Una din trăsăturile izbitoare ale vremii noastre este absurda distanţă
pe care o creăm spre a ţine moartea cât mai departe de priviri şi de
gândire.
Tolstoi, în capodopera sa Moartea lui Ivan Ilici, descrie conspiraţia
tăcerii pe care o păstrăm în prezenţa muribundului. „Cel mai mult îl
chinuia pe Ivan Ilici minciuna – acea minciună socotită de toţi
necesară şi care susţinea că e numai bolnav, dar că nu moare, şi că tot
ce trebuie să facă este să fie calm şi să se îngrijească, şi atunci totul
are să fie bine.”!
În O moarte uşoară Simone de Beauvoir scrie despre moartea
mamei sale bolnave de cancer: „Când adevărul ajungea s-o strivească
şi când avea nevoie să scape de el vorbind, iar noi o condamnam la
tăcere, o sileam să nu spună nimic despre fricile ei şi să-şi înlăture
îndoielile, ea se simţea si vinovată si neînţeleasă.”
În vechime, alături de celelalte realităţi ale vieţii precum naşterea,
căsătoria, zămislirea copiilor şi creşterea lor, moartea era acceptată
deschis ca un fapt de viaţă. Cimitirul ce înconjura biserica era chiar în
centrul comunităţii. Trupul nu era văzut într-o capelă funerară; era
adus chiar în camera de zi a locuinţei. Nu puteai scăpa de realitatea
morţii. Trebuia s-o accepţi şi să înveţi să trăieşti cu ea.
Cauza morbidităţii
Dacă moartea are ceva morbid, aceasta se datorează refuzului de a o
privi în faţă şi a ţine seama de ea. Credinţa noastră creştin-ortodoxă nu
este morbidă atunci când ia în seamă moartea sincer şi deschis.
Calendarul nostru bisericesc oferă multe prilejuri când suntem chemaţi
să privim în faţă realitatea morţii. Paştile sunt un astfel de prilej. Altul
este Duminica. Fiecare duminică este un mic Paşte, prăznuind biruinţa
lui Hristos asupra morţii. În calendarul nostru există anual „Sâmbete
ale morţilor” care ne dau alt prilej să ne întâlnim cu moartea. În acele
sâmbete se slujeşte Sfânta Liturghie şi se citesc rugăciuni aparte
pentru cei dragi ai noştri care au decedat. Ne rugăm pentru morţi mai
ales sâmbăta fiindcă Hristos a zăcut mort în mormânt într-o zi de
Sâmbătă, „de tot lucrul odihnindu-se şi cu moartea pe moarte
călcând”. Astfel, în Noul Legământ, sâmbăta devine ziua cea mai
potrivită pentru pomenirea morţilor şi înălţarea de rugăciuni pentru ei.
Cel mai adesea ni se pun două întrebări despre practica rugăciunilor
pentru morţi pe care o avem în Biserica Ortodoxă:
1. De ce ne rugăm pentru morţi?
2. Ce putem aştepta de la aceste rugăciuni?
De ce ne rugăm pentru morţi?
Creştinismul e o religie a dragostei. Rugăciunea pentru morţi este
expresia dragostei. Îi cerem lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei
adormiţi fiindcă îi iubim. Legătura dragostei supravieţuieşte morţii şi
chiar trece peste ea. Există nevoia lăuntrică ca legătura cu cineva drag
să continue a fi exprimată chiar după ce omul iubit a murit. Uneori
chiar mai mult după moartea celui drag, întrucât comunicarea
trupească nu mai este cu putinţă. Biserica ne îndeamnă să ne arătăm
dragostea pentru fraţii noştri cei adormiţi prin slujbe de pomenire şi
rugăciuni.
Pomenirea datei morţii unei persoane dragi este foarte dureroasă.
Biserica ne ajută să facem faţă durerii, îndemnându-ne să facem
rugăciuni de pomenire în biserică pentru cei dragi care au adormit, în
zilele comemorării morţii lor, adică la patruzeci de zile de la moarte,
la şase luni, la un an etc. Aceasta ne dă prilejul să facem ceva pentru
cel drag, ne ajută să ne arătăm durerea şi să o alinăm. Chiar dacă
moartea poate să ni-i ia pe cei dragi, nu-i poate scoate şi din cugetul
nostru, din inima noastră. Continuărn să-i iubim şi să ne gândim la ei,
aşa cum credem că şi ei continuă să ne iubească şi să se gândească la
noi. Cum poate o mamă să-şi uite copilul care a trecut la cele veşnice?
Aceeaşi dragoste ce a făcut-o să se roage pentru copil pe când trăia, o
va face să se roage pentru el acum. Căci în Hristos toţi sunt vii.
Aceeaşi dragoste o face să dorească să comunice cu el. Însă orice
comunicare trebuie să aibă loc în Hristos şi prin Hristos. Nici o altă
comunicare cu morţii nu îi este cu putinţă sau îngăduită creştinului.
Dumnezeu este Dumnezeul celor vii. Cei dragi ai noştri trăiesc în El.
Numai prin El ne este cu putinţă să comunicăm cu ei. Fiecare
Liturghie din Biserica Ortodoxă cuprinde rugăciuni pentru morţi, cum
sunt acestea: „Pomeneşte pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi
a vieţii celei de veci, şi odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, acolo
unde străluceşte lumina Feţii Tale”. Vechile rugăciuni euharistice atât
din Răsărit cât şi din Apus mijlocesc pentru morţi şi pentru vii.
Aşa cum ne rugăm pentru morţi, tot aşa credem că şi ei continuă să
ne iubească, să ne pomenească şi să se roage pentru noi acum când
sunt mai aproape de Dumnezeu. Nu putem uita pilda bogatului aflat în
iad, care-i cerea lui Avraam să-l trimită pe Lazăr, spre a-i preveni pe
fraţii săi, ca nu cumva să ajungă şi ei în locul de chinuire. Deşi
părăsise această viaţă, nu înceta să se îngrijească de fraţii săi rămaşi pe
pământ.
Biserica Ortodoxă se roagă pentru morţi spre a-şi arăta credinţa că
toţi cei adormiţi în Domnul trăiesc în Domnul; vieţile lor sunt ascunse
cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3, 3). Fie în cer sau pe pământ, Biserica
e o singură familie, un Trup în Hristos. Moartea schimbă doar locul,
dar nu poate tăia legătura dragostei. „Nu este Dumnezeu Dumnezeu al
morţilor, ci al viilor” (Matei 22, 32). El este „Dumnezeul lui Avraam,
şi Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov” (Ieş. 3, 6). Este
Dumnezeul persoanelor care, deşi moarte trupeşte, sunt cât se poate de
vii înaintea Lui.
Ce putem aştepta de la rugăciunile noastre pentru
morţi?
Întrucât soarta veşnică a omului este hotărâtă îndată după moarte
(deşi trebuie să aştepte până la Judecata de Obşte spre a primi deplina
măsură a răsplătirii), nu trebuie să ne aşteptăm ca rugăciunile noastre
să-l ducă pe un necredincios din iad în rai. Numai viaţa de acum ne
hotărăşte soarta în veşnicie. Acum este vremea pocăinţei şi primirii
harului lui Dumnezeu. Moartea pune capăt acestei stări şi trimite pe
fiecare om la judecata particulară. Tocmai de aceea spune Domnul că
trebuie lucrat „până este ziuă”, căci „vine noaptea când nimeni nu mai
poate să lucreze”. „Ziua” înseamnă viaţa prezentă, „când încă este cu
putinţă să crezi”, scrie Sfântul Gură de Aur, pe când „noaptea” este
starea de după moarte.
Ceea ce se întâmplă dincolo de mormânt ţine în întregime de
Dumnezeu. El ne-a spus atâta cât avem nevoie să ştim; restul este
acoperit cu un văl de taină pe care curiozitatea omenească nu este în
stare să-l străpungă. Credincioşii s-au încredinţat lui Dumnezeu pe
toată durata vieţii lor pământeşti. Acum este bine şi frumos ca ei să-i
încredinţeze pe cei dragi ai lor care au adormit milei lui Dumnezeu,
prin rugăciune, fiind încredinţaţi că Dumnezeu, întru mulţimea milei
Sale, are mijloace de a-i ajuta mai presus de cunoştinţa noastră. Noi
avem doar datoria de a ne ruga pentru ei.
Luarea aminte la noi înşine
Problema binefacerii pe care o aduc rugăciunile noastre pentru cei
dragi care au adormit trebuie s-o lăsăm la mila lui Dumnezeu. Însă de
un lucru suntem siguri: acele rugăciuni fac bine celor ce se roagă
pentru cei adormiţi. Ele ne aduc aminte că şi noi urmează să murim;
ele întăresc credinţa în viaţa de apoi; ele fac să dăinuiască cinstirea
celor ce au murit; ele ajută la întărirea nădejdii în mila dumnezeiască;
ele sporesc dragostea frăţească între cei care supravieţuiesc. Ele ne fac
mai grijulii şi mai sârguincioşi în pregătirea pentru ultima călătorie
care ne va uni cu cei dragi ce au adormit şi ne va pune înaintea lui
Dumnezeu. Ele ne amintesc că acum este timpul sporirii şi
îmbunătăţirii morale, pentru credinţă, pocăinţă şi dragoste; acum e
vremea osârdiei întru dobândirea cununii drepţilor pe care Domnul,
dreptul Judecător, o va da celor care „lupta cea bună au luptat, cursa
şi-au sfârşit, credinţa şi-au păstrat”. Cu alte cuvinte, Domnul nu a spus
vreodată că după ce murim, rugăciunile altcuiva ne vor duce în rai –
oricât de multe slujbe de pomenire ar face pentru noi. Mântuirea este
un lucru personal între fiecare om şi Domnul său, trebuind împlinită în
această viaţă.
Dragostea nu uită niciodată
Dr. Paul Tillich credea că teama de moarte este teama că omul va fi
uitat atât acum cât şi în vesnicie. Înmormântarea înseamnă
îndepărtarea de pe faţa pământului. Tocmai acest lucru nu-l pot îndura
oamenii. Cei ce fac comemorări nu ne pot scăpa de uitare. Într-o zi şi
ei se vor preface în ţărână. Singurul lucru ce ne poate scăpa de uitare
este credinţa că Dumneieu ne-a cunoscut înainte de a ne fi născut şi îşi
va aminti de noi în veşnicie. Iar rugăciunile de pomenire înălţate de
cei dragi, chiar dacă nu la fel de mult, totuşi slujesc în chip foarte real
la alinarea fricii de uitare.
Dragostea nu uită niciodată. Iată de ce Biserica Ortodoxă ne-a
îndemnat întotdeauna să facem slujbe şi rugăciuni pentru cei adormiţi.
Un obicei semnificativ
Există obiceiul printre creştinii ortodocşi de a duce la biserică o
tavă cu colivă pentru pomenirea morţilor. Coliva exprimă credinţa în
viaţa veşnică. Iisus a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă, că dacă
grăuntele de grâu când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar
dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Aşa cum din
grăuntele de grâu îngropat răsare o nouă viaţă, la fel credem că cel
îngropat se va ridica într-o zi la o nouă viaţă cu Dumnezeu. Grâul din
colivă e acoperit cu zahăr, spre a arăta fericirea vieţii veşnice cu
Dumnezeu în ceruri.
Luarea-aminte la Hristos
Când creştinii ortodocşi se roagă pentru cei dragi, ei îşi îndreaptă
gândul nu numai către cei adormiţi, ci mai ales către Hristos, Cel „cu
moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.
Slujbele de pomenire a morţilor, ce afirmă realitatea morţii trupeşti
dar şi realitatea învierii întru viaţa veşnică, joacă un rol vital în
tămăduirea întristării. În Sîmbetele Morţilor, Biserica se roagă pentru
toţi cei adormiţi. Totuşi se include şi o rugăciune specială pentru cei
dragi care au adormit, ale căror nume sunt date preotului de către
credincioşii din parohie.
Unul din marii teologi ai Bisericii Ortodoxe, Prof. Hristos
Androutsos, afirma că rugăciunile de pomenire trebuie înălţate numai
pentru cei ce s-au pocăit şi nu au păcătuit grav. Nu este bine – spunea
el – ca ele să se facă pentru păcătosul nepocăit. Dar întrucât starea
morală exactă a celor adormiţi nu este cunoscută, în practică
rugăciunile se fac pentru toţi.
Deci, ne rugăm pentru morţi:
1. Fiindcă ei încă trăiesc în împărăţia lui Dumnezeu. Iubirea noastră
pentru ei are încă nevoie de a se exprima. Legătura dragostei nu
încetează. Prin slujbele şi rugăciunile de pomenire se arată în
continuare dragostea.
2. Aceste rugăciuni sunt binefăcătoare pentru cei ce le înalţă,
întărindu-le credinţa în viaţa veşnică.
3. Deşi nu credem că rugăciunile altcuiva, făcute după moartea
noastră, ne vor duce în rai, continuăm să ne rugăm pentru cei morţi,
cerând mila lui Dumnezeu întru folosul lor. Rugăciunile ortodoxe
pentru morţi cer ca mila lui Dumnezeu să reverse mângâiere şi iertare
asupra celui adormit.
4. Rugăciunile de pomenire ne ajută să ne îndreptăm gândul către
Hristos cel Înviat Care este Învierea şi Viaţa.
