Dragostea adevarata nu poate fi nimicita de timp26 min read

Cred că cei care se căsătoresc, pentru ca prin dragostea lor să se sprijine unul pe celălalt pe calea mântuirii ,au înţeles rostul familiei. Când iubeşti pe cineva, îi doreşti bucurie fără sfârşit. Când iubeşti pe cineva, vrei să îl stropeşti cu apa dragostei tale. Când iubeşti, vrei ca pe chipul celuilalt să se vadă cât mai multă bucurie.

Nu cred că poţi iubi pe cineva fără să te gândeşti la veşnicie. Necredincioşii au o dragoste foarte tensionată, foarte crispată: ei cred că după moarte se termină totul.

Credincioşii ştiu că dragostea adevărată nu poate fi nimicită de timp. Ştiu că înţelepciunea se va sfârşi, dar dragostea nu se va stinge. De aceea învaţă să îi iubească pe ceilalţi cu o dragoste curată, cu o dragoste care nu piere.

Dragostea dintre soţii care ajung în Împărăţia Cerurilor nu se stinge. E adevărat că acolo nu vor mai avea dorinţa de a-şi manifesta dragostea în acelaşi mod în care au făcut-o pe pământ (mă refer la dragostea trupească al cărei rod sunt copiii).

 Dar totuşi asta nu înseamnă că legăturile sufleteşti dispar, că soţul nu îşi mai recunoaşte soţia, că fiul nu îşi mai cunoaşte mama. Nu încerc să dezvolt această idee, fiind conştient de riscul de a susţine vreo greşeală. Deci, fără a încerca să dau lămuriri în ceea ce priveşte modul în care dragostea dintre soţi poate birui timpul, voi încerca să pun pe hârtie câteva gânduri despre care cred că i-ar putea ajuta pe tinerii care vor să îşi întemeieze o familie.

Spun doar atât: că din cât am încercat să cunosc învăţătura creştină despre această problemă, în nici un loc nu se pomeneşte faptul că vreodată în rai soţul nu îşi recunoaşte soţia sau că fiul nu îşi recunoaşte mama. Ci dragostea dintre ei nu numai că rămâne aceeaşi, ci chiar sporeşte.
Dar poate nu e potrivit să încep prin a spune că atunci când iubeşti pe cineva îi doreşti mântuirea, şi faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a-l ajuta să meargă pe acest drum. Unora li se va părea ciudat că aşa stau lucrurile. De aceea voi fi mai practic, spunând că tot cel ce vrea să aibă parte de împlinire în familie trebuie să caute să trăiască sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Afirm cu toată convingerea că cei care cred că îşi pot făuri o bucurie lumească prin propriile puteri nu ştiu ce pierd. Se pot găsi o sumedenie de moduri de înţelegere a nunţii. Dar una singură împlineşte: cea în care cunoşti dragostea binecuvântată de Dumnezeu. Restul sunt artificii multicolore.

Atunci când înţelegi ce aşteaptă Dumnezeu de la o familie, înţelegi şi că nu te poţi căsători cu oricine îţi iese în cale. Înţelegi cât de greu este să găseşti un suflet care să îţi poată sta alături pe drumul pe care vrei să mergi. . Dacă nu ne alegem un om alături de care să putem zbura, un om de care să ne sprijinim şi pe care să îl sprijinim, atunci nu vom ajunge la destinaţie.

Necazuri au toţi, şi bogaţii, şi săracii. Nimeni nu cunoaşte pe această lume numai fericirea, nimeni nu se poate lăuda că nu cunoaşte şi necazurile. În faţa acestei lumi cel mai important lucru este să Îl ai pe Dumnezeu cu tine. Şi, dacă ai ales calea căsătoriei, să îl ai alături de tine şi pe omul pe care îl iubeşti. Viaţa e o sită care cerne sentimentele oamenilor. Sentimentele superficiale nu durează.
 Tot ce nu e profund dispare şi lasă urme nedorite.

Nimeni sau aproape nimeni nu se căsătoreşte pentru a avea parte de un eşec, pentru a divorţa. Excepţiile sunt rare şi nu merită atenţie. Ne căsătorim pentru a ne împlini dragostea. Şi totuşi, de ce
exista atâtea despărţiri, atâtea divorţuri?
De ce atâţia copii care cresc cu un singur părinte?
 De ce atâţia copii poartă în inimile lor neînţelegerea dintre părinţii lor? De ce inimile lor sângerează?

