Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o…9 min read

Capitolul 12 începe cu „Rogu-vă dar pe voi, fraţilor”, după care Pavel dă o lungă listă cu lucrurile ce trebuie săvârşite de creştini, cum ar fi: să aibă dragoste nefăţarnică, să urască
răul, să se lipească de cele bune, să se iubească unul pe altul cu
dragoste frăţească, să binecuvânteze pe cei ce îi prigonesc, să aibă
pace cu toţi oamenii, să nu răsplătească nimănui rău pentru rău.

Cu alte cuvinte, Pavel le spune: întrucât Dumnezeu a făcut pentru
voi toate aceste lucruri, iată cum trebuie să vă purtaţi.

Acelaşi lucru apare în Epistola către Efeseni. Primele trei capitole
înfăţişează lucrarea lui Hristos pe Cruce, iar capitolul al patrulea
începe aşa: „De aceea, vă îndemn eu, cel întemniţat pentru Domnul, să
umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată
smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe
alţii în iubire, silindu-vă a păzi unitatea Duhului întru legătura păcii”
(Efes. 4, 1-3). Fiindcă aceasta a făcut Dumnezeu pentru voi prin
Hristos, spune Pavel, iată felul cum trebuie să trăiti.

În Epistola către Filipeni, Pavel ne spune că Hristos, în chipul lui
Dumnezeu fiind, S-a deşertat pe Sine, luând chip de rob, şi S-a făcut
ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce (Fil. 2, 3-8). Fiindcă
Dumnezeu prin Hristos a făcut aceste lucruri pentru noi, smerindu-Se
pe Sine, făcându-Se rob pentru noi, murind cu moarte de rob spre
folosul nostru, urmează ca şi noi să ne smerim şi să ne facem robi
aproapelui nostru, slujind unii altora cu dragoste.
Tot ceea ce facem ca creştini, nu facem spre a cumpăra dragostea
lui Dumnezeu, nu spre a ne plăti calea spre cer cu fapte bune, nu spre
a ne mândri că suntem mai buni decât ceilalţi. Tot ceea ce facem în
calitate de creştini, o facem răspunzând cu recunoştinţă la ceea ce a
făcut Dumnezeu pentru noi prin Hristos.
Fiindcă Dumnezeu ne-a iertat, şi noi trebuie să iertăm celor ce ne
fac rău. „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai
rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu
tine, precum şi eu am avut milă de tine?” (Matei 18, 32-33).
Întrucât Dumnezeu S-a smerit pe Sine şi S-a făcut rob pentru noi pe
cruce, pentru aceea noi trebuie să fim primii care să dorim a sluji.
„Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi
voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13, 14).
Fiecare creştin e implicat în diakonia, slujirea pentru Hristos în lume,
slujind lui Hristos în cel mai mic dintre fraţii Săi.
Întrucât Dumnezeu ne mângâie, şi noi trebuie să mângâiem pe alţii.

Cum spune Sfântul Pavel, „Bine este cuvântat Dumnezeu, ( … ) Cel ce

ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem şi noi mângâia pe
cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine
suntem mângâiaţi de Dumnezeu” (II Cor. 1, 3-5). Mângâierea pe care

o primim de la Dumnezeu trebuie să treacă prin noi către ceilalţi. Să
vedem în continuare şi alte lucruri ce se aşteaptă de la fiecare creştin
ortodox.

Ascultarea

Ţinerea poruncilor nu înseamnă o morală înrobitoare ce ne este
impusă de Dumnezeu. Înainte de a da cele zece porunci, Dumnezeu a
spus poporului Său: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos
pe tine din pământul Egiptului şi din casa robiei” (Ieş. 20, 2). Numai
după această afirmaţie începe Dumnezeu să le dea cele zece porunci.
Întrucât Dumnezeu a izbăvit pe poporul Său din robie, drept
recunoştinţă, poporul va asculta de poruncile Sale. Evreii au simţit mai
întâi dragostea izbăvitoare a lui Dumnezeu la ieşirea din Egipt, iar
apoi li s-a cerut să răspundă acelei iubiri prin ascultare.
Facem ascultare fiindcă iubim. Ascultarea noastră este întotdeauna
un răspuns plin de recunoştinţă la harul şi dragostea lui Dumnezeu.

Dragostea

La fel este şi cu porunca iubirii. Iisus a spus: „Poruncă nouă dau
vouă, să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi
să vă iubiţi unul pe altul. Întru acceasta vor cunoaşte toţi că, sunteţi
ucenicii Mei, de veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35).
Porunca iubirii se întemeiază pe ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi
prin Hristos: El ne-a iubit până la moartea pe cruce. Dragostea noastră
trebuie să fie un răspuns plin de recunoştinţă la dragostea Lui pentru
noi. „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu,
ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire
pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe
noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul… Noi Îl iubim pe
Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (1 Ioan 4, 10-11; 19).
Înainte de a putea să mărturisim Crezul la Liturghie, suntem chemaţi
„să ne iubim unul pe altul”. Dragostea trebuie să stea chiar înaintea
mărturisirii de credinţă.

Doxologia

Un alt răspuns plin de recunoştinţă la ceea ce a făcut Dumnezeu
pentru noi prin Hristos este doxologia şi lauda. Tema principală a
credinţei noastre creştin-ortodoxe este doxologia. Liturghia de
duminică în Biserica Ortodoxă este precedată de cântarea doxologiei
mari. Ea dă tonul întregii Liturghii, acela al deplinei euharistii:
mulţumire şi laudă. „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh…”,
„Binecuvântată este Împărăţia, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh…” Aceasta e tema principală a slujbei ortodoxe, aşa cum era şi
tema principală a primilor creştini. Ce aflăm în Noul Testament?
Necazuri, demoni, pătimire, răstignire – însă mereu cu o doxologie
pentru faptul că Hristos a luat ceea ce era mai rău în om şi a biruit. „În
lume necazuri veţi avea”, a spus Iisus, „dar îndrăzniţi, Eu am biruit
lumea”. Nu răstignirea, ci învierea are ultimul cuvânt! Nu moartea, ci
viaţa! Care poate fi răspunsul nostru la această biruinţă, dacă nu unul
de necontenită doxologie şi laudă.

Mărturisirea lui Hristos în lume

Un alt mare răspuns la dragostea lui Dumnezeu este împărtăşirea lui
Hristos celorlalţi, mărturisirea Lui înaintea oamenilor. „Oricine va
mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el
înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de
Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui
Meu Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).

Astăzi Îl mărturisim pe Hristos înaintea oamenilor de fiecare dată
când rostim Crezul de la Niceea la Liturghie. Noi avem datoria să
continuăm să Îl mărturisim şi în „liturghia de după liturghie”, când ne
întoarcem la locul nostru din lume. Nu este o povară prea mare. Uitaţivă
la orbul tămăduit de Hristos. El l-a mărturisit pe Hristos între
oameni spunând doar ce făcuse Hristos pentru el: „un lucru ştiu, că
fiind orb, acum văd” (Ioan 9, 25). De pildă, intri în vorbă cu un vecin,
cu un coleg de muncă sau cu un străin. Aceştia, şi nu tu, îţi dezvăluie o
problemă, o grijă de-a lor. Şi pe când ei îţi vorbesc, îţi aduci aminte
cum te-a ajutat Dumnezeu când ai avut şi tu o problemă. Dacă le
împărtăşeşti experienţa ta, s-ar putea să te bâlbâi sau chiar să roşeşti.
Poate că pleci încredinţat că ai făcut o mare greşeală spunându-le
acele lucruri. Dar ceea ce se va întâmpla cu mărturisirea ta nu ţine de
tine. Este treaba lui Dumnezeu să ia mărturia ta, oricât de mare, de
neînsemnată sau de slabă, şi să o folosească spre a ajunge la inima
celui ce a auzit-o, să-l facă să se conecteze la sursa Puterii ce îl va
ajuta şi pe el, la fel cum te-a ajutat pe tine. Cine poate spune ce va
însemna pentru altul faptul că noi am mărturisit discret cele făcute de
Domnul pentru noi la vreme de slăbiciune şi întristare?

Chivernisirea timpului, talentelor şi bunurilor

Un alt răspuns dat lui Dumnezeu pentru gingaşa Sa dragoste este
chivernisirea timpului, talentelor şi bunurilor noastre. Suntem chemaţi
să ne folosim talentele date de Dumnezeu întru slujirea Lui şi întru

slava Lui. Fiecare creştin este un chivernisitor al timpului, talentelor şi
bunurilor pe care Dumnezeu i le-a împrumutat. El este răspunzător
înaintea lui Dumnezeu pentru folosirea acelor daruri şi într-o zi va fi
chemat de Dumnezeu să dea seamă de felul cum le-a folosit.
Multe ar fi de spus despre însemnătatea bunei chivernisiri, întrucât
întreaga lucrare a Bisericii ca Trup al lui Hristos în lumea de azi
depinde de ea. Darurile noastre băneşti către Biserică se preschimbă în
fapte ale dragostei. Gândiţi-vă ce pot face darurile nostre date
Bisericii. Ele fac ca un cuvânt precum dragoste să prindă aripi,
făcându-1 să zboare acolo unde este urgentă nevoie de fapte de
milostenie. Ele aduc nădejde, tămăduire, alinare şi mântuire
oamenilor, în duhul lui Hristos. Ele dau haine celor goi şi hrană celor
înfometaţi. Ele propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu. Ele dau
Sfintele Taine. Ele învaţă pe tineri întru credinţă. Ele adună lucrători
să clădească şcoli, spitale, facultăţi, seminarii, biserici. Ele aduc o
nouă viaţă celor loviţi de soartă.

Milostenia

Mâinile întinse reprezintă dureroasele nevoi ale lumii – foamea
duhovnicească, foamea trupească etc., la a căror alinare suntem
chemaţi să ajutăm prin ceea ce dăm. Ele reprezintă marea foamete
duhovnicească ce există în lume – golul de Dumnezeu din fiecare
inimă – pe care numai Hristos îl poate umple.
Dăm şi noi, dar întâi dă El. Oricât de mult am da, nu este decât o
părticică din ceea ce primim. Când e vorba de dat lui Dumnezeu, nu
există un minim sau un maxim. Nici un preţ nu e prea mare pentru El,
Care este Mărgăritarul Cel de Mult Preţ. Cum trebuie să dăm lui
Dumnezeu? Iată câteva îndrumări.

Să dai după posibilităţi

Problema este că cele mai multe din daniile făcute bisericii sunt
disproporţionate faţă de ceea ce avem, faţă de cât câştigăm. Nu este
important cât dă un creştin, ci cât dă în comparaţie cu posibilităţile
sale. Un dar nu trebuie să fie mare spre a fi semnificativ. El este mare
sau mic în comparaţie cu celelalte bunuri pe care le avem. Una din
pildele cele mai însemnate de milostenie creştinească este cea a
văduvei sărace care a venit la Templu într-o zi şi a dat „tot ce avea”.
Nu era cine ştie ce, dar a făcut să sune clopoţelul de la cutia darurilor,
iar pe Hristos L-a făcut să-i aducă o laudă ce va continua să răsune
peste veacuri: „Adevărat grăiesc vouă, că această văduvă săracă a
aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi. Pentru că toţi au
aruncat din prisosul lor, iar ea din sărăcia ei a aruncat tot ce avea, toată
avuţia sa” (Marcu 12, 43-44).

Să dai cu dragoste

Daţi pe măsura blagosloveniei pe care aţi primit-o de la Dumnezeu.
Apoi, daţi cu dragoste. Adevărata dăruire creştină începe cu propria
mea dăruire lui Hristos, şi porneşte din ea, zicându-ţi: „Nu da, dacă
nu-L iubeşti pe Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul
simbolic al celor nepăsători.” Şi dimpotrivă, dania creştină spune:
„Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, fă ca darul tău să arate mărimea iubirii
tale.”

Să dai cu mărinimie

Să dai după posibilităţi, cu dragoste. Să dai cu mărinimie. „Cel ce
seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera.” Când e vorba să dai
pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea Sa, dacă e să greşeşti, greşeşte
prin mărinimie, aşa cum ai face dacă cineva drag ar fi în nevoie şi ţi-ar
cere ceva. Treci dincolo de cele practice şi încearcă cele duhovniceşti.
„Cel ce seamănă cu îmbelşugare, cu îmbelşugare va şi secera”, scrie
Pavel într-una din epistole. Dă cu îmbelşugare, şi cu îmbelşugare vei
primi.

Să dai cu înţelepciune

Să dai după posibilităţi, cu dragoste şi cu mărinimie. Multe dintre
monedele antice greceşti aveau pe ele o bufniţă. Ea trebuia să le aducă
aminte oamenilor să fie la fel de înţelepţi ca bufniţele la cheltuirea
banilor. Cum îşi cheltuieşte creştinul banii cu înţelepciune? Creştinul
înţelept va sta şi va face două coloane. Coloana întâi va purta titlul:
pentru ce trăim?, iar coloana a doua: cât cheltuim pentru aceasta? Nu
vom putea determina cu înţelepciune cât să cheltuim, până ce nu ne
dăm seama pentru ce trăim. Lucrurile pentru care trăim determină
ceea ce facem cu bunurile noastre.

Să dai de bunăvoie

Să dai după posibilităţi, cu dragoste, cu mărinimie şi cu
înţelepciune. Să dai de bunăvoie! „Fiecare să dea”, spune Sfântul
Pavel, „cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău sau din silă,
căci pe cel care dă cu voie bună Dumnezeu iubeşte” (II Cor. 9, 7). Dă
din toată inima, de bunăvoie.

Să dai cu smerenie

Să dai după posibilităţi, cu dragoste, cu mărinimie, cu înţelepciune
şi de bunăvoie! Şi, în sfârşit, să dai cu smerenie. Hinduşii trebuie să-şi
ducă darurile de mulţumire la preotul local în felul următor. Ei cad în
genunchi, închid ochii şi apoi pun darul în mâinile preotului. Întrebaţi
de ce fac astfel, ei răspund: „Închidem ochii fiindcă ne ruşinăm să
aducem atât de puţin. Ne ruşinăm fiindcă oricât de mare ne-ar fi darul,
este neînsemnat dacă îl asemuim cu dragostea Lui pentru noi. Deci
când ne aducem darul, cădem în genunchi cu adâncă smerenie.”
Indiferent cât dăm lui Dumnezeu, se cuvine să închidem ochii şi să
cădem în genunchi cu smerenie pentru că aducem aşa de puţin, când
ne gândim la cât de mult a dat El pentru noi pe Cruce şi încă dă.

Binecuvântaţi spre a binecuvânta

Aşadar, răspunsul nostru la delicatul act de mântuire al lui
Dumnezeu este o necontenită doxologie de mulţumire şi laudă.
Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Te voi binecuvânta şi voi mări
numele tău, şi vei fi binecuvântat” (Fac. 12, 2). Suntem binecuvântaţi
ca să binecuvântăm. Suntem iertaţi ca să iertăm. Suntem iubiţi ca să
iubim. Înapoiem iubirea prin ascultare. Suntem mântuiţi ca să-i ajutăm
pe alţii să afle mântuirea. Suntem mângâiaţi ca să mângâiem. Ni se
slujeşte ca să slujim. Hristos ne mărturiseşte pe noi înaintea Tatălui
Său din ceruri, ca şi noi să-L mărturisim pe El între oamenii din lume.
Zilnic ne copleşeşte cu binecuvântări, ca noi să le folosim întru slava
şi slujirea Sa, după putinţă, cu dragoste, cu mărinimie, cu înţelepciune,
cu bunăvoire şi cu smerenie.

Lui Dumnezeu i se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
acum şi în veci. Amin.

Anthony M. Coniaris INTRODUCERE ÎN CREDINŢA ŞI VIAŢA BISERICII ORTODOXE

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments