Pe Dumnezeu îl caută mintea dar Îl află inima. „Căci cu inima se crede spre dreptate”, scrie Sfântul Pavel (Rom. 10, 10).
Când mintea se coboara in inima,credinta mintii se face credinta inimii.
Nu devine doar credinţă a minţii sau credinţă a inimii, ci credinţă a minţii in inima.
Aşa cum dragostea, milostenia şi alte virtuţi însemnate nu
pot exista doar în minte ci sunt întâi de toate ale inimii, la fel se
întâmplă şi cu credinţa şi încrederea noastră în Dumnezeu. Nu trebuie
să-L lăsăm pe Hristos să rămână în minte şi să-I arătăm doar o rece
loialitate intelectuală. El trebuie să Se pogoare în inimă, unde vom fi
în stare să-I simţim prezenţa şi să ne lăsăm în voia Sa.
Să ne întoarcem la Teofan Zăvorâtul:
„Trebuie să te rogi nu doar cu cuvintele, ci cu mintea, şi nu doar cu
mintea, ci cu inima, astfel ca mintea să înţeleagă şi să vadă limpede ce
se spune în cuvinte, iar inima să simtă ceea ce mintea cugetă. Toate
acestea puse laolaltă alcătuiesc adevărata rugăciune, iar de lipseşte
vreuna din ele, rugăciunea ta fie nu este desăvârşită, fie nu este
nicidecum rugăciune.”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu aude mai tare
rugăciunile noastre când ne rugăm cu mintea în inimă.
Unirea minţii cu inima
Savanţii foarte docţi din Constantinopol îl criticau pe Sfântul
Grigorie Palama şi felul său de rugăciune. Pentru ei credinţa ţinea doar
de minte, nu de inimă. Pentru Sfântul Grigorie Palama ea însemna
ambele lucruri. Iar Biserica a aprobat părerea lui.
„Trebuie să ne coborâm din cap în inimă”, stăruie Teofan.
„Acum gândirea dumitale despre Dumnezeu este în cap. Iar
Dumnezeu Însuşi parcă S-ar afla pe dinafară, şi astfel rugăciunea şi
celelalte nevoinţe duhovniceşti îţi rămân în afară. Câtă vreme vei
rămâne în cap, gândurile ( … ) se vor frământa mereu ca fulgii de
zăpadă iarna sau ca roiurile de gâze vara. ( … ) Toate tulburările
noastre lăuntrice se datorează neorânduielii puterilor noastre, faptului
că mintea şi inima merg fiecare pe calea sa.
Ni se pare doar că ne rugăm
Părintele Ioan din Kronstadt vorbeşte despre oamenii care „numesc
rugăciune ceva ce nu este deloc rugăciune: de pildă, cineva se duce la
biserică, stă acolo o vreme, se uită la icoane sau la ceilalţi oameni, şi
spune că s-a rugat lui Dumnezeu; sau alteori stă acasă dinaintea unei
icoane, se închină, spune câteva cuvinte pe care le-a învăţat pe de rost,
fără a le înţelege şi fără a le simţi, şi spune că s-a rugat – chiar dacă cu
gândul şi cu inima nu s-a rugat deloc, ci era în altă parte, cu alţi
oameni şi alte lucruri, iar nu cu Dumnezeu.” Apoi spune: „Deci cine
nu se roagă cu inima, nu se roagă defel, căci numai trupul său se
roagă, iar trupul fără cuget nu e nimic altceva decât ţărână.”
Sfântul Teofan scrie: „Coboară-te din cap în inimă. Atunci vei
vedea limpede toate gândurile mişcându-se înaintea ochilor minţii tale
pătrunzătoare. Însă mai înainte de a te coborî în inimă nu te aştepta să
ai cuvenita deosebire a gândurilor… ”
„Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale
minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii.”
„Nu-ţi fie lene să te cobori. În inimă este viaţă şi trebuie să
vieţuieşti acolo. Să nu cugeţi că lucrul acesta trebuie încercat doar de
către cel desăvârşit. Nu. Este pentru oricine a început să-L caute pe
Domnul.”
Călătoria lăuntrică
Prin coborârea minţii în inimă prin rugăciune Biserica ne cheamă să
săvârşim ceea ce Dag Hammarskjold numea „cea mai lungă călătorie,
călătoria lăuntrică” către centrul fiinţei noastre, care nu este altceva
decât prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu.
Taina sfinţeniei şi fericirii este dezvăluită tuturor. Dacă vreme de
cinci minute zilnic ne-am putea linişti închipuirea, ne-am putea
închide ochii faţă de obiectele simţurilor, intrând înlăuntrul sufletului
nostru care este templul Duhului Sfânt, iar acolo ne-am împărtăşi de
Domnul, viaţa ar curge în chip fericit, senină şi alinată chiar în
mijlocul durerii.
Când te afli pe un transatlantic, nu ai cum să rămâi pentru totdeauna
într-un golf liniştit, indiferent cât ar fi el de atrăgător. Ţi se cuvine să
străbaţi mările vieţii. Popasurile tale în vreun port trebuie să aibă un
singur scop: a te face încă mai vrednic de a străbate mările. Iată deci
scopul rugăciunii: nu să ne ţină ancoraţi în limanurile fără de
primejdie, ci să ne facă în stare să navigăm pe mările vieţii pe orice fel
de vreme.
Scufundaţi-vă cât mai des în rugăciune. Nu lăsaţi cuvintele să vă
rămână doar pe buze. Faceţi-le să ajungă prin minte în inimă. Faceţi ca
inima să vă rămână fără cuvinte, dar niciodată cuvintele fără inimă.
Rugându-vă astfel, întăritoarea prezenţă a lui Hristos va fi cu voi.
Asupra voastră se va revărsa tămăduitoarea dragoste a lui Hristos. Prin
voi va curge învietoarea putere a lui Hristos, spre a vă atinge,
binecuvânta şi tămădui mintea, sufletul şi trupul.
Roada rugăciunii
Sfântul Isaac Sirul spunea cândva: „Prinde pe maică (rugăciunea) şi
vei dobândi şi pe fiice.”
Multe sunt fiicele rugăciunii. Un studiu recent de la Harvard a arătat
că oamenii ce se roagă cu regularitate suferă mai puţin de
hipertensiune arterială. Deci una din fiicele rugăciunii este scăderea
tensiunii şi creşterea păcii lăuntrice, fiindcă există mai multă încredere
în Dumnezeu.
Dr. Alexis Carrel, un medic vestit şi laureat al Premiului Nobel,
spunea:
„Rugăciunea este o forţă la fel de reală ca şi gravitaţia terestră. Ca
medic, am văzut oameni care, după ce toate tratamentele au dat greş,
s-au ridicat din boală şi deprimare prin senina trudă a rugăciunii. Este
singura putere din lume ce pare a învinge aşa-numitele legi ale naturii;
prilejurile când rugăciunea a făcut acest lucru au fost numite minuni.
Dar o minune necontenită şi tăcută are loc în fiecare ceas în inima
bărbaţilor şi femeilor ce au descoperit că rugăciunea le aduce un
curent constant de putere care să-i susţină în viaţa zilnică.”
Iată deci încă una dintre frumoasele fiice ale rugăciunii, afară de
pacea lăuntrică: puterea vindecătoare.