Nu ştiu dacă eşti la vârsta la care să înţelegi cât de serioasă e problema copiilor care cresc departe de unul dintre părinţi, de aceea voi face referire la ceva mai apropiat de universul tău.
Spune-mi, câte prietene de-ale tale au căzut pradă deznădejdii când cei pe care îi iubeau le-au părăsit? Sau câţi prieteni de-ai tăi au rămas cu inima zdrobită aflând că ,,iubirea vieţii lor’’ s-a îndrăgostit de altcineva?

Cred că îţi dai seama că, dacă despărţirea unor tineri care se iubesc e uneori dramatică, şi mai dramatică este despărţirea unor soţi care, cu timp în urmă, s-au unit în faţa lui Dumnezeu. Poate că acele cazuri în care divorţul e făcut de comun acord, cu exces de politeţe şi de respect (am asistat la câteva divorţuri de acest gen) par mai puţin dureroase. Dar ar trebui să fie privite şi din altă perspectivă: ce e mai trist, să vezi că o soţie îşi părăseşte soţul, lăsându-l cu ochii în lacrimi, sau că doi oameni se despart civilizat, ca şi cum între ei nu a fost nimic serios? E groaznic să pui alături poza de acum doi-trei ani, când ieşeau de la slujba Cununiei cu mare alai, şi când se sorbeau din ochi, şi poza de la divorţ, când sunt ca doi străini. E groaznic când înţelegi că au călcat în picioare Nunta. E groaznic să îţi dai seama că pentru ei nunta nu a însemnat nimic.

Şi ce să facem? Să închidem ochii şi să nu vedem că asta e lumea în care trăim? De fapt, divorţurile sunt atât de dese, încât a apărut o întreagă filozofie a divorţului, oamenii au ajuns să considere că divorţul e ceva normal. Adică în loc să se întrebe care este cauza divorţului, să se întrebe ce e de făcut pentru a nu se ajunge la divorţ, ei caută să justifice divorţul. Înţeleg atitudinea lor, dar asta nu mă împiedică să consider că e o atitudine laşă. Ascunzându-i doctorului boala de care suferim, nu putem fi vindecaţi. Ne putem lăuda cu boala, prezentând-o drept o formă superioară de sănătate. Şi poate că printre cei care suferă de aceeaşi boală vom găsi oameni care să ne creadă. Şi până murim tot putem ţine cuvântări despre forma de sănătate pe care o cunoaştem. Dar nici un om sănătos nu ne va crede.

Divorţul este tot un fel de boală.
E o boală care apare în urma consumului de substanţă Z şi a lipsei de substanţă X, a consumului de iubire de sine şi a lipsei de iubire pentru celălalt. E o boală previzibilă. E o boală de care sunt susceptibili cei care se căsătoresc. Dar cei care vor să fie feriţi de o astfel de boală trebuie să ia măsuri de precauţie. Şi măsura cea mai potrivită este tocmai întemeierea unei familii care să stea sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

„Dar ce, nu toate familiile stau sub binecuvântarea lui Dumnezeu?“

E greu de dat un răspuns precis la această întrebare.
 Nu ştiu dacă Dumnezeu binecuvântează o familie din care lipseşte dragostea, o familie din care lipseşte credinţa, o familie ai cărei membri nu vor să meargă pe calea mântuirii.

Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se poate fura. Un tânăr care a luat de soţie o femeie bătrână, gândindu-se că peste câţiva ani va ajunge moştenitorul unei averi impresionante, nu îşi pune problema binecuvântării lui Dumnezeu. Se poate cununa cu ea, dar Cununia îi este spre osândă.

Îndrăznesc să afirm că aşa cum Sfânta Împărtăşanie le poate fi spre osândă celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, tot aşa şi Taina Cununiei le este spre osândă celor care au tupeul de a-I cere lui Dumnezeu să binecuvânteze o iubire care lipseşte. Nu îmi dau seama cu ce ar fi bine să compar o astfel de nuntă, care mi se pare absurdă. Poate cu un castel de nisip, dar imaginea e prea inocentă, prea copilărească.

Proverbul „nu poţi vinde castraveţi la grădinari“ se potriveşte foarte bine în această situaţie. Nu Îl putem minţi pe Dumnezeu. Unii îşi închipuie că dacă s-au cununat cu persoana cu care trăiau în concubinaj au rezolvat toate problemele. O cunoştinţă îmi spunea că i s-ar părea mult mai vrednic de apreciat poziţia celor care, fiind conştienţi că relaţia lor nu poate primi binecuvântare dumnezeiască fiind bazată pe minciună, s-ar mulţumi cu cununia civilă.

Sunt multe cupluri care, dacă ar fi întrebate de vreun duhovnic de ce vor să se căsătorească, ar putea afla că planurile lor sunt greşite. De altfel, nu puţini sunt cei care ştiu bine că nu ar putea trece de întrebările următoare: „Vă iubiţi? Vreţi să vă fiţi credincioşi unul altuia până la moarte? Vreţi să vă sprijiniţi unul pe altul pe calea mântuirii?“

Nu e greu să constataţi că, dacă aceste întrebări ar fi puse perechilor care vor să se căsătorească, nu puţini ar răspunde cu un „nu“ hotărât. Asta în cel mai bun caz, în cazul în care nu ar răspunde „da“ numai de ochii lumii.

Oamenii cred că se pot căsători evitându-L pe Dumnezeu. Cei mai mulţi se cunună la biserică numai datorită frumuseţii ceremoniei. Dar nu îşi dau seama că îşi fură singuri căciula. Şi uite aşa ajung creştinii noştri să divorţeze, uite aşa se recăsătoresc de câteva ori fără să îşi dea seama că Dumnezeu vine la fiecare slujbă de Cununie, chiar dacă nu e invitat de miri.

Cred că omul modern ar fi în stare să Îi ceară lui Dumnezeu să nu se mai bage în viaţa lui, să îl lase liber. Omul modern vrea să se cunune în joacă şi mai apoi să îşi repare greşeala divorţând.
Numai că nu te poţi juca cu jucăriile altuia fără să îi ceri voie. Tot aşa nu poţi falsifica slujba Cununiei, transformând-o într-o ceremonie lumească. Oricâţi bani i-ar da preotului, mirii uită că şi Dumnezeu Îşi cere taxa la fiecare Cununie. Dumnezeu e zapciu, ia birul de la oameni.

 Dumnezeu e poliţist, cere carnetul de şofer. Adică… Adică Dumnezeu vrea ca cei care se căsătoresc să ştie foarte bine ce fac. Cine se împărtăşeşte cu nevrednicie nu poate scăpa de osândă spunând: „nu am ştiut ce fac…“ Tot aşa mirii nu pot spune: „nu am ştiut ce e slujba Cununiei, nu ne-am dat seama că e ceva serios. Ni s-a părut un spectacol interesant…“

Am afirmat că Dumnezeu e poliţist şi zapciu pentru a protesta într-un fel faţă de atitudinea celor care cred că Îl pot păcăli. Dumnezeu nu e poliţist. Nu le dă amenzi celor care se căsătoresc din motive care nu sunt temeinice, şi nici celor care o fac din motive murdare. O mare amendă ar fi să îi lase singuri, să se dea cu capul de pereţi.

Pe un om care la supărare îşi scoate ochii nu e nevoie să îl pedepsească şi Dumnezeu: s-a pedepsit singur. La fel se pedepsesc şi cei care se căsătoresc ca şi cum ar intra la un cinematograf şi aşteaptă să vadă un film interesant. Ca şi cum ar juca la loto şi aşteaptă să vadă dacă au câştigat. Nunta nu e o joacă.
 Chiar dacă oamenii cred că pot trata nunta ca pe o aventură, chiar dacă divorţează şi se recăsătoresc de zece ori, un lucru nu pot obţine: împlinirea.

Ei pot căuta împlinirea în multe alte lucruri, pot vorbi altora despre succesele pe care le au pe plan profesional, dar în adâncul inimii lor rămâne un munte de suferinţă.

Ar fi dramatic dacă în biserică ar exista un beculeţ care s-ar aprinde ori de câte ori oamenii se împărtăşesc cu nevrednicie, sau ori de câte ori se cunună fără să fie conştienţi de ceea ce fac. Am repetat comparaţia cu împărtăşirea tocmai pentru că mi se pare că ambele „fapte“ sunt generate de aceeaşi atitudine, specifică omului contemporan, de a cultiva cu multă grijă superficialitatea atât în relaţiile cu semenii, cât şi în relaţia cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne terorizează prin prezenţa Sa sau prin minunile Sale. Dumnezeu vrea să Îl iubim liberi. Şi orice beculeţ ne-ar sufoca. Totuşi, ar trebui ca beculeţul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, adică propria conştiinţă, să fie în stare de funcţionare.
Sunteţi liberi să alegeţi să trăiţi cum vreţi. Dar fiţi conştienţi de urmările alegerii voastre!

Aş vrea să ştiu cine eşti, pentru că mi-ar fi mult mai uşor să mă adresez unei persoane pe care o cunosc. Dar neştiind, între rândurile mele vei găsi câteva care cu siguranţă nu ţi se potrivesc. De exemplu, presupunerea că ai deja un prieten. De obicei fetele citesc o astfel de carte la vârsta la care se gândesc la măritiş. E oarecum firesc ca la această vârstă să ai un prieten. Îţi voi scrie şi ce ar putea fi nefiresc într-o astfel de prietenie.

Fiind îndrăgostit de Claudia, la un moment dat mi-a venit să îi cert pe prietenii mei mai în vârstă care nu au fost în stare să îmi spună cât de minunat este să iubeşti. Le-aş fi reproşat că şi din cauza faptului că nu m-au ajutat să înţeleg cât de mult te înfrumuseţează dragostea, deci şi din cauza lor, nu mi-am petrecut studenţia alături de Claudia.

Dar înţelegând că e prea târziu ca să mai fac observaţii de acest gen altora, am înţeles şi că trebuie să scriu o asemenea carte. O carte care să îi ajute pe tineri să fie mult mai atenţi decât am fost eu atunci când vor să îşi întemeieze o familie. Eram în stare să mă căsătoresc cu oricare dintre celelalte prietene pe care le-am avut de când m-am apropiat de Biserică. Şi Dumnezeu m-a ferit de fiecare dată.
 O dată chiar în chip minunat; poate că îţi voi scrie mai târziu despre asta.

Să fiu puţin mai practic: ce am eu cu tine?

Una şi poate cea mai importantă problemă este că eşti sora mea în Hristos. Şi ştii doar că noi creştinii ne rugăm în fiecare zi unii pentru alţii, şi pentru cei pe care îi cunoaştem dar şi pentru cei pe care nu îi cunoaştem. Din moment ce încerc să te ajut prin rugăciunile mele, de ce nu aş încerca să te ajut şi prin scrisul meu?
Îmi doresc atât de mult să fie cât mai multe familii creştine! În aceste vremuri de cădere şi de apostazie fiecare dintre noi avem o mare responsabilitate faţă de ceilalţi. Cu cât vor fi mai puţini creştini, cu atât le va fi mai greu să reziste. Vor rezista, prin harul lui Dumnezeu, dar crucea le va fi foarte grea.

Întemeierea unei familii este lucrul de care depinde în mod covârşitor viitorul tău şi al celui cu care te vei căsători şi al copiilor pe care îi veţi avea. Dar nu numai faţă de copiii tăi şi faţă de soţ vei fi răspunzătoare, ci şi faţă de cei care vor fi influenţaţi de exemplul vostru. Poate că până acum nu te-ai gândit la acest lucru. Ar fi bine totuşi să fii conştientă de faptul că oamenii sunt într-o legătură foarte vie şi se molipsesc unii de la alţii şi de obiceiuri bune, şi de obiceiuri rele.

Am întrebat o elevă care era foarte preocupată să fie cât mai sexy dacă îşi dă seama ce fel de viitor o aşteaptă.

 Mi-a spus că speră că un tip cu bani se va îndrăgosti de ea. 

„Bun, se îndrăgosteşte, te ia de soţie, şi apoi?“
„Apoi rămân soţia lui, şi o să am parte de o viaţă fără griji şi fără lipsuri…“
(Există astfel de femei şi nu puţine.
 Ce bucurii ar putea simţi o fată care s-a măritat pentru bani? Puţine.
 Bărbatul care a luat-o ca pe o marfă se va sătura în cele din urmă de ea. Ar fi într-un fel şi vina ei. S-a prezentat ca un produs, va fi tratată ca atare. Ce mărturie va da despre căsătorie o astfel de femeie? Nu mă refer la mărturii scrise; puţini oameni scriu cărţi care văd lumina tiparului.

Dar fără să fie conştienţi toţi oamenii scriu cu cerneala faptelor lor cărţi prin care propovăduiesc în tăcere ce au înţeles din viaţă. Faptele exprimă concepţia de viaţă a omului. Dacă vrei, ele sunt filosofia practică a vieţii noastre.

Cum ar putea spune o astfel de fată că, prin căsătorie, doi tineri se unesc pentru a merge împreună, pe calea împlinirii, în timp ce ea se mărită pentru bani? O astfel de afirmaţie nu ar fi luată în serios de nimeni.)

„Bine, dar îţi dai seama că vei avea şi destule necazuri?“
„Da, nu mă îndoiesc. Eu am făcut această alegere cunoscându-mi slăbiciunile. Ştiu că nu asta e cea mai bună variantă. Dar asta mi se potriveşte.“

Refrenul acesta de justificare a greşelilor prin invocarea neputinţelor nu dovedeşte însă cunoaştere de sine. Dovedeşte o falsă cunoaştere de sine care se fundamentează pe excluderea lucrării lui Dumnezeu în viaţa personală.

Toţi Sfinţii puteau spune: „ne vedem păcatele, vedem că suntem iubitori de patimi, deci suntem condamnaţi să rămânem aşa.“ Dar ei, cu cât îşi vedeau mai bine păcatele, cu atât se rugau ca Dumnezeu să îi lumineze. Şi cu cât urcau pe trepte mai înalte, cu atât îşi vedeau păcatele mai bine. Şi chiar dacă păcatele unora dintre ei, cum ar fi furtul unei smochine, nouă ni se par neînsemnate, totuşi ei le-au văzut ca pe nişte ziduri care îi depărtau de Dumnezeu.

La fel ar trebui să vedem şi noi neputinţele pe care le invocăm atunci când vrem să luăm hotărâri greşite. 
„Dar ai vrea ca fiica pe care o vei avea să aibă parte de o căsnicie ca aceea spre care te îndrepţi tu?“
„Nu, nu cred. Mi-aş dori ca ea să fie mai puternică decât mine. Să aibă parte de o iubire adevărată, de o familie adevărată…“

Cel puţin această afirmaţie m-a mai liniştit puţin.
 Sufletul fetei nu era zdrobit total de patima lăcomiei.
Câtă vreme înţelege că alegerea ei nu e cea mai bună cred că Dumnezeu are cum să o schimbe. Atunci însă când oamenii sunt mândri de greşelile lor, ba chiar ar vrea să le repete şi alţii, păcatul s-a fixat în inimile lor şi iese cu mult mai greu.

Tu ar trebui să alegi o familie despre care să fii sigură că e cea mai bună alegere. Stai şi compară toate tipurile de familie, dar gândeşte-te şi la faptul că peste o vreme vom da socoteală pentru toate faptele noastre.

Sunt convins că şi câteva fete care vor să se mărite pentru bani vor deschide această carte. Eu iau acum o piatră şi dau în ele: „Nu vă e ruşine, faceţi umbră pământului… O, de ce nu sunteţi voi cu mintea întreagă…“, şi aici lista de mustrări ar putea continua.

Ce am rezolvat cu asta? Nimic.

 Ele tot pentru bani  s-ar mărita.
Cred că a face alegeri de genul acesta înseamnă a fi bolnav sufleteşte. Nu pe bolnavi i-aş acuza eu.

Încerc să îi înţeleg şi spun că într-o lume atât de îndepărtată de Dumnezeu cum este lumea de astăzi nu este de mirare că au cedat. Trăim o lume în care anormalul este privit ca normal.

 Am citit de atâtea ori această afirmaţie, încât m-am cam plictisit de ea. Cred că ai mai citit-o şi tu. 

Eu consider că mai important decât a constata aceasta este a încerca să propui o alternativă. Trăim într-o lume din care normalul este aproape exclus. Nu lipsesc nici şoriceii de bibliotecă ce răsfoiesc tomurile de literatură religioasă cu pasiunea unui filatelist, făcându-şi din acest studiu straniu un hobby. Dar ei se informează asupra normalului din interes pur cărturăresc. Nu au de gând să îl trăiască. E destul de incomod.

Îmi dau seama că încercarea mea de a prezenta criteriile de întemeiere ale unei familii pot stârni ironia unor cititori şi cititoare, care ar parcurge rândurile mele numai ca să se delecteze. Le mulţumesc şi acestora pentru atitudinea lor.
Pentru că prin ea îmi confirmă cât de diferită e opţiunea lor şi cât de firesc este ca alternativa pe care o prezint eu să fie cunoscută şi de alţii.

Această alternativă nu este o creaţie proprie. Nu e originală. E ceea ce am primit de la alţi prieteni mai în vârstă, oameni cu experienţă în problemele familiei. Nu expun aici în detaliu poziţia creştină privitoare la această problemă, deşi am încercat să identific această poziţie. Sunt şi lucruri care ar putea fi reproşate. Unul dintre ele este că poate voi vorbi prea deschis despre viaţa sexuală a tinerilor de astăzi. Dar cum tu nu trăieşti acum o sută de ani, mi se pare necesar să fac referire şi la mediul care te înconjoară.

„Sunt sexy, sexy, ştiu că mă vrei…“ e un refren pe care nu cu mult timp în urmă l-ai auzit şi tu pe stradă, la metrou, în autobuz.
 Există o mie de refrene de acest gen, fiecare arătându-ne un alt mod de a ne abate de la înţelegerea tradiţională a căsătoriei.

Lumea aceasta îşi cântă cu putere refrenul ei.
 La rândul meu, încerc să îţi cânt şi eu.
Dacă ai văzut filmul istoric „Inimă neînfricată“, poate îţi aduci aminte replica din secvenţa înmormântării tatălui lui William Wallace, eroul Scoţiei. „Cântă cântece proscrise din cimpoaiele lor proscrise…“ Asta era una dintre formele de rezistenţă a scoţienilor în faţa invadatorilor englezi. În faţa invadatorilor spirituali, care încearcă să ne îndepărteze de tot ceea ce e curat şi bineplăcut lui Dumnezeu, mi-aş dori să îţi cânt şi eu un cântec despre frumuseţea întemeierii unei familii.

Numai că invadatorii de astăzi nu ne dau nici măcar dreptul de a fi proscrişi. Adică ne lasă să ne spunem cântecele fără oprelişti, fiind convinşi că muzica noastră va fi acoperită de a lor. Eu totuşi cred că nu e de ajuns să protestăm faţă de faptul că ei încearcă să ne modeleze după criteriile lor.

Cred că e cazul să cântăm cântecele noastre. Să nu ne poticnim că suntem puţini.
Pentru că, dacă vom şti să cântăm cum trebuie, unii dintre ei se vor lăsa vrăjiţi de muzica noastră. Chiar dacă deocamdată stau departe, vor veni la noi. Şi pentru a-i atrage nu este de ajuns să le spunem ce nu ne place la muzica lor.
 Aşa nu vom rezolva nimic. Ci trebuie să le dăm şansa să asculte şi muzica noastră.

Dar nădejdea mea este la Dumnezeu. El îţi vrea binele.
El vrea să ai o viaţă cu adevărat împlinită. Şi El te poate convinge de faptul că numai familia creştină te poate bucura cu adevărat, oricât de grea ar fi crucea pe care o ai de purtat.

Uită-te la marii actori sau la oamenii politici. Vezi ce viaţă de familie au! Vezi câte divorţuri, câte subiecte fierbinţi pentru articole de scandal!
Vezi câtă durere e în inimile lor! Dar ce îţi scriu despre ei, vezi câtă durere e în inimile celor care nu au familii creştine!

Şi tu îmi poţi răspunde acum: „nu văd durere în inimile lor.“

Adulţii sunt nişte fiinţe foarte ciudate. Pentru mine a fost un şoc să îmi dau seama cât de diferită faţă de realitate este imaginea pe care o aveam despre unii dintre ei. Se luptă cu toate puterile să îşi ascundă eşecurile şi să lase o impresie bună. E atâta teatru!

Nu e plăcut să auzi cum o femeie îşi laudă soţul că e bun, deşi soţul o înşeală sau face alte păcate. Atâtea minciuni sufocă. O astfel de femeie minte pentru a-şi acoperi soţul, dar mai ales pentru a nu fi nevoită să recunoască că a greşit când s-a măritat.

 Oamenii nu vor să recunoască cât de triste sunt familiile din care lipseşte Hristos. Iar când o fac, o fac numai pentru a face apologia concubinajului, nu pentru a mărturisi că regretă că nu au fost în stare să îşi întemeieze o familie creştină.

Poate că tu nu crezi ceea ce îţi spun. Poate că tu cunoşti familii care nu merg la Biserică, dar în ele domneşte liniştea. Dar în astfel de familii diavolul însuşi e cel care veghează la păstrarea liniştii. Dacă între soţi ar apărea tensiuni, atunci poate că unul dintre ei şi-ar ridica privirea spre Dumnezeu. Or, de acest lucru se teme cel mai tare îngerul întunericului. Şi el face tot ce îi stă în putere ca să nu se ajungă la tensiuni. Oricum, aceste cazuri sunt destul de rare. Diavolul îi ţine pe mulţi în braţe şi fără să le ofere o viaţă liniştită.

Ştiu că sunt fete care zic: „nu ştim ce va fi după moarte, măcar să ne fie bine pe lumea asta.“ Fete care ar fi gata să aleagă o viaţă de familie ca cea despre care tocmai ţi-am vorbit.

 Fete cărora dacă le-ar vorbi cineva despre suferinţele veşnice ale celor care trăiesc departe de Dumnezeu ar răspunde: „Nu ne sperie chinurile iadului. Nu ne interesează decât să ne fie bine în lumea aceasta.“

Acestor fete cartea mea li s-ar părea plicticoasă. Dar nu puteam scrie o carte despre familia binecuvântată de Dumnezeu care să fie înţeleasă de către persoane care nu cred în El. Nu ar fi avut nici un sens. E ca şi cum le-aş fi cântat la pian surzilor. Surzii ar fi putut aprecia hainele şi frizura mea, şi poate şi aspectul pianului, dar în privinţa muzicii nu ar fi avut prea multe de spus.

La baza tuturor explicaţiilor mele stă convingerea că prima instanţă în faţa căruia trebuie să răspundem dacă suntem de părere că e bine să ne căsătorim cu cineva e Dumnezeu.

Pe câţiva cunoscuţi de-ai mei i-a mirat când, atunci când mi-au prezentat fata cu care voiau să se căsătorească, i-am întrebat, puţin ironic:

„Şi Dumnezeu ce părere are despre planurile voastre?“
„Nu ştiu, de unde vrei să ştiu?“
„Crezi că Îi este bineplăcut lui Dumnezeu faptul că ai ales-o pe ea?“
„Nu mi-am pus problema….“, au răspuns cei mai mulţi.

Ar fi bine ca tu să îţi pui această problemă în clipa în care te hotărăşti să îţi legi viaţa de cineva. Pentru că dacă nu ţii cont de Dumnezeu sunt convins că vei regreta.
Ştiu că Dumnezeu nu are un telefon public, la care să sunăm imediat şi să primim repede răspunsurile de care avem nevoie. Dar mai ştiu şi că Dumnezeu nu ne lasă singuri.
Dacă mergem pe calea mântuirii pe care ne-a arătat-o Hristos, la fiecare pas El ne va călăuzi. Şi ne va vorbi ori prin duhovnic, ori prin gândurile pe care le insuflă în inimile noastre, ori prin părinţi, ori prin prieteni, ori prin diferite întâmplări prin care trecem din rânduiala Sa.

Ar fi fost mai simplu ca singura problemă dintre cei doi tineri să fie armonia fizică. Atunci cartea aceasta ar fi avut un sigur capitol. Problemele sunt mai multe…
Danion Vasile -Cartea Nuntii ,fragmente,Pag 2-12

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments