Este cu neputinţă să vizitezi Italia, Grecia, Iugoslavia, România, Rusia, Bulgaria sau Orientul Apropiat fără a face cunoştinţă cu o formă de artă religioasă numită icoană. Folosită în mare parte în biserici şi în casele din acele ţări, icoana a devenit acum foarte populară şi în Apus, unde o asemenea artă e folosită în scopuri decorative. Creştinii răsăriteni socotesc aceasta o deturnare blasfemiatoare a scopului originar al icoanei. Nu puţini turişti plătesc scump pentru ceea ce socotesc a fi icoane din secolul XVI sau XVII, dar care din nefericire se dovedesc a fi litografii învechite minunat
decupate.
Cuvântul icoană vine de la grecescul eikon ce înseamnă imagine, chip. Un renumit aparat de fotografiat, Zeis Ikon, foloseşte acest cuvânt ca marcă înregistrată. Sfântul Pavel vorbeşte despre Hristos ca despre Icoana lui Dumnezeu; aşa sună fraza în greceşte. Hristos este icoana lui Dumnezeu, iar întreg Noul Testament e scris pornitul de la faptul că, dacă vrei să ştii cum arată Dumnezeul cel Veşnic, te uiţi la Hristos şi Îl vezi.
În Apus, arta religioasă a fost aşezată pe ferestrele bisericii sau catedralei. În Răsărit ferestrele erau lăsate simple, iar pereţii erau acoperiţi cu imagini religioase. Scopul icoanelor este întreit:
1. să nască simţământul de adâncă cinstire la slujbe;
2. să înveţe pe cei neştiutori de carte;
3. să slujească drept legătură existenţială între credincios şi Dumnezeu.
De ce icoane?
Evreul avea drept icoană cuvântul scris. El se împotrivea cu tărie oricărui fel de pictură, fără să-şi dea seama că o alcătuire de litere ce poartă un înţeles este o icoană în aceeaşi măsură ca orice altă formă de reprezentare. În contact cu alte popoare, precum grecii, egiptenii sau romanii, Biserica s-a confruntat cu nevoia înfăţişării ideii întrupării lui Hristos. Hristos fusese deja înfăţişat prin cuvântul scris şi cântare.
Rămânea să mai fie înfăţişat şi în pictură, spre a se adresa şi celui dintâi dintre simţuri: ochiul.
Iconoclaştii
Calendarul bisericesc a rânduit prima duminică din Postul Mare ca Duminica Ortodoxiei. Ea pomeneşte ziua în care folosirea icoanelor a
fost reaşezată după o vreme de împotrivire, prăznuind biruinţa Ortodoxiei împotriva iconoclaştilor ce ţinteau să scoată în chip silnic
toate icoanele din biserici şi să le nimicească ca unelte ale idolatriei. Întrucât icoana e una din trăsăturile cele mai caracteristice ale
Ortodoxiei, vom arăta pe scurt ce înseamnă ea, de ce e folosită, care este valoarea ei practică, ca şi semnificaţia dogmatică.
Să cercetăm întâi acuzaţia de idolatrie. Creştinii ortodocşi nu slujesc icoanelor, ci doar le cinstesc sau le aduc închinare ca unor simboluri. În veacul al şaptelea, Leontie din Neapole scria: „Noi nu ne închinăm firii lemnului, ci Îl cinstim pe Cel ce a fost răstignit pe Cruce şi ne închinăm Lui … Când cele două lemne ale crucii sunt prinse laolaltă, mă închin semnului, pentru Hristos Care pe Cruce S-a răstignit, dar dacă lemnele sunt despărţite, le arunc şi le ard.”
Dumnezeu: văzut sau nevăzut?
Iconoclaştii (cei ce căutau să înlăture toate imaginile din biserici) susţineau că Dumnezeu nu poate fi zugrăvit fiindcă este veşnic şi nevăzut. ,,Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18).
Însă ortodocşii stăruiau că Dumnezeu poate fi zugrăvit fiindcă S-a făcut om. În Vechiul Legământ orice imagine a lui Dumnezeu ar fi fost „chip cioplit”, idol, fiindcă nici o imagine a lui Dumnezeu nu ar fi putut exista. Nimeni nu-L văzuse vreodată pe Dumnezeu. Dar lucrurile s-au schimbat atunci când Dumnezeu S-a făcut om în Hristos. Datorită acestui fapt, zugrăvirea Lui este un lucru legiuit. Cei ce tăgăduiau icoana lui Hristos, tăgăduiau adevărul că El S-a făcut om.
Cu alte cuvinte, tăgăduiau chiar temeiul mântuirii noastre: că Dumnezeu S-a făcut om în Hristos. Deci ceea ce pomenim de fapt în
prima duminică din Postul Mare în Biserica Ortodoxă nu este o controversă despre arta religioasă, ci despre Întruparea lui Hristos şi
mântuirea omului.Sfântul Ioan Damaschinul exprima foarte bine aceasta când spunea:
„În vechime Dumnezeu nu a fost nicicând zugrăvit. Acuma însă, când Dumnezeu este văzut, îmbrăcat în trup şi stând de vorbă cu omul, zugrăvesc chipul lui Dumnezeu, al Dumnezeului pe Care-L pot vedea.
Nu mă închin materiei. Mă închin Dumnezeului materiei, Care S-a făcut materie întru folosul meu … ca prin materie mântuirea mea să lucreze.”
Ar fi cât se poate de exact din punct de vedere teologic dacă am spune că Dumnezeu Însuşi a fost întâiul făcător de icoane atunci când S-a înfăţişat pe Sine în chip văzut întru asemănarea Fiului Său.
Controversa iconoclastă nu a fost doar o controversă asupra artei religioase, ci asupra întregului înţeles al întrupării şi asupra tuturor consecinţelor sale. Dumnezeu a luat trup materialnic, dovedind prin
aceasta că materia poate fi mântuită. „Cuvântul făcut trup a îndumnezeit trupul”, spunea Sfântul Ioan Damaschinul. Materialele folosite la icoane sunt doar o altă înfăţişare a preţuirii lumii materiale
de către creştinătatea răsăriteană. Aceasta ar avea multe de spus astăzi în domeniul ecologiei: materia este sfântă şi nu trebuie supusă silniciei ori pângărită.
Reforma protestantă din veacul al XVI-lea a fost ostilă icoanelor. Pentru Luther ele erau îngăduite doar ca ilustrări. Calvin nu putea
accepta altceva decât scene istorice cu mai multe personaje; astfel ca să nu-l facă pe credincios să cadă în idolatrie. Puritanii din Anglia şi
America au privit chiorâş arta religioasă, dispreţuind şi interzicând orice pictură religioasă. Într-un fel, poate că aveau dreptate. În cea mai
mare parte „arta religioasă” este ofensatoare, făcându-te să-ţi fie greu să crezi că Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Născut, S-a făcut om.
Imaginea lui Hristos pictat ca o femeie cu barbă, uneori cu o inimă însângerată apărând prin pieptul transparent, dacă este luată în serios,
tăgăduieşte faptul că El s-a făcut om. Asemenea picturi dau impresia că El s-a făcut un fel de fantomă, nici bărbat, nici femeie.
Icoanele exprimă ţelul vieţii noastre
După teologia ortodoxă, ţelul vieţii noastre este îndumnezeirea, theosis. Simplu spus, înseamnă că trebuie să ajungem la asemănarea
lui Dumnezeu. Acest lucru începe la botez, când ni se dă chipul refăcut. Ţelul nostru este acela de a porni de la chipul lui Dumnezeu
refăcut în noi, către asemănarea lui Dumnezeu. Aşemănarea lui Dumnezeu nu este ceva dat, ci trebuie să ne străduim mereu pentru ea,
prin harul lui Dumnezeu. Chipul refăcut este un dar de la Dumnezeu ce-l primim la botez. Însă asemănarea lui Dumnezeu este sarcina
sfinţirii personale pe care o avem de îndeplinit ca roadă a vieţii noastre duhovniceşti prin harul lui Dumnezeu. Sfântul Serafim din Sarov
spunea: „ţelul vieţii creştineşti este dobândirea Duhului Sfânt.” A dobândi Duhul Sfânt înseamnă a dobândi asemănarea lui Dumnezeu.
Nu poate exista în noi asemănarea lui Dumnezeu fără Duhul Sfânt.
Tocmai aceasta ne arată icoana. Prin icoană Îl înfăţişăm pe Cel ce prin întruparea Sa a refăcut chipul lui Dumnezeu în om. Sau îi
înfăţişăm pe Sfinţi, care prin necontenita deschidere către Duhul Sfânt au dobândit adevărata asemănare a lui Dumnezeu şi s-au făcut icoane
vii.
Prin urmare, ţelul nostru de creştini ortodocşi este sporirea darului pe care-l primim la botez: să ajungem de la chip la asemănare, prin
harul lui Dumnezeu, devenind astfel icoane vii ale lui Hristos în lumea de azi.
