Dumnezeu:vazut sau nevazut.De ce icoane?19 min de citit

Este cu neputinţă să vizitezi Italia, Grecia, Iugoslavia, România,
Rusia, Bulgaria sau Orientul Apropiat fără a face cunoştinţă cu o
formă de artă religioasă numită icoană. Folosită în mare parte în
biserici şi în casele din acele ţări, icoana a devenit acum foarte
populară şi în Apus, unde o asemenea artă e folosită în scopuri
decorative. Creştinii răsăriteni socotesc aceasta o deturnare
blasfemiatoare a scopului originar al icoanei. Nu puţini turişti plătesc
scump pentru ceea ce socotesc a fi icoane din secolul XVI sau XVII,

dar care din nefericire se dovedesc a fi litografii învechite minunat
decupate.

Cuvântul icoană vine de la grecescul eikon ce înseamnă imagine,
chip. Un renumit aparat de fotografiat, Zeis Ikon, foloseşte acest
cuvânt ca marcă înregistrată. Sfântul Pavel vorbeşte despre Hristos ca
despre Icoana lui Dumnezeu; aşa sună fraza în greceşte. Hristos este
icoana lui Dumnezeu, iar întreg Noul Testament e scris pornitul de la
faptul că, dacă vrei să ştii cum arată Dumnezeul cel Veşnic, te uiţi la
Hristos şi Îl vezi.

În Apus, arta religioasă a fost aşezată pe ferestrele bisericii sau
catedralei. În Răsărit ferestrele erau lăsate simple, iar pereţii erau
acoperiţi cu imagini religioase. Scopul icoanelor este întreit: 1. să
nască simţământul de adâncă cinstire la slujbe; 2. să înveţe pe cei
neştiutori de carte; 3. să slujească drept legătură existenţială între
credincios şi Dumnezeu.

De ce icoane?

Evreul avea drept icoană cuvântul scris. El se împotrivea cu tărie
oricărui fel de pictură, fără să-şi dea seama că o alcătuire de litere ce
poartă un înţeles este o icoană în aceeaşi măsură ca orice altă formă de
reprezentare. În contact cu alte popoare, precum grecii, egiptenii sau
romanii, Biserica s-a confruntat cu nevoia înfăţişării ideii întrupării lui
Hristos. Hristos fusese deja înfăţişat prin cuvântul scris şi cântare.
Rămânea să mai fie înfăţişat şi în pictură, spre a se adresa şi celui

dintâi dintre simţuri: ochiul.

Iconoclaştii

Calendarul bisericesc a rânduit prima duminică din Postul Mare ca
Duminica Ortodoxiei. Ea pomeneşte ziua în care folosirea icoanelor a
fost reaşezată după o vreme de împotrivire, prăznuind biruinţa
Ortodoxiei împotriva iconoclaştilor ce ţinteau să scoată în chip silnic
toate icoanele din biserici şi să le nimicească ca unelte ale idolatriei.
Întrucât icoana e una din trăsăturile cele mai caracteristice ale
Ortodoxiei, vom arăta pe scurt ce înseamnă ea, de ce e folosită, care
este valoarea ei practică, ca şi semnificaţia dogmatică.

Să cercetăm întâi acuzaţia de idolatrie. Creştinii ortodocşi nu
slujesc icoanelor, ci doar le cinstesc sau le aduc închinare ca unor
simboluri. În veacul al şaptelea, Leontie din Neapole scria: „Noi nu ne

închinăm firii lemnului, ci Îl cinstim pe Cel ce a fost răstignit pe Cruce
şi ne închinăm Lui … Când cele două lemne ale crucii sunt prinse
laolaltă, mă închin semnului, pentru Hristos Care pe Cruce S-a
răstignit, dar dacă lemnele sunt despărţite, le arunc şi le ard.”

Dumnezeu: văzut sau nevăzut?

Iconoclaştii (cei ce căutau să înlăture toate imaginile din biserici)
susţineau că Dumnezeu nu poate fi zugrăvit fiindcă este veşnic şi
nevăzut. ,,Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18).
Însă ortodocşii stăruiau că Dumnezeu poate fi zugrăvit fiindcă S-a
făcut om. În Vechiul Legământ orice imagine a lui Dumnezeu ar fi
fost „chip cioplit”, idol, fiindcă nici o imagine a lui Dumnezeu nu ar fi
putut exista. Nimeni nu-L văzuse vreodată pe Dumnezeu. Dar
lucrurile s-au schimbat atunci când Dumnezeu S-a făcut om în
Hristos. Datorită acestui fapt, zugrăvirea Lui este un lucru legiuit. Cei
ce tăgăduiau icoana lui Hristos, tăgăduiau adevărul că El S-a făcut om.
Cu alte cuvinte, tăgăduiau chiar temeiul mântuirii noastre: că
Dumnezeu S-a făcut om în Hristos. Deci ceea ce pomenim de fapt în
prima duminică din Postul Mare în Biserica Ortodoxă nu este o
controversă despre arta religioasă, ci despre Întruparea lui Hristos şi

mântuirea omului.

Sfântul Ioan Damaschinul exprima foarte bine aceasta când spunea:
„În vechime Dumnezeu nu a fost nicicând zugrăvit. Acuma însă, când
Dumnezeu este văzut, îmbrăcat în trup şi stând de vorbă cu omul,
zugrăvesc chipul lui Dumnezeu, al Dumnezeului pe Care-L pot vedea.
Nu mă închin materiei. Mă închin Dumnezeului materiei, Care S-a
făcut materie întru folosul meu … ca prin materie mântuirea mea să
lucreze.”

Ar fi cât se poate de exact din punct de vedere teologic dacă am
spune că Dumnezeu Însuşi a fost întâiul făcător de icoane atunci când
S-a înfăţişat pe Sine în chip văzut întru asemănarea Fiului Său.
Controversa iconoclastă nu a fost doar o controversă asupra artei
religioase, ci asupra întregului înţeles al întrupării şi asupra tuturor
consecinţelor sale. Dumnezeu a luat trup materialnic, dovedind prin
aceasta că materia poate fi mântuită. „Cuvântul făcut trup a
îndumnezeit trupul”, spunea Sfântul Ioan Damaschinul. Materialele
folosite la icoane sunt doar o altă înfăţişare a preţuirii lumii materiale
de către creştinătatea răsăriteană. Aceasta ar avea multe de spus astăzi
în domeniul ecologiei: materia este sfântă şi nu trebuie supusă silniciei
ori pângărită.

Reforma protestantă din veacul al XVI-lea a fost ostilă icoanelor.
Pentru Luther ele erau îngăduite doar ca ilustrări. Calvin nu putea
accepta altceva decât scene istorice cu mai multe personaje; astfel ca
să nu-l facă pe credincios să cadă în idolatrie. Puritanii din Anglia şi
America au privit chiorâş arta religioasă, dispreţuind şi interzicând
orice pictură religioasă. Într-un fel, poate că aveau dreptate. În cea mai
mare parte „arta religioasă” este ofensatoare, făcându-te să-ţi fie greu
să crezi că Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Născut, S-a făcut om.
Imaginea lui Hristos pictat ca o femeie cu barbă, uneori cu o inimă
însângerată apărând prin pieptul transparent, dacă este luată în serios,
tăgăduieşte faptul că El s-a făcut om. Asemenea picturi dau impresia
că El s-a făcut un fel de fantomă, nici bărbat, nici femeie.

Ce este icoana ?

Primii creştini aveau tendinţa de a nu folosi o imagine realistă a lui
Iisus Hristos. În locul ei, foloseau semne abstracte – litere care să ţină
locul lui Hristos, precum XP, primele două litere ale cuvântului
grecesc pentru Hristos, ori IC XC, prescurtarea grecească pentru Iisus
Hristos. Foloseau şi figuri desenate, precum peştele, care era un semn
secret pentru Hristos, sau mielul, însemnând Mielul lui Dumnezeu.
Sinodul Trullan, ţinut la Constantinopole în anul 692 a afirmat că
era greşit ca Biserica să-L mai înfăţişeze pe Hristos prin semne şi
simboluri. Sinodul a hotărât îndeosebi că este greşită zugrăvirea lui
Hristos ca miel al lui Dumnezeu. Dacă El S-a făcut cu adevărat om,
spune Sinodul, atunci trebuie zugrăvit ca fiinţă omenească, nu ca
animal sau ca simbol.

Părinţii Bisericii au simţit că firea dumnezeiască a lui Hristos
trebuie înfăţişată în imagini la fel ca şi firea sa omenească. În aceeaşi
hotărâre, ei spuneau că imaginile Lui nu trebuie să fie „prea trupeşti”.
Al Şaptelea Sobor Ecumenic afirma că Biserica, chiar dacă L-ar
înfăţişa pe Domnul prin artă în forma Sa omenească, nu trebuie să

despartă în reprezentare trupul lui Hristos de dumnezeirea Sa. Hristos
trebuia reprezentat în arta ortodoxă ca Dumnezeu-Om. Ca atare, ar fi
un 1ucru cu totul necuvios să-L reprezinţi pe Hristos după chipul
frumuseţii trupeşti al vreunui model omenesc. Acest lucru nu a fost
respectat în Apus, unde tinerii „chipeşi” şi visători au devenit
adevărate modele pentru pictarea lui Hristos. Hristoşii omeneşte
“frumoşi” ai artei apusene erau de neacceptat pentru creştinii
răsăriteni, datorită faptului că exprimau doar ideea firii omeneşti a
Domnului nostru. Astfel, arta ortodoxă a fost pusă în faţa sarcinii
speciale de a găsi un tip iconografic care să-l ducă pe privitor direct la
gândul că în persoana reprezentată „locuieşte toată plinătatea
dumnezeirii, trupeşte” (Sfântul Pavel). Pe deasupra, Sfântul Theodor
Studitul spunea că „dacă zicem că Hristos e puterea lui Dumnezeu şi
înţelepciunea lui Dumnezeu, în acelaşi fel trebuie să zicem despre
întruchiparea Sa că este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.”
Iată de ce arta ortodoxă a creat pentru Hristos un tip idealizat,
neasemănător nici unui model pur omenesc, cu însuşiri suprafireşti
precum ochii, nasul şi mâinile mai mari. Zugravul ortodox încearcă să
înfăţişeze elementele supra-fireşti, supra-raţionale şi supraconceptuale
ale Domnului prin hiperbolă, exagerare, exces şi chiar
deformare a realităţii fireşti.

Astfel, în vreme ce Apusul a subliniat în mod tradiţional firea
omenească a lui Hristos, folosind statui şi modele umane pentru Iisus,
Răsăritul a pus accent mai mult pe firea dumnezeiască a lui Iisus
Hristos prin icoană, care se potriveşte foarte bine exprimării stării
dumnezeieşti, preschimbate a lui Hristos, folosind stilizarea.

Trei feluri de portretizare

Există trei feluri de portretizare a cuiva: fotografia, portretul şi
icoana. Fotografia înregistează trăsăturile aşa cum sunt ele. Portretul
reuşit reproduce trăsăturile omului într-un mod realist şi uşor de
recunoscut, dar în acelaşi timp scoate în evidenţă caracterul lui şi
exprimă firea sa lăuntrică. Icoana nu e o fotografie, ci seamănă mai
curând cu un portret. Totuşi ea este mai mult chiar decât un portret. Ea
ţinteşte să redea întocmai asemănarea cu omul şi în acelaşi timp
încearcă să scoată la lumină ceea ce omul respectiv a devenit prin
puterea Duhului Sfânt. Icoana deci este mai mult decât o fotografie,
mai mult chiar decât un portret. Iconografia înfăţişează ceea ce se
întâmplă cu oamenii după ce îi atinge Dumnezeu. Ei devin oameni
noi.

 Înlăturând tot ce este neimportant pentru chipul duhovnicesc,
chipul devine stilizat, înduhovnicit – nu realist, ci supra-real. Icoana
deci se deosebeşte de toate celelalte forme de artă picturală. Ea oferă o
expresie exterioară a stării omului preschimbat, a unui trup atât de plin
de Duhul Sfânt, atât de statornicit în bunătate, încât s-a făcut
asemenea trupului duhovnicesc pe care-l vom primi la a Doua Venire
a lui Hristos.

Sunt unii care cred că arta abstractă, reducerea figurii la esenţa sa
cea mai pură, îşi are originea la zugravii de icoane.

Icoanele au fost numite rugăciuni, cântări de slavă, predici în formă
şi culoare. Ele sunt Evanghelia vizuală. În realitate, Biserica
Răsăriteană are două Evanghelii: cea cuvântătoare şi cea văzută,
adresându-se omului în întregul său. Cum spunea Sfântul Vasile:
“Ceea ce cuvântul transmite prin auz, aceea icoana arată în tăcere prin
chipuri, iar prin aceste două mijloace ce se însoţesc unul cu celălalt
(..), primim cunoaşterea unuia şi aceluiaşi lucru.” Nu avem decât să
pătrundem într-o biserică ortodoxă spre a vedea desfăşurate înaintea
noastră pe pereţi toate tainele religiei creştine. „Dacă un păgân îţi cere
să-i arăţi credinţa ta”, spunea Sfântul Ioan Damaschinul, „du-l în
Biserică şi pune-l în faţa icoanelor.”

Prin icoană, Biserica Ortodoxă se adresează ochiului care, cum am
spus, este cel dintâi dintre simţuri. Noi ţinem minte mult mai uşor ceea
ce vedem, decât ceea ce auzim. Proorocii Vechiului Legământ, de
pildă, au folosit adesea metoda acţiunii dramatice şi simbolice.
Oamenii pot refuza să asculte, dar cu greu pot evita să vadă. De pildă,
Ieremia prevenea poporul despre robia ce urma să cadă asupra lor
făcând juguri şi băgându-şi capul în ele. Practica curentă din ţările
comuniste de a agăţa peste tot tablouri ale conducătorilor a fost
împrumutată de bolşevicii ruşi din folosirea icoanelor în Biserica
Ortodoxă Rusă. Tablourile sunt într-adevăr icoane ale noilor zei,
încercând să stârnească un fel de cult şi o supunere absolută..

Întâlnire existenţială

Icoana este chiar mai mult decât un mijloc de instruire. Este cu
adevărat o taină. Căci icoana nu este cu adevărat icoană până ce nu a
fost sfinţită de către preot în biserică. După aceea ea devine legătură
între omenesc şi dumnezeiesc. Ea aduce o întâlnire existenţială între
om şi Dumnezeu. Ea se face locul unei arătări a lui Hristos, cu
condiţia să stăm înaintea ei cu buna aşezare a inimii şi minţii. Ea se
face loc de rugăciune. Icoana este părtaşă la evenimentul pe care-l
înfăţişează şi este aproape o re-facere în chip existenţial a acelui
eveniment pentru credincios. Cum spunea S. Bulgakov, „Prin sfinţirea
icoanei lui Hristos este făcută cu putinţă întâlnirea tainică a
credinciosului cu Hristos.” Multe icoane sunt privite ca făcătoare de
minuni. Ele sunt socotite a fi icoanele prin excelenţă.
Stând într-o biserică ortodoxă cu pereţii şi bolţile acoperite de
icoanele lui Hristos şi ale sfinţilor, credinciosul nu se mai simte
singur, experiind părtăşia sfinţilor. El este făcut să se simtă un
membru al familiei lui Dumnezeu.

Una din prefigurările icoanei este portretul funerar egiptean. Ceea
ce i-a făcut pe egipteni să picteze chipul celui mort pe faţa mumiei a
fost dorinţa celor decedaţi de a nu fi uitaţi. Caracteristica portretelor
funerare egiptene erau ochii mari, larg deschişi, uitându-se fix la
privitor, ca şi cum ar fi zis: „Ia uite! Poate crezi că sunt mort şi uitat,
dar ia mai îndrăzneşte să mă uiţi când te privesc cu aceşti ochi.”
Primele icoane creştine au urmat acelaşi model. Sfinţii pe care-i
înfăţişau aveau ochi uriaşi, aţintiţi direct în ochii privitorului, ca şi
cum ar fi spus: „Ia uite! Poate ţi se pare că am murit, dar eu sunt foarte
viu înaintea lui Dumnezeu.”

Acesta e unul din principiile preluate în zugrăvirea icoanelor,
Organele simţurilor (ochi, nas, urechi) nu sunt redate după anatomia
reală, fiindcă fiecare a fost preschimbat de harul dumnezeiesc şi a
încetat să mai fie obişnuitul organ de simţ al omului trupesc. Ochii
sunt pictaţi mari şi vii spre a exprima încordarea trupească.
Deschizându-se către Dumnezeu, au ajuns să vadă lucruri măreţe. „Că
văzură ochii mei mântuirea Ta.” Urechile sunt pictate mari, ca o
proiecţie simbolică a urechilor sufletului care au auzit şi încă aud
vestea cea bună a lui Hristos. Adeseori şi nasul este mai mare decât
mărimea firească, şi mai subţire, spre a arăta că nu simte mirosul
lucrurilor lumii acesteia, ci mireasma lui Hristos şi a Duhului Sfânt. În
schimb, gura este făcută mai mică, spre a arăta că sfântul reprezentat
„nu se îngrijeşte cu sufletul său ce va mânca şi ce va bea”, ci caută mai
întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.

Nimbul sau cununa

Arta religioasă apuseană se bizuie pe cununa de lumină sau nimb
spre a denota „sfinţenia” persoanei reprezentate. Aceasta fiindcă de
obicei persoana sfântă are o înfăţişare atât de lumească încât e nevoie
de nimb spre a arăta că e vorba de reprezentarea unui sfânt. În icoană
însă poţi înţelege că cel înfăţişat este un sfânt fără să depinzi de nimb.
Sfinţenia e arătată de întreaga formă şi de întregul stil al icoanei. De
aceea nimbul lipseşte în unele din icoanele cele mai vechi, ca şi din
picturile de pe pereţii catacombelor, unde Hristos şi mucenicii sunt
reprezentaţi fără nimburi.

Folosirea icoanelor

În mod tradiţional, casele ortodoxe au un loc pentru Dumnezeu, sub

forma unei icoane cu o candelă aprinsă înaintea ei. Acest loc slujeşte
drept aducere-aminte de prezenţa lui Dumnezeu în casă şi ca centru de
rugăciune al familiei. În vechea Rusie, de exemplu, fiecare casă – de
la măreţul Palat de Iarnă al ţarului până la coliba acoperită cu paie a
mujicului – avea o icoană a lui Hristos sau a Maicii Domnului. Pe
vremea aceea nici o casă rusească nu era cu adevărat casă până ce nu
era sfinţită cu o icoană.

De fapt, dacă Biserica Rusă a supravieţuit sub comunism în aceşti
mulţi ani care au trecut, în ciuda lipsei oricăror înlesniri pentru
educarea copiilor în credinţa creştină în şcoală sau în biserică, aceasta
se datorează, omeneşte vorbind, familiei creştine. În întreaga
creştinătate ortodoxă familia a fost socotită „biserica în casă” cu
propriul său „altar” unde se înălţau rugăciuni dinaintea icoanelor.
Icoana nu a fost nicicând destinată să atârne pe un perete ca obiect
decorativ. Când e folosită ca o atractivă piesă decorativă, ea încetează
a mai funcţiona ca icoană. Căci icoana nu poate exista decât în cadrul
anume al credinţei şi închinării, căruia îi aparţine. Desprinsă din acest
cadru, îşi pierde funcţiile de icoană.

Într-un fragment din „Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur”, păstrat
într-o scriere a Sfântului Ioan Damaschinul (675-749), ni se spune că
Sfântul Ioan Gură de Aur avea o icoană a Apostolului Pavel înaintea
sa atunci când cerceta epistolele Sfântului Pavel. Când ridica ochii de
pe text, icoana părea să prindă viaţă şi să-i vorbească.
Icoanele din casă sfinţesc profanul; ele preschimbă o locuinţă
neutră într-o „biserică domestică” şi viaţa credinciosului într-o
neîncetată liturghie.

Hristos a spus: „Iar tu când te rogi, intră în cămara ta” (Matei 6, 6).
Arhiepiscopul Pavel ar Finlandei adaugă: „Însă chiar şi aşa nu suntem
singuri. Icoana din colţul camerei unde ne rugăm este o fereastră către
împărăţia lui Dumnezeu şi o legătură cu mădularele ei.”
Unul dintre patriarhii Bisericii Rusiei spunea: „Dacă într-un spital
ce tămăduieşte bolile trupeşti totul e rânduit astfel încât cele din jur să
ajute la revenirea sănătăţii pacientului, cât de mare grijă trebuie să
avem spre a rândui totul în spitalul duhovnicesc, biserica lui
Dumnezeu.” Putem aplica aceasta şi căminului creştin, care trebuie să
cuprindă lucruri ce amintesc de prezenţa întăritoare şi tămăduitoare a
lui Dumnezeu.

Zugravii de icoane

S-a spus că dragostea e cel mai bun interpret. Numai dirijorul unei
orchestre care e îndrăgostit de muzica unui compozitor poate s-o
interpreteze şi s-o exprime cel mai bine. Odată un tânăr artist s-a dus
la un mare pictor să-i ceară verdictul asupra unui tablou al lui Iisus pe
care îl pictase. Maestrul a studiat-o puţin şi apoi a spus: „Nu prea Il
iubeşti, altfel L-ai fi pictat mai bine.”

Acest mare adevăr e aplicat de zugravii de icoane ortodoxe, care
sunt de obicei călugări. Zugravii nu sunt socotiţi artişti religioşi, ci
mai curând oameni cu chemare religioasă. Ei sunt propovăduitori ce
predică o teologie văzută. Icoana, asemenea Cuvântului, este o
descoperire dumnezeiască, nu o decoraţie sau o ilustrare. Este teologie
în culoare. Decât un bun artist, este mai important ca zugravul să fie
un creştin credincios care se pregăteşte pentru lucrul său, prin post,
rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, având simţământul că nu este
decât o unealtă prin care grăieşte Duhul Sfânt. Este important să-L
cunoşti pe Hristos cât mai bine dacă voieşti să-L zugrăveşti cât mai
bine. În Apus, teologul l-a învăţat şi chiar l-a limitat pe artist, pe când
în Răsărit zugravul de icoane este un om cu har ce contemplă tainele
liturgice şi-l învaţă pe teolog.

Cea mai bună icoană a lui Dumnezeu

Întrucât vorbim despre icoane, am da dovadă de neglijenţă dacă nu
am spune că cea mai bună icoană a lui Dumnezeu este înainte de toate
omul, care a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Iată motivul pentru
care în timpul Liturghiei preotul ortodox se întoarce şi tămâiază
poporul după ce a tămâiat icoanele. Fiecare om din obşte este o icoană
vie a lui Dumnezeu. Prin tămâiere cinstim chipul lui Dumnezeu din
om, care sălăşluieşte în toţi oamenii, indiferent de culoarea pielii sau
de clasă socială. A cinsti icoanele din biserică şi a necinsti icoana vie a
lui Dumnezeu – aproapele nostru – este cea mai rea făţărnicie. Este
interesant de remarcat că în biserica etiopiană Iisus şi Maica
Domnului sunt zugrăviţi ca oameni de culoare. Toţi oamenii,
indiferent de culoare, sunt icoane vii ale lui Dumnezeu.
Omul e cea mai preţioasă icoană a lui Dumnezeu. Aşa cum ne
purtăm cu fiecare icoană vie, la fel ne purtăm şi cu Dumnezeu.

Icoanele exprimă ţelul vieţii noastre

După teologia ortodoxă, ţelul vieţii noastre este îndumnezeirea,
theosis. Simplu spus, înseamnă că trebuie să ajungem la asemănarea
lui Dumnezeu. Acest lucru începe la botez, când ni se dă chipul
refăcut. Ţelul nostru este acela de a porni de la chipul lui Dumnezeu
refăcut în noi, către asemănarea lui Dumnezeu. Aşemănarea lui
Dumnezeu nu este ceva dat, ci trebuie să ne străduim mereu pentru ea,
prin harul lui Dumnezeu. Chipul refăcut este un dar de la Dumnezeu
ce-l primim la botez. Însă asemănarea lui Dumnezeu este sarcina
sfinţirii personale pe care o avem de îndeplinit ca roadă a vieţii noastre
duhovniceşti prin harul lui Dumnezeu. Sfântul Serafim din Sarov
spunea: „ţelul vieţii creştineşti este dobândirea Duhului Sfânt.” A
dobândi Duhul Sfânt înseamnă a dobândi asemănarea lui Dumnezeu.

Nu poate exista în noi asemănarea lui Dumnezeu fără Duhul Sfânt.
Tocmai aceasta ne arată icoana. Prin icoană Îl înfăţişăm pe Cel ce
prin întruparea Sa a refăcut chipul lui Dumnezeu în om. Sau îi
înfăţişăm pe Sfinţi, care prin necontenita deschidere către Duhul Sfânt
au dobândit adevărata asemănare a lui Dumnezeu şi s-au făcut icoane
vii.

Prin urmare, ţelul nostru de creştini ortodocşi este sporirea darului
pe care-l primim la botez: să ajungem de la chip la asemănare, prin
harul lui Dumnezeu, devenind astfel icoane vii ale lui Hristos în lumea
de azi.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments