Icoana Naşterii Domnului
Una din icoanele cele mai vestite este cea a Naşterii Domnului.
Simbolismul ei este legat de intrarea Ziditorului Lumii în istorie sub
chipul unui prunc nou-născut. Micuţul chip neajutorat, înfăşurat în
scutece, reprezintă deplina supunere a lui Hristos faţă de starea
trupească ce stăpâneşte neamul omenesc. Totuşi El rămâne Domnul
întregii zidiri. Îngerii cântă cântări de laudă. Magii şi păstorii aduc
daruri. Cerul Îi aduce închinăciune printr-o stea. Pământul îi aduce în
dar peştera. Dobitoacele Îl veghează minunându-se în tăcere, iar noi
oameni Îi dăruim dintre noi pe Maica Fecioară.
Registrul de jos subliniază piatra de poticnire a Întrupării. Scena din
dreapta arată spălarea pruncului de către moaşă şi ajutorul ei. Ea ne
spune că Hristos S-a născut ca orice alt copil. Scena din stânga îl
înfăţişează pe Iosif care, observând spălarea copilului, este cuprins din
nou de îndoieli despre fecioria consoartei sale. El este ispitit de diavol
care-i sugerează că dacă pruncul ar fi fost cu adevărat dumnezeiesc,
nu S-ar fi născut în chip omenesc. Maica Domnului este în centru, şi
cum stă înclinată, priveşte la Iosif ca şi cum ar încerca să-l ajute să
treacă dincolo de îndoieli şi ispite.
Icoana Răstignirii
Picturile Răstignirii din arta apuseană prezintă tragedia unui om
aflat în agonie şi chinuri. Ele înfăţişează pe Cel Răstignit cu gura
deschisă, dându-şi ultima suflare a morţii. Chipul Său este încercuit de
o cunună uriaşă de spini, ai cărei ghimpi Ii străpung fruntea, lăsând să
se scurgă dâre de sânge închegat. Prin zugrăvirea spectacolului
înspăimântător al stârvului omenesc picturile încearcă să stârnească
„compasiunea” spectatorului.
Cât de deosebită este icoana Răstignirii! Fotios Kontoglou scrie:
„Nu se află aici nimic din lumea stricăciunii. Formele şi culorile nu-ţi
împărtăşesc nimic din îngheţata suflare a morţii, ci dulcea nădejde a
nemuririi. Hristos este Înfăţişat stând pe cruce, nu atârnând de ea.
Trupul Său este de carne, dar o carne de o altă fire, a cărei fire a fost
preschimbată prin harul Duhului Sfânt. Expresia de pe faţa Sa e plină
de linişte cerească, mâhnirea ce L-a cuprins e plină de blândeţe şi
iertare, rară crispările agoniei pe chip. Este Mântuitorul suferind, Cel
ce a desfăcut legăturile morţii, Care ne-a dăruit pacea vieţii viitoare.
Trupul răstignit nu este unul oarecare, ci chiar trupul Dumnezeului-
Om… El răspândeşte nădejdea Învierii. Domnul nu atârnă pe Cruce ca
o biată zdreanţă, ci mai curând El este Cel ce pare să ţină Crucea.
Braţele Sale nu sunt crispate, bătute în cuie pe lemn; mai curând El le
deschide senin, într-o atitudine rugătoare… Repet: formele şi culorile
icoanei liturgice nu exprimă brutala groază a morţii, ci au nobleţea şi
gingăşia vieţii veşnice. Ea este luminată de lumina nădejdii în Hristos.
Este plină de harul Mângâietorului.”
În unele icoane ale Răstignirii soarele şi luna sunt aşezate în aşa fel
încât pare că sunt ţinute de braţele întinse ale Mântuitorului.
Icoana lui Hristos Pantocrator
Icoana tipic bizantină a lui Hristos este cea a Pantocratorului,
Domnul Atotţiitorul. Este chipul lui Hristos proslăvit, domnind pe
tronul Său ceresc. Aproape că am crede că este mai curând chipul
Dumnezeului vesnic, decât cel al lui Hristos. Dar cum Fiul este chipul
Tatălui, prin chipul Fiului Îl vedem şi pe Tatăl. Astfel Pantocratorul
este într-adevăr icoana Tatălui şi a Fiului: Dumnezeu în toată slava şi
măreţia Lui. Ea este de fapt o icoană a atotputernicului şi
transcendentului Dumnezeu.
În catacombe Hristos a fost înfăţişat ca Bunul Păstor care Îşi
călăuzea turma, câştigându-i încrederea. Într-o vreme când hunii,
vandalii şi necredincioşii musulmani ameninţau însăşi alcătuireal nouîntemeiatei
Biserici, creştinii aveau nevoie de o afirmare a
Atotputernicului Dumnezeu ce trona ca Împărat, Suveran, Cârmuitor,
înconjurat de curtea cerească a sfinţilor şi îngerilor, domnind peste
turma Sa.
Trebuie notat că termenul „Pantocrator” şi ideea pe care se
întemeiază se află în Cartea Apocalipsei. Astfel în Apoc. 1, 8 se
spune: „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, zice Domnul, cel
ce este, şi cel ce era, şi cel ce vine, Atotţiitorul (Pantocrator).” Banda
multicoloră ce se pune în jurul Lui se întemeiază pe Apoc. 4, 3, unde
se spune că curcubeul împrejmuie scaunul lui Dumnezeu.
De obicei, icoana Pantocratorului este cea mai îndepărtată dintre
toate tipurile convenţionale – Hristos distant alături de lege. Totuşi în
Serbia se află o icoană a Pantocratorului cu ochi jucăuşi. Faţa Sa este
ascuţită, gura mică, încercând să-şi ascundă un surâs. degetele sunt
subţiri şi tot jucăuşe în felul cum ţin cartea. Cartea este închisă; însă El
ştie ce este înăuntru: bucuria bunătăţii, vestea cea bună a dragostei
dumnezeiesti.
Icoana Maicii Domnului
În imnologia ortodoxă Maica Domnului e numită cu multă cinstire
„cea înconjurată de harul dumnezeiesc, strălucind în sfinţenie,
minunată între femei, care a uimit pe Arhanghel cu strălucirea
curăţiei.” Ca atare, nici un model omenesc nu ar fi putut fi găsit pentru
ea. Aşadar, la fel ca pentru Hristos, s-a creat pentru ea un tip idealizat
spre a exprima însuşirile sus-pomenite. Aceasta e cu totul opus
practicii multor artişti apuseni ce au folosit femei frumoase şi senzuale
ca modele pentru Maria.
Când cercetezi o icoană a Maicii Domnului, poţi vedea cum starea
sufletească e concentrată pe chip. Interesul privitorului se mută de la
trup, concentrându-se asupra feţei şi mai ales a ochilor. Aici se
exprimă virtuţile blândeţii, smereniei, curăţiei, dragostei duhovniceşti
şi înţelepciunii.
Icoana Fecioarei cu Pruncul este imaginea Întrupării. Dacă priveşti
cu atenţie la icoană, vei vedea că Maica Domnului ce ţine pruncul în
braţe nu se uită niciodată la copil. Nu se uită nici la privitor, nici în
depărtare, ci ochii ei deschişi privesc adânc înăuntrul ei. Ea contemplă
taina lui Dumnezeu făcut om în ea. Duioşia ei e exprimată prin
delicateţea mâinii. Ea Îl ţine pe Hristos fără a-L strânge. Îl ţine pe
Prunc ca şi cum ar ţine ceva sfânt. Toată tandreţea, toată dragostea
omenească e exprimată de Prunc, nu de Maică. Ea rămâne Maica
Domnului şi îl tratează pe copil nu ca pe pruncul Iisus, ci ca pe Fiul lui
Dumnezeu cel Întrupat. La rândul său, El îi arată toată dragostea şi
tandreţea unui om şi Dumnezeu către o persoană ce este atât maica Sa
cât şi făptura Sa.
Icoana Adormirii Maicii Domnului
O altă icoană bine cunoscută este cea a Adormirii Maicii Domnului.
În ea se înfăţişează trupul Fecioarei adormite întru Domnul. În spatele
ei stă Iisus ţinând în mâini, strâns la piept, un prunc care este sufletul
Sfintei Fecioare – nou-născut întru viaţa veşnică. Pe unele icoane,
dinaintea trupului Fecioarei e un mic şi ciudat personaj păgân ce
încearcă să răstoarne catafalcul Stăpânei noastre, iar un înger vine să-l
lovească. Este vorba de referirea la controversa despre Născătoarea de
Dumnezeu, rezolvată la Sinodul din Efes, şi de încercarea din acea
vreme de a răsturna credinţa Bisericii că Maica Domnului este cu
adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) şi nu doar mama
omului Iisus (Hristotokos). Toate aceste lucruri sunt înfăţişate de mica
figură nătângă ce încearcă să răstoarne catafalcul pe care odihneşte
trupul Fecioarei.
Rezumat
1. Icoana e teologie în culori. Ea dă seamă despre Întrupare:
Dumnezeu S-a făcut om în Iisus Hristos. A tăgădui icoana înseamnă a
tăgădui însuşi temeiul mântuirii noastre.
2. Icoana încearcă să zugrăvească cele două firi ale lui Hristos:
omenească şi dumnezeiască – nu doar pe cea omenească. Icoanele
sfinţilor înfăţişează şi starea proslăvită a sfântului care a fost sfinţit de
către Sfânta Treime.
3. Icoana e mai mult un portret decât o fotografie, întrucât
zugrăveşte ceea ce se întâmplă cu oamenii după ce sunt atinşi de
Dumnezeu. Umplut de Duhul Sfânt, trupul fizic se preschimbă şi se
face asemenea trupului duhovnicesc pe care-l vom primi la a Doua
Venire a lui Hristos.
4. Icoana, sfinţită de preot, devine un fel de taină. Ea participă la
evenimentul pe care-l zugrăveşte, făcându-l oarecum prezent din nou
în chip existenţial pentru privitor.
5. Icoana este una din caracteristicile fiecărei locuinţe cu adevărat
ortodoxe. Ea transformă fiecare cămin într-o „biserică” unde
sălăşluieşte Dumnezeu şi unde se înalţă zilnic rugăciuni.
6. Zugravii de icoane erau de obicei călugări ce se pregăteau pentru
pictarea fiecărei icoane prin post, rugăciune şi Sfânta Împărtăşanie. Se
credea că pentru a-L picta cât mai bine pe Hristos trebuie cu adevărat
să-L cunoşti cât mai bine. Astăzi însă mulţi zugravi de icoane sunt
mireni cu studii speciale.
7. Cea mai bună icoană a lui Dumnezeu este omul, care a fost făcut
după chipul lui Dumnezeu. Iată motivul pentru care în timpul
Liturghiei preotul ortodox se întoarce şi tămâiază icoanele vii din
obşte, adică credincioşii, după ce a tămâiat icoanele de pe
catapeteasmă şi de pe pereţi.
8. Întreaga Biblie vorbeşte despre icoana sau chipul lui Dumnezeu
din om: cum a fost stricat chipul de către păcat şi cum Hristos a venit
să refacă chipul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi. Prin icoană Îl
înfaţişăm pe Acela care prin întruparea Sa a refăcut chipul lui
Dumnezeu in noi. Sau îi înfăţişăm pe Sfinţi, care prin necontenita
deschidere către Duhul Sfânt au dobândit adevărata asemănare a lui
Dumnezeu şi s-au facut icoane vii. Ţelul nostru de creştini ortodocşi
este sporirea darului pe care l-am primit la botez: să ajungem de la
chipul lui Dumnezeu la asemănarea lui Dumnezeu, devenind astfel
icoane vii ale lui Hristos în lumea de azi.
Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe» – Anthony M. Coniaris