Aş vrea să vă împărtăşesc o mărturie personală despre rugăciune,
scrisă de A. Levitin, care şi-a petrecut mulţi ani suferind pentrucredinţa creştină în închisorile sovietice. El scrie sub pseudonimul A.
Krasnov. Iată cuvintele sale:
„Cea mai mare dintre toate minunile este rugăciunea. Este de-ajuns
să-mi întorc gândul către Dumnezeu şi de îndată simt o putere ce
pătrunde în mine de undeva, pătrunde în sufletul meu, în întreaga
fiinţă. Ce poate să fie? Autosugestie? Nu, nu este autosugestie. Căci
unde aş găsi eu, un bătrân neînsemnat, obosit de viaţă, această putere
ce mă înnoieşte şi mă mântuie, înălţându-mă deasupra de pământ? Ea
vine din afară şi nici o forţă de pe pământ nu poate măcar să o
înţeleagă.
Nu sunt un mistic de felul meu, nici nu mă caracterizează
predispoziţia spre fenomene supranaturale sau experienţe speciale.
Sunt sensibil doar la ceea ce este la îndemâna oricărui om: rugăciunea.
Întrucât m-am născut în Biserica Ortodoxă şi am fost crescut de ea,
rugăciunea mea se revarsă în forme ortodoxe (deşi nu neg, desigur,
orice alte forme).
Temelia întregii mele vieţi duhovniceşti este Liturghia ortodoxă.
De-aceea, pe când mă aflam în închisoare, participam la Liturghie
zilnic în cugetul meu. La ora opt dimineaţa începeam să mă plimb prin
celulă, repetându-mi cuvintele Liturghiei. În acea clipă mă simţeam
legat inseparabil de întreaga lume creştină. Astfel că la Ectenia Mare
mă rugam întotdeauna pentru Papa, pentru Patriarhul Ecumenic şi
pentru Patriarhul nostru Alexei. Ajungând la mijlocul Liturghiei, îmi
spuneam mie însumi canonul euharistic iar apoi cuvintele de la
prefacere, stând înaintea feţei Domnului, simţind aproape fizic trupul
Său rănit şi sângerând. Începeam să mă rog cu cuvintele mele şi-i
pomeneam pe toţi cei apropiaţi mie, cei din închisoare şi cei liberi, cei
ce erau în viaţă şi cei ce muriseră. Iar memoria continua să îmi
sugereze mereu alte şi alte nume … numeroşii preoţi slujitori pe care-i
cunoscusem din copilărie, ca şi numeroşii mei dascăli.
Zidurile închisorii se dădeau la o parte şi întregul univers se făcea
casa mea, văzutele şi nevăzutele, universul pentru care trupul acela
rănit şi străpuns se dădea pe sine ca jertfă. Apoi Rugăciunea
Domnească răsuna în inima mea deosebit de stăruitor, la fel ca şi
rugăciunea dinante de împărtăşanie: „Cred, Doamne, şi mărturisesc…”
Întreaga zi de după Liturghie simţeam un neobişnuit avânt al duhului,
o limpezime şi curăţie duhovnicească. Nu numai rugăciunea mea, ci
mult mai mult, eram ajutat de rugăciunile numeroşilor creştini
credincioşi. Simţeam necontenit acest lucru, acţiona de la distanţă,
ridicându-mă parcă cu nişte aripi, dându-mi apa vie şi pâinea vieţii,
pacea sufletească, odihnă şi dragoste.”
CategoriiFără categorie
