Rugăciunea în care tradiţia duhovnicească a Bisericii Răsăritene îşi află întruchiparea cea mai adâncă este Rugăciunea lui Iisus, alcătuită din doar câteva cuvinte: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

În cartea Pelerinul rus, un ţăran din Rusia povesteşte cum călătorea cineva care să-l înveţe cum să se roage neîncetat (cf. 1 Tes. 5, 17).

Până la urmă găseşte un monah care-l învaţă rugăciunea lui Iisus citindu-i următoarele cuvinte de la Sfântul Simeon Noul Teolog:
„Aşază-te liniştit în singurătate, apleacă-ţi capul, închide ochii, respiră mai încet, coboară-ţi închipuirea înlăuntrul inimii, adânceşte-ţi mintea, adică gândul, din cap în inimă. În timpul respiraţiei spune:
Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Încet, cu gura sau numai cu mintea. Sileşte-te să alungi gândurile, să ai o răbdare liniştită şi repetă cât mai des această lucrare!”

 Urmând îndrumările şi ajungând să poată repeta rugăciunea de mii de ori pe zi, pelerinul spune: „Primind aceste îndrumări, am petrecut toată vara rostind rugăciunea lui Iisus neîncetat, cu gura; am fost foarte liniştit. În somn, adesea, visam că rostesc rugăciunea. Iar ziua, dacă mi se întâmpla să mă întâlnesc cu cineva, îmi era atât de drag, ca şi când mi-ar fi fost rudă. Gândurile mi s-au liniştit cu totul, de la sine, şi nu mă mai gândeam la nimic altceva în afară de rugăciune, spre care mintea începea să se plece, ascultând-o; inima începea din când în când, tot de la sine, să simtă un fel de plăcere şi o anumită căldură.”

Rugăciunea lui Iisus preschimbă legătura pelerinului cu creaţia materială din jurul său, prefăcând toate lucrurile în icoane sau taine ale

 

Rugăciunea lui Iisus a preschimbat legătura pelerinului nu numai cu lumea materială, ci şi cu ceilalţi oameni. El scrie:
„Din nou am început să pribegesc prin diferite locuri. De data aceasta nu mai mergeam ca mai înainte, cu greutate, căci chemarea Numelui lui Iisus Hristos mă veselea pe cale şi îmi părea că toţi oamenii au devenit mai buni faţă de mine, parcă toţi începuseră să mă iubească. ( … ) Dacă mă supără cineva, e destul să-mi aduc aminte de mângâierea rugăciunii lui Iisus, pentru ca jignirea şi supărarea să treacă şi toate să fie uitate.”

Din aceste cuvinte vedem că Rugăciunea lui Iisus nu tăgăduieşte lumea, ci o preschimbă. Ea ne ajută să-L vedem pe Hristos în toţi oamenii şi pe toţi oamenii în Hristos.

Trei cărţi ce trebuie citite

Cui trebuie să ne adresăm spre a învăţa cum să ne însuşim Rugăciunea lui Iisus?

Întâi cărţii Pelerinul rus. Apoi chiar Pelerinul rus ne trimite la o altă carte, Filocalia: „Cum se poate învăţa rugăciunea, aceasta o vom citi chiar în această carte. Se numeşte Filocalia. Ea conţine descrierea completă şi amănunţită despre rugăciunea lăuntrică neîncetată, descriere făcută de douăzeci şi cinci de Sfinţi Părinţi. Este atât de înaltă şi de folositoare, încât este socotită drept cel mai de seamă îndrumar în viaţa duhovnicească contempaltivă.”

Filocalia a fost numită de Pr. Gheorghe Florovski „vestita enciclopedie a evlaviei şi nevoinţei răsăritene care… devine tot mai mult manualul călăuzitor pentru toţi cei dornici să practice Ortodoxia
în vremurile noastre”.

În afară de Pelerinul rus şi Filocalia, o altă carte pe care aş vrea să v-o propun spre lectură este Sbornicul, o antologie ortodoxă despre rugăciunea inimii. Compilată de către călugărul Hariton de la Valaam, ea cuprinde nestemate din scrierile duhovniceşti ale scriitorilor
duhovniceşti ruşi din veacul al XIX-lea, mai ales ale lui Teofan Zăvorâtul.

Daţi-mi voie să vă împărtăşesc două mici nestemate din Sbornic despre Rugăciunea lui Iisus, amândouă aparţinând lui Teofan Zăvorâtul:
„Lucrul acesta ţi-l aduc cu putere aminte: trebuie să te pogori cu mintea în inimă şi acolo să stai înaintea feţei lui Dumnezeu, Care pretutindenea este, prin urmare, şi în dumneata, El care vede toate şi, prin urmare, şi cele ce se petrec înlăuntrul tău. Rugăciunea (lui Iisus)
se face temeinică când în inimă va începe să ardă un foc mititel.
Sileşte-te să nu înăbuşi focul acesta, şi ea se va împuternici în aşa măsură, încât se va repeta singură, şi atunci va începe să murmure pârâiaşul”.

Apoi Teofan continuă:
„Iar din cei din vechime a spus cineva: Aşa cum tâlharii care s-au apropiat de casă ca să se furişeze într-însa şi să o prade, îndată ce aud că înlăuntru vorbeşte cineva, nu îndrăznesc să mai pătrundă înlăuntru, tot astfel, când vrăjmaşii noştri se furişează ca să prade sufletul nostru
şi să-l ia în stăpânire, şi când colo aud că susură rugăciunea, dau târcoale în jurul lui, dar le e frică să intre înăuntru.”

Rugăciunea lui Iisus a devenit centrul duhovniciei ortodoxe, datorită marii sale simplităţi şi accentului pus pe chemarea Numelui Dumnezeiesc.

Marea ei simplitate

Întâi, despre simplitatea ei. Ioan Scărarul scrie: „Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! (…) Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ţi se împrăştie mintea. Un cuvânt al vameşului a făcut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvânt spus cu credinţă a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. Iar un singur cuvânt o adună.” (Scara, Cuvântul XXVIII, în Filocalia, vol. IX).

Măreţia ei

În al doilea rând, măreţia Rugăciunii lui Iisus se poate afla nu doar în marea ei simplitate, ci şi în necontenita chemare a Numelui lui Iisus, Domnul şi Mântuitorul nostru. Să vedem o clipă ce spune
Sfânta Scriptură despre Numele lui Iisus:
„Căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim” (Fapte 4, 12).
„Pentru aceasta şi Dumnezeu L-a preaînălţat, şi I-a dăruit lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Fil. 2, 9-10).
„Până acum nu aţi cerut nimic în numele Meu… Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 24; 23).
„Nimeni nu poate să zică Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (1 Cor. 12, 3).
Întemeindu-ne şi pe rugăciunea orbului, „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Luca 18, 38; Marcu 10, 47), şi pe cea a vameşului, „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13), putem
vedea că pe lângă extrema ei simplitate şi chemarea Numelui lui Iisus,
Rugăciunea lui Iisus este în întregime scripturală. Dacă Rugăciunea lui Iisus este mai puternică decât alte rugăciuni, aceasta se datorează numai atotputernicului nume al lui Iisus.

Nu e de sine stătătoare

Rugăciunea lui Iisus nu e de sine stătătoare. Ea e legată de Biserică şi de Sfintele Taine. Cum afirma şi Pr. John Meyendorff, „Hristosul pe Care această rugăciune Îl caută în inima omului, Dumnezeiescul Nume pe care-l cheamă, poate fi aflat în inima lui numai în măsura în
care el este altoit pe trupul Bisericii prin botez şi euharistie.
Rugăciunea lui Iisus, aşa cum o înţelegeau Părinţii, nu înlocuieşte niciodată harul mântuitor al Sfintelor Taine, ci este mai curând împlinirea lor desăvârşită.”
„Dar ca să ajungi la o astfel de unire cu Domnul, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, mijlocul cel mai bun şi mai plin de nădejde este Rugăciunea lui Iisus”, scrie Episcopul Iustin.
Rugăciunea e ancorată în Euharistie şi hrănită de ea. Ea nu înlocuieşte Euharistia, ci
este un adaos care o îmbogăţeşte.

Rugăciunea lui Iisus şi mântuirea noastră.

Sfântul Nicodim Aghioritul scrie despre rolul Rugăciunii lui Iisus în mântuirea noastră:
„Fiindcă noi, fraţilor, am căzut în păcate după Botez, şi deci am îngropat harul Duhului Sfânt ce ni s-a dat la Botezul nostru, avem trebuinţă să ne nevoim pe cât ne stă în punou acel har dintru început ce stă adânc îngropat dedesubtul patimilor noastre, ca jarul sub cenuşă. Acest jăratic al harului trebuie să-l aţâţăm întru o nouă flacără în inimile noastre. 
Pentru aceasta, trebuie să înlăturăm patimile din inimi ca pe cenuşa din vatră, înlocuindu-le cu
vreascurile ascultării dătătoarelor de viaţă porunci ale Domnului. Iar scânteia o putem aţâţa cu pocăinţa minţii plină de simţire şi cu repetarea acestei rugăciuni: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
 Când rugăciunea ni se statorniceşte în inimă, ea ne curăţeşte de cenuşa patimilor şi, aflând
înlăuntru jăraticul harului, stârneşte un minunat şi ciudat foc. Acel foc arde pe de-o parte ispita gândurilor rele, iar pe de altă parte, îndulceşte întreg omul lăuntric şi mintea o luminează.”

Împărţirea rugăciunii în trei părţi – săvârşită cu trupul (buzele), cu mintea şi cu inima – se potriveşte şi Rugăciunii lui Iisus.
Ea începe ca o rugăciune cu buzele şi cu limba, rostită cu glas. Treptat, ea se face tot mai lăuntrică, fiind rostită tăcut, cu mintea, făcându-se „pârâiaş murmurător” înlăuntru. Până la urmă ea intră în inimă şi stăpâneşte omul întreg. Atunci am dobândit darul rugăciunii neîncetate.

Rugăciunea lui Iisus se urmează necontenit în noi chiar când ne ocupăm cu alte lucruri. După expresia lui Teofan, „mâinile sunt la lucru, mintea şi inima la Dumnezeu”.

„De pe urma cugetării de Dumnezeu, un gând oarecare se va alipi mai tare decât toate celelalte de inima ta”, spune Teofan. „Atunci, la sfârşitul acestei îndeletniciri de cugetare, e bine să te opreşti asupra gândului aceluia şi să te hrăneşti din puterea înţelesului lui vreme cât mai îndelungată. Prin aceasta se netezeşte calea spre rugăciunea neîncetată.” „Orice creştin ( … ) are nevoie să se unească cu Domnul în inimă, iar pentru această unire drept cel mai bun mijloc slujeşte Rugăciunea lui Iisus.”, spunea Episcopul Iustin.
Deci aşa ne rugăm: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.Amin

 

Sf Teofan Zavoratul

0 Shares