despre cea mai murdară formă de prostituţie, de căsătoria pentru bani. Un părinte observa că e mai scumpă o femeie gonflabilă decât o prostituată! Observaţie dureroasă. Dar inexactă. Compara preţul prostituatei de care te foloseşti o singură dată cu cel al femeii de plastic care poate fi „reutilizată“.
 Femeia de plastic se aseamănă cu femeia care se vinde ca soţie unui bărbat cu bani. Ce e mai ruşinos, să faci orgii sexuale numai pentru a-ţi câştiga pâinea pentru familie (cum fac unele mame disperate în ziua de astăzi) sau să te vinzi cu totul, definitiv, pe un sac cu bani?
Lumea contemporană le arată cu degetul pe prostituate, „pleava societăţii“, şi le laudă pe fetele care   s-au măritat din interes. Dacă ascultăm bârfele legate de căsătoriile din ziua de azi, constatăm că pentru unii e mai importantă situaţia materială a soţilor decât iubirea dintre ei. „Ce dacă e urât, taică-său are pământ la ţară…“ „Ce dacă nu are studii, are o moştenire…“ Nu cred că e nevoie să repet prea multe comentarii de acest gen. Când doi tineri se căsătoresc din dragoste, comentariile sunt: „O să vadă ea, dragostea trece… O să îi pară rău că nu a luat pe unul mai cu bani!“
Pentru cei care nu cred în Dumnezeu e lesne de înţeles de ce la baza nunţii trebuie să stea sacul de bani. Dacă singurul lucru important îl reprezintă plăcerile lumeşti pe care le cumperi cu bani, a nu ţine cont de banii celui cu care te căsătoreşti înseamnă a te juca cu propria fericire.
Observăm o goană după bani mai palpitantă decât goana după aur. După bani fuge toată lumea. Sau cel puţin aşa ne place să credem. Când aflăm că sunt unii care nu aleargă după bani ne grăbim să îi catalogăm drept bisericoşi, pocăiţi, extremişti.
„Dumnezeul nostru e banul! Banul aduce mâncare, banul aduce băutură, banul aduce case şi maşini scumpe.“ De acord.
Şi ce altceva mai aduce banul? Aduce fericire?
 Nu! Vedem că oricât de mari averi ar avea oamenii, tot nu sunt mulţumiţi. Caută să le

sporească, indiferent de preţul plătit. E uşor să observăm că banul nu aduce decât iluzia fericirii, a unei fericiri viitoare de tip „fata morgana“: întotdeauna sperată, niciodată atinsă. Bogaţii aleargă hipnotizaţi să strângă orice, oricât, oricum. Şi ce obţin de fapt? Numai deşertăciune. Cum mor bogaţii? Mor fericiţi? Nu, în nici un caz. Mor trişti, trişti că nu au reuşit să obţină şi mai mult profit.

Sunt unii bogaţi care caută să facă vâlvă, să spună lumii întregi cât de mult i-a împlinit bogăţia. Dar în asemenea afirmaţii nici măcar ei nu cred. Au însă impresia că trebuie să salveze cumva aparenţele. Şi uneori reuşesc, mărturia lor convingându-i pe naivii care încearcă să le urmeze exemplul că se află pe drumul cel bun.
Să revenim la ale noastre. De ce s-ar căsători cineva pentru bani?
Unii se căsătoresc pentru bani pentru că s-au săturat de sărăcie. Au avut o copilărie plină de lipsuri, plină de necazuri şi le e groază că ar putea trăi o viaţă întreagă cu astfel de „desfătări“.
Mai ales fetele se mărită pentru bani. Au fost impresionate într-un mod neplăcut de ceea ce au văzut la părinţii lor şi atunci au impresia că printr-o căsătorie cu un bogat nu vor mai avea lipsuri materiale. Impresia aceasta e oarecum justă. Vor lipsi hainele vechi şi mesele sărăcăcioase. Dar griji tot vor exista. Omul se obişnuieşte repede cu binele. Nu după multă vreme vor începe să îşi dorească lucruri din ce în ce mai scumpe şi iarăşi se vor simţi neîmplinite. Eu nu vreau acum să despic fiul în patru. Nu vreau să le arăt cu degetul pe fetele care se căsătoresc pentru bani. Vreau doar să le atrag atenţia că nu ştiu ce fac.
Am o vecină de vreo şaisprezece ani care umblă cu un tip cu o maşină de lux. E foarte mândră de sine. Merge cu nasul pe sus. Când mă gândesc la ea înţeleg ce viaţă tristă au fetele care trăiesc cu tipi cu bani. Sunt în permanenţă stresate de gândul că vor fi părăsite şi că va trebui să îşi caute un alt „ocrotitor“. Ce rezolvă o fată de genul ăsta când, după multe căutări, va pune mâna pe un bărbat şi îl va convinge să o ia de nevastă? La început va fi mulţumită: perioada de hăituială s-a terminat, a prins „iepurele“.
 Dar ce viaţă va avea lângă el?
Va avea toate genţile şi pantofii pe care îi doreşte, va mânca oricât de multă pizza mexicană doreşte, va avea la fiecare masă îngheţată. Ei şi?
Omul are aspiraţii mai înalte. O vreme va căuta să se mintă, spunând: „M-am scos.“
 Dar timpul va lovi în această minciună. Şi ea va ceda, va recunoaşte că bogăţia nu o mulţumeşte, că are nevoie de mai mult. De obicei problema se rezolvă cu un amant pe care îl susţine din ce prisoseşte de la „masa bogatului“. Să fie oare amantul veriga lipsă în drumul spre fericire? Iată că aspiraţiile cele înalte s-au rezumat la câteva nopţi de dragoste şi la momente de „înţelegere“. Compromisul o satisface.
 De ce? Pentru că are dulceaţa lucrului interzis, dulceaţa fructului oprit. Viaţa nu mai e monotonă: e pasionantă şi pasională. Fiecare clipă în braţele amantului înseamnă explozie de bucurie (nu chiar fiecare clipă, dar majoritatea, până intervine şi aici rutina…).
Pentru ce s-a căsătorit atunci fata?

 

Ca să caute satisfacţie în braţele amantului? Şi totuşi, ce e rău în acest lucru? Probleme materiale nu are, amantul o iubeşte…
Voi atinge acum un subiect strâns legat de problema căsătoriei din interes.
Cei care spun: „De ce să ne căsătorim? Ca să stricăm frumoasa poveste de iubire dintre noi? Ca să ajungem la plictiseală şi apoi la despărţire?“ dispreţuiesc nunta.
Sunt marcaţi de numărul mare al divorţurilor (sau al căsniciilor care au eşuat fără să se ajungă la divorţ) şi atunci consideră că familia este un mediu ostil iubirii adevărate. Ei ajung la această concluzie nu pentru că nu şi-ar dori să se căsătorească, ci pur şi simplu pentru că sunt speriaţi de cazuistica negativă.
Numai dacă cineva le-ar pune înainte modelele familiilor fericite şi-ar mai schimba poziţia. Până atunci, preferă să se bucure de libertatea „relaţiei consensuale“ (la ultimul recensământ au fost şi băbuţe care au spus că au relaţii consensuale cu vecinii, înţelegând prin aceasta relaţii de bună-înţelegere. Şi eu tot asta am înţeles. Uite-aşa, din cauza unor recenzori care nu au avut răbdare să explice întrebarea misterioasă despre relaţiile consensuale, s-a ajuns la concluzia eronată că românii sunt un neam de desfrânaţi).
Aceeaşi reţinere faţă de nuntă o au multe dintre fetele care se căsătoresc din interes: „Dacă nunta tot e un lucru trist, măcar să nu căutăm o căsătorie frumoasă, că aşa ceva este cu neputinţă. Măcar să ştim de la început ce să căutăm…“ Şi uite-aşa se vând pentru câteva haine pentru nişte vacanţe la mare şi pentru o masă copioasă în fiecare zi.
Sunt femei care se căsătoresc nu pentru că ar avea nevoie de bani, ci pentru că vor să facă parte din lumea bună, să fie „doamna X“ pe care să o invidieze toate colegele de şcoală profesională.
Întrebaţi un copil care priveşte telenovelele cot la cot cu grijulia şi inconştienta sa mămică despre trăsăturile oamenilor din „lumea bună“, aşa cum le înţelege din ceea ce a văzut pe ecran. El nu va spune că sunt oameni fericiţi pentru că au jacuzzi, vile luxoase, servitori şi limuzine, ci va spune (într-un limbaj simplu) că sunt nişte oameni foarte trişti, obosiţi de minciună, de răutate, de intrigi.
 Asta e fericirea care domneşte în lumea bună.
Am scris mai demult o poezioară în vers alb (pe care nu am publicat-o pentru că cineva mi-a spus că a găsit aceeaşi idee la un alt poet, şi că poate fără să îmi dau seama reprodusesem nişte versuri pe care le-am citit cu ani în urmă. Timpul a trecut, şi nu am găsit nici o poezie asemănătoare, aşa că o reproduc aici):
Carnaval
Cineva a organizat un carnaval ciudat.
În amintirea zilelor de demult,
când încă oamenii nu uitaseră ce înseamnă sinceritatea,
a fost organizat carnavalul fără măşti.
Invitaţii şi-au lăsat acasă
tot arsenalul de produse de ascundere a feţei,
între care fardurile erau cele mai nevinovate.
La început, spectacolul a fost apăsător:
fără măştile de zi cu zi oamenii
nu se mai recunoşteau între ei.
Nici măcar prietenii vechi, nici măcar rudele.
Soţii şi soţiile se priveau reciproc, cu surprindere,
de parcă s-ar fi văzut pentru prima dată.
După câteva ore însă,
lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată:
fiecare se simţea Mag de la Răsărit
chemat să aducă daruri Copilului ce se ascundea în Celălalt.
Carnavalul a devenit asemenea unui Botez:
oamenii s-au lepădat de perfidele măşti
şi şi-au dorit să rămână ei înşişi.
Limpezimea feţelor îi făcea să pară nişte colindători
glăsuind: „O, ce veste minunată…“
Cred că oamenii din „lumea bună“ ar avea nevoie de un astfel de carnaval.
De altfel Hristos îi aşteaptă la un asemenea carnaval.
Numai că nu au urechi să asculte chemarea Sa. (Iată o excepţie: am citit de curând mărturia unei femei care avea o situaţie materială foarte bună – cu casă în cartierul lui Ceauşescu – şi care, venind într-o vizită turistică la o mănăstire „ca un fotomodel“, aşa scria ea, a simţit că trebuie să îşi schimbe viaţa, şi s-a călugărit. Cei din grupul cu care a venit au crezut-o nebună. Nu numai cei care se călugăresc ajung însă la lumină. Am cunoscut un parlamentar care s-a apropiat de Biserică abia după ce intrase în parlament. Abia aştepta să i se termine mandatul, să scape de murdăriile politicii, ca să ducă o viaţă închinată semenilor, o viaţă de slujire a aproapelui.)
Nu ştiu dacă merită cu adevărat să te lupţi ca să faci parte din lumea „bună“. Mi se pare că ai căuta să intri în mocirla intrigilor din care nu se iese decât la ultima suflare.
Poate că, întâmplător, omul pe care îl iubeşti are o condiţie materială foarte bună. Nu trebuie să pui prea mare preţ pe asta. Dar există pericolul ca, intrând în viaţa lui pe poarta căsătoriei, el să îţi reproşeze că te-a luat de la sărăcie şi te-a adus la lux. Ştiu, oamenii de calitate nu fac aşa ceva, iar tu îţi doreşti un soţ de aur, dar ţine cont şi de treaba asta: oamenii cu bani trăiesc după legea „fac ce vreau, banii îmi deschid orice porţi, sunt atotputernic“. De obicei banii te conduc spre egoism (nu banii de hârtie sau din bancă, ci patima banilor). Banii îl fac pe om comod. Un soţ comod ar fi o mare pacoste, pentru că ar lăsa toată greutatea familiei pe umerii tăi, mulţumindu-se să aducă bani (dar greutăţile nu sunt numai financiare).
Dacă te îndrăgosteşti de un om bogat care vrea să te ia de soţie, încearcă să te convingi că dragostea pe care ţi-o poartă e puternică. Altminteri, te va arunca deoparte, imaginându-şi că dacă te va plăti gras, îi vei păstra o amintire plăcută.
Ar fi mai bine să te căsătoreşti cu un sărac?
 Depinde din ce cauză sărac.
Eu nu încerc să îţi spun că e de preferat să fie sărac sau bogat, frumos sau urât, geniu sau fraier. Asta vei decide tu, dar abia atunci când vei avea exemplarul în faţa ochilor. Mi se par naive femeile care construiesc portretul robot al soţului pe care îl aşteaptă („înalt, solid, blond, cu salariu brut de patru sute de dolari…“).
Soţul care te poate face fericită e altfel decât cel căruia ai încerca să îi descrii culoarea părului sau salariul brut. În clipa în care apare un bărbat în faţa ta, abia atunci îl poţi „scana“ să vezi dacă e corespunzător.
Şi totuşi: e de preferat un sărac? Sunt săraci care nu vor să muncească. Te-ai simţi groaznic să fii pe post de „mama săracilor“ şi să întreţii un soţ leneş. Dacă reuşeşti să convingi leneşul să muncească (că doar nu trăieşte din aer), te poţi gândi să îl iei de bărbat. Altfel vei avea ocazia să observi ramificaţiile numeroase ale leneviei. Şi nu îţi doresc.
Fiind obosit, şi aflându-mă într-o pană de idei, am întrebat-o acum pe Claudia: „Ce să mai scriu?
Dacă e bogat s-ar putea să nu fie bine, dacă e sărac iarăşi s-ar putea să nu fie bine, ce să mai scriu?“
Sunt de acord cu răspunsul ei: „să fie harnic!“ Unchiul meu a stat la noi câteva zile şi s-a mirat văzându-mă că gătesc, că fac curat, că încerc să o ajut cât mai mult pe Claudia.
„Ce, faci treaba femeii?“
Dacă am mai trăi ca acum câteva sute de ani, dacă numai eu aş avea serviciu şi Claudia s-ar ocupa numai de gospodărie, nu aş găti poate niciodată. Dar în ziua de azi viaţa e atât de grea, încât dacă ar munci numai bărbaţii, câştigând salarii medii, în câţiva ani familiile ar intra în inventar.
Nu vreau să mă laud cât sunt de harnic, aşa că voi prezenta numai teoria (deşi mulţi soţi cunosc bine teoria, practica îi omoară!). Cred că în momentul în care a avut loc schimbarea prin care femeia a părăsit temporar gospodăria pentru a merge la serviciu, a suferit o traumă. Bărbatul nu a vrut să preia o parte dintre responsabilităţile ei, nu şi-a dat seama că ar trebui să o ajute.
„Bărbatul nu trebuie să măture, nu trebuie să gătească, nu trebuie să spele copiii la fund!“
Şi ce alternativă există, când soţiile cad de pe picioare de oboseală? Înţeleg de ce a apărut feminismul, deşi nu sunt de acord nici cu manifestările şi nici cu ideologia sa (aberanta idee a hirotonirii femeilor e una dintre caracteristicile sale principale).
Te vei mărita cu un om care trebuie să fie alături de tine nu numai în parc, în pat sau la biserică, ci cu un om care ştie să poarte greutăţile familiei. Adică întotdeauna să fie gata să te ajute atunci când nu mai ai putere sau răbdare. Mă refer nu la ajutorul celui care stă şi se odihneşte şi o dată pe săptămână pune mâna pe mătură şi făraş, ci la ajutorul celui cu care ai împărţit responsabilităţile, care a făcut „porţia“ stabilită de comun acord şi care vine din proprie iniţiativă să preia o parte dintre sarcinile tale.

 

Să te ajute Dumnezeu să găseşti un soţ harnic! Dar nu unul care să te răsfeţe şi să te transforme într-o fiinţă leneşă, ci unul alături de care să fii întotdeauna bucuroasă că trăieşti!
 
 
Danion Vasile-Cartea Nuntii
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments