Tainele Bisericii,Botezul15 min read

Dacă e adevărat că Hristos S-a făcut nevăzut o dată cu Înălţarea, tot atât de adevărat este faptul că El a rămas vizibil în Biserică, care este
Trupul Său, prin care El Se înfăţişează în lumea de azi. Din Biserică Hristos ne iese în întâmpinare cu Sfintele Taine, spre a ne aduce harul
şi dragostea Sa.

Fiecare Taină ne pune în legătură cu Hristos, aducându-ne puterea Crucii şi Învierii. Sfântul Leon cel Mare spunea: „Cel ce ni S-a arătat
în chip văzut ca Răscumpărător, a trecut acum în Taine”. S-a spus că sângele şi apa de pe Cruce, revărsate din Trupul împuns de suliţă,
reprezintă Sfintele Taine. Ele curg din dragostea lui Hristos pentru noi, dragoste ce L-a făcut să-Şi dea viaţa pentru noi. Tainele sunt
sărutarea lui Dumnezeu, prin care varsă bogăţiile dragostei Sale. Ele ne fac părtaşi la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Fiecare Taină este o
teofanie, arătarea lui Dumnezeu către noi pentru un anume scop sau folos. Tainele sunt calea către îndumnezeire (theosis), întrucât ne fac
părtaşi firii dumnezeieşti. Tainele sunt mijloace prin care „aceleaşi haruri sunt prezente astăzi care erau împărtăşite la început în foişor
sau la apele unde ucenicii lui Isus botezau.”

Tainele sunt căi prin care intrăm în legătură personală directă cu Hristos în ziua de azi. Tainele sunt ca braţele lui Hristos ajungând
peste timp să ne atingă cu dragostea şi puterea Lui şi făcându-ne să aflăm că El este încă cu noi. Prin Taine ne ducem la Hristos spre a lua
plinătatea vieţii ce este în El. Taina este o rânduială dumnezeiască întemeiată de Hristos sau/şi de către Apostoli, care prin semne văzute
transmite harul ascuns al lui Dumnezeu. Cerinţele principale ale Tainei sunt: întemeierea dumnezeiască, semnul văzut şi puterea
ascunsă a lui Dumnezeu.

Numărul Tainelor

Biserica Ortodoxă socoteşte drept Sfinte Taine următoarele:
1. Botezul
2. Mirungerea
3. Împărtăşania sau Euharistia
4. Spovedania sau Pocăinţa
5. Preoţia
6. Nunta
7. Maslul

Trebuie totuşi să ştim că, în mod tradiţional, ortodocşii nu limitau Tainele la şapte. Numărul şapte e mai curând simbolic, folosit spre a
înfăţişa desăvârşirea harului. Darurile Duhului, de pildă, sunt şapte (Isaia 11, 2-4). Numărul şapte a fost adoptat doar în veacul al
şaptesprezecelea, sub influenţa bisericii romano-catolice. Sinodul din Trident afirmase atunci oficial că Tainele sunt în numar de şapte, spre
a combate pe reformatorii protestanţi ce recunoşteau doar două Taine, Botezul şi Împărtăşania.

A limita numărul Tainelor înseamnă a le privi dintr-o perspectivă foarte îngustă. Dacă Taina are loc ori de câte ori harul lui Dumnezeu
este mijlocit omului de către o anume materie, atunci numărul Tainelor este nelimitat. Într-adevăr, întreaga zidire se face taină,
teofanie, prin care vedem pe Dumnezeu. Părintele Thomas Hopko afirmă: „După predanie, ortodoxul înţelege tot ce se află în Biserică
drept ceva sacramental. Întreaga viaţă devine o Taină în Hristos, ce umple viaţa însăşi cu Duhul lui Dumnezeu.”

Scriitorii ortodocşi se deosebesc în ce priveşte numărul Tainelor.

Mitropolitul Ioasaf al Efesului declară: „Eu cred că numărul Tainelor nu este şapte, ci este mai mare”, şi înşiruie zece. Alţii dau însemnătate
exclusiv şi îndeosebi celor două Taine începătoare în noua viaţă a lui Hristos: Botezul şi Mirungerea. De pildă, Sfântul Grigorie Palama
spune că „în aceste două (taine) îşi are rădăcina toată mântuirea noastră, căci în ele se recapitulează întreaga iconomie a Dumnezeuluiom”.

Alt mare autor ortodox, Nicolae Cabasila a scris o întreagă carte, Viaţa în Hristos, tâlcuind trei taine, Botezul, Mirungerea şi
Împărtăşania. Se vădeşte deci că nu toate Tainele au aceeaşi însemnătate. Ele sunt ierarhizate, Împărtăşania ocupând locul cel mai
însemnat între ele.
Alte taine
Câteva din celelalte taine, sau taine înşiruite de ortodocşi, sunt următoarele:
1. Tunderea în monahism;
2. Sfinţirea Aghiasmei Mari la Bobotează;
3. Slujba înmormântării;
4. Târnosirea bisericii;
5. Ungerea sau încoronarea unui împărat sau rege;
6. Predica, prin care ne împărtăşim de Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu;
7. Icoana, care nu e doar chipul lumii dumnezeieşti, ci şi prezenţa ei
reală pe pământ;
8. Sfintele moaşte ale sfinţilor;
9. Slujbele de sfinţire a vinului, pâinii, untdelemnului, roadelor,
caselor, câmpurilor etc.
10. Rugăciunea, prin care ne împărtăşim de Dumnezeu;
11. Milostenia. Sfântul Ioan Gură de Aur spune „Milostenia este Taină … Căci Tainele noastre sunt întâi de toate milostenia şi dragostea lui Dumnezeu pentru omenire.”

Se poate spune că Iisus Hristos este întâia Taină, taina prezenţei lui Dumnezeu în lume. Biserica însăşi este o taină, făcând reală prezenţa

Treimii în lumea de azi. Întregul univers este taină, un fel de “Rug Aprins cosmic, plin de Focul dumnezeiesc, dar fără a fi mistuit”, ca să folosim cuvintele P.S. Kallistos Ware. Întreaga fire se face străvezie, iar noi privim prin ea spre a-L vedea pe Ziditor. Şi evenimentele pot fi sacramentale. Nu este vorba de întâmplare oarbă, ci Dumnezeu lucrează prin evenimentele vieţii noastre.
O boală, o cădere, o mare izbândă sau orice alt lucru poate fi un grai al lui Dumnezeu sau
purtător al harului Său. Dumnezeu ştie cum să folosească toate întru folosul celor pe care îi iubeşte. Tot aşa, şi noi putem preface orice experienţă a vieţii într-o taină sfântă, astfel ca orice facem să se facă
întru slava Lui. Taină poate fi venirea cuiva să te cerceteze când eşti bolnav. Taină poate fi să stai la masă cu cei dragi. Taină poate fi să priveşti în ochii unui străin şi să-ţi dai seama că nu-ţi este străin.

Hristos ne priveşte prin ochii tuturor chipurilor Sale vii, chiar al „celui mai mic dintre fraţii mei”, spune El. De îndată ce recunoaştem Prezenţa Sa universală, toate faptele dragostei şi slujirii noastre se fac taine. De fapt, când Hristos ne numeşte „lumină” şi „sare” şi „aluat”, oare nu ne cheamă a fi taine ale prezenţei Sale în lume? Am fi orbi
dacă nu am vedea că întreaga viaţă este sacramentală. Cum scrie şi P.S. Kallistos Ware, „întreaga viaţă creştină trebuie privită ca ( … ) o
mare Taină, ale cărei aspecte diferite se înfăţişează într-o mare felurime de fapte, unele săvârşite doar o singură dată în viaţă, altele poate zilnic.”

Semnul văzut

Cele mai multe Taine folosesc felurite materii ca purtătoare ale Duhului. Apa, untdelemnul, pâinea, vinul etc. se folosesc în mod obişnuit în slujbele Bisericii Ortodoxe spre a ne aduce aminte că materia a fost creată de Dumnezeu bună. Făcând aceasta, Biserica se lasă de fapt insuflată de Întrupare, prin care Dumnezeu Însuşi nu a şovăit a se face trup întru mântuirea noastră.

Ştiind că avem atât trup cât şi suflet, Dumnezeu nu a ales să ne împărtăşească viaţa Sa în chip nevăzut. El a voit să ne dea harul Său prin simbolul unor semne materialnice, astfel ca văzând apa, să ştim că ceva a fost spălat; văzând pâinea, să ştim că suntem hrăniţi. Va veni însă ziua când nu va mai fi nevoie de semne materialnice căci atunci Îl vom vedea faţă către faţă, împărtăşindu-ne de El în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale. Dar ziua aceea încă n-a venit.

Prin folosirea unor materii în Taine, firea participă la mântuirea omului. Pâinea, apa, vinul etc. se fac purtătoarele înţelesurilor şi puterii mântuitoare a lui Dumnezeu. Firea şi Duhul ajung a se uni întru Mântuire.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne pofteşte să privim dincolo de semnele materialnice, către realitatea a ceea ce se petrece. De pildă, despre Botez el scrie „Când vii către sfânta începătură a credinţei, ochii cei trupeşti apă privesc; ochii credinţei pe Duhul zăresc. Ochii aceştia văd trupul botezându-se; ceilalţi văd pe omul cel vechi îngropându-se.
Ochii trupeşti văd trupul spălându-se; ochii duhovniceşti văd sufletul curăţindu-se. Ochii trupului văd trupul din apă scoţându-se; ochii credinţei pe omul cel nou văd ivindu-se şi întru curăţia cea nouă cu strălucire luminându-se. Ochii noştri trupeşti văd pe preot, dreapta sa pe creştet de sus lăsându-şi şi atingând; ochii cei duhovniceşti văd pe Marele Arhiereu (Hristos) nevăzuta Sa mână întinzând şi capul aceluia atingând. Căci nu om este întru acea clipă cela ce botează, ci Fiul cel Unu-Născut al lui Dumnezeu.”

G.P. Fedotov scrie despre materiile folosite la Sfintele Taine de Biserica Ortodoxă: „În religia sacramentală Divinitatea încetează a mai fi transcendentă. Ea îşi mută sălaşul în templu. Biserica se face „cerul pe pământ”, după o zicere ortodoxă clasică. Dumnezeirea este accesibilă prin apa cea sfinţită şi prin obiectele sfinte; ea poate fi nu doar văzută, ci chiar mirosită, gustată, sărutată.”

Aşa se face că slujirea liturgică ortodoxă face apel la întregul omului, prin cele cinci simţuri. Ochii privesc frumuseţea icoanelor, Tămâia ne înconjoară cu mireasma prezenţei lui Dumnezeu, urechile aud pe pământ corurile îngereşti lăudându-L neîncetat pe Dumnezeu în ceruri. Cerul gurii gustă roadele pământului acum sfinţite. Omul întreg este înălţat în Împărăţia lui Dumnezeu. Cu adevărat, gustăm şi vedem că bun este Domnul (Ps. 33, 8).

Taina Sfintelor Taine

Cuvântul grecesc pentru taină este mystìrion, de la care vine englezescul mystery, „mister, taină”. Folosind acest cuvânt, Biserica Ortodoxă a subliniat misterul dragostei şi al harului lui Dumnezeu. Pr. Alexander Schmemann vede în acest cuvânt un mesaj duhovnicesc. El scrie: „Ei (creştinii greci) au numit taină întreaga slujire a lui Hristos, prin a Cărui viaţă, moarte, înviere şi proslăvire Dumnezeu mântuieşte pe om şi lumea. Astfel Hristos este şi Cel ce dezvăluie, şi Cel ce împlineşte aşezământul dumnezeiesc al mântuirii, ţinut secret (“taină”) până la venirea Lui. Şi fiindcă Biserica trebuie să vestească taina şi să o transmită oamenilor, actele esenţiale prin care săvârşeşte aceasta se numesc şi ele taine … Prin toate aceste acte sau taine, suntem făcuţi părtaşi şi beneficiari ai marii taine a mântuirii împlinite de Iisus Hristos.”

Însemnătatea şi scopul Tainelor

După Nicolae Cabasila, Sfintele Taine alcătuiesc viaţa noastră în Hristos. Nu putem fi cu adevărat creştini dacă le tratăm doar ca pe nişte ritualuri mecanice ale credinţei creştine, necesare unora dar nu şi altora.

Principalul scop al Sfintelor Taine este să împărtăşească credinciosului viaţa lui Hristos. Prin Sfintele Taine Dumnezeu împarte viaţa Sa cu noi, ne izbăveşte din păcat şi moarte şi aduce asupra noastră slava nemuririi. Împărăţia lui Dumnezeu ajunge la îndemâna noastră acum, prin Sfintele Taine, prin care ajungem „să fim în

Hristos” şi să fim părtaşi la viaţa lui Dumnezeu.

Întâlnirea personală cu Hristos

Sfintele Taine nu sunt „mecanisme de mântuire” sau contacte magice ce lucrează în chip automat; ele sunt mai degrabă întâlniri personale cu Hristos prin credinţă.

Părintele George Florovski scrie:
Punctul culminant al Tainei (Euharistiei) este cel al prezenţei lui Hristos … şi al întâlnirii personale a credincioşilor cu Domnul lor Cel Viu, ca părtaşi la Cina Sa cea de Taină. Desăvârşita realitate a
întîlnirii este afirmată cu tărie în rânduiala pregătirii pentru Împărtăşanie, ca şi în rugăciunile de mulţumire de după Împărtăşanie. Pregătirea se face anume pentru întâlnirea ta cu Hristos în Taină, în chip personal şi apropiat … în toate rugăciunile fiind precumpănitor şi atotprezent caracterul personal.

Caracterul personal al Sfintelor Taine ca întâlnire între credincios şi Hristos se înfăţişează în felul cum se dă Impărtăşania în Biserica
Ortodoxă. Ea este întotdeauna personală: Preotul pomeneşte numele fiecăruia din cei ce se împărtăşesc atunci când le dă Împărtăşania,
spunând: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor lui şi spre viaţa de veci.” Când îl unge pe credincios cu mir în Taina Sfintei Mirungeri, preotul i
se adresează din nou pe nume.

Ca întâlniri personale cu Hristos, Sfintele Taine sunt modul de continuare a prezenţei Sale pe pământ. Ele sunt ca braţul lui Hristos
întins fiecăruia dintre noi personal în ziua de azi, fie iertând, fie tămăduind, fie binecuvântând, fie sfinţind, fie împuternicind, fie
unind. Aici Îl întâlnim pe Hristos şi puterea învierii Sale, la fel cum Îl întâlnim şi în rugăciune, în cuvintele Sale, în Duhul Său dinlăuntrul
nostru, ca şi în cel mai de pe urmă dintre fraţii Săi (Matei 25, 40).
Sfintele Taine sunt o parte însemnată şi vitală a întâlnirii noastre cu Hristos în ziua de azi.

Nevoia de credinţă şi ascultare

Este evidentă nevoia credinţei atunci când ne apropiem de Hristos în întâlnirea personală din Sfintele Taine. Răspunzând la întrebarea
dacă se iartă păcatele celor ce se apropie de Sfintele Taine fără suficientă pocăinţă şi credinţă, Episcopul Inochentie al Chersonului
spune: „Fără ele (adică credinţa şi pocăinţa), nu vei dobândi iertarea lui Dumnezeu, indiferent de câte ori ar repeta preotul te iert şi te
dezleg.” În mulţimea care în acea zi L-a strâmtorat pe Iisus şi s-a atins de El erau nenumăraţi oameni. Însă numai femeia bolnavă a reuşit să
se strecoare destul de aproape spre a atinge poala veşmântului Său şi să se vindece. Dintre toţi oamenii din mulţime, ea a fost singura care
L-a atins pe Iisus cu credinţă. Atingerea lui Hristos în Sfintele Taine nu este magică sau mecanică: este exact la fel de personală ca
atingerea săvârşită de acea femeie bolnavă din mulţime. Iisus a ştiut că cineva L-a atins cu credinţă, cum făcuse de fapt femeia bolnavă. Ea a
simţit un val de putere tămăduitoare trecându-i prin trup.
Când mergi la cumpărături, trebuie să-ţi aduci o traistă de acasă cu care să-ţi cari mărfurile cumpărate. La fel este şi cu Tainele: trebuie să
ne aducem propriul recipient făcut din credinţă. De fapt, cu cât este mai mare recipientul, cu atât mai mare este harul primit.

Pe lângă credinţă, mai este trebuinţă de ascultare şi dăruire de sine atunci când ne apropiem de Sfintele Taine. Dacă un pai este pus în
lungul curentului marin Gulf Stream, toate însuşirile esenţiale ale curentului vor trece prin el. La fel e şi cu viaţa omului. Dacă ne
aşezăm viaţa pe direcţia voii lui Dumnezeu prin ascultare şi dăruire de sine, nu este nefiresc să aşteptăm ca însăşi viaţa lui Dumnezeu cu
uriaşa ei putere tămăduitoare să curgă prin viaţa noastră.

Trebuie dar să ne apropiem de Hristos în Sfintele Taine cu credinţă, dragoste, ascultare şi adâncă pocăinţă pentru păcatele noastre. Prin
harul Sfintelor Taine ajungem a ne împărtăşi de însăşi viaţa lui Dumnezeu, ajungem să nu mai fim dintre cei care doar iau, ci dintre
cei care şi dau. Ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu şi aproapelui, printr-un act deliberat de iubire, fără de care Tainele înseşi ar fi
zadamice. Sau, după cum spune Apostolul Ioan, „dragostea de la Dumnezeu este, şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi
cunoaşte pe Dumnezeu.

Cel ce nu iubeşte, nu cunoaşte pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire. ( … ) pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. De ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi, şi dragostea Lui în noi este desăvârşită” (Ioan 4, 7-8; 12).
Roada cea mai însemnată ce o dobândim prin Sfintele Taine este dragostea.

Episcopul Maxim Aghiorgoussis înfăţişează foarte bine acest fapt când scrie:
Belşugul darurilor Duhului Sfânt se revarsă asupra noastră, a creştinilor, care ne dovedim a fi «harismatici» când devenim
conştienţi de prezenţa acestor daruri în noi. Darul cel mai înalt este dragostea (I Cor. 13, 13). Dragostea picurată în inimile noastre prin Duhul lui Dumnezeu (Rom. 5, 5) este caracteristica creştinilor (Ioan 13, 35), starea cea mai potrivită mădularelor împărăţiei lui Dumnezeu. Numai prin faptele dragostei dezinteresate şi prin energia dumnezeiască ce vine la noi de la Dumnezeu putem ajunge la părtăşia cu Dumnezeu Însuşi şi la părtăşia cu fraţii şi surorile noastre. Numai prin faptele dragostei ajungem la ţelul zidirii noastre: mântuirea şi îndumnezeirea.

Tainele începătoare

În Biserica Ortodoxă Tainele începătoare sunt trei: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie.
Cel nou botezat este uns cu Sfântul Mir, prin care primeşte pe Duhul Sfânt. Este botezat „din apă şi din duh” (Ioan 3, 5). Noua viaţă în Hristos este de îndată hrănită cu „Pâine a Vieţii”, Sfânta Euharistie. După ce a primit toate cele trei Sfinte Taine, cel botezat devine mădular deplin al Bisericii.

Botezul

De câte ori se botează un copil, mâna dragostei lui Dumnezeu se
întinde să-l ia în braţe pe prunc şi-i dă sărutul dragostei Sale.

Botezul copiilor înainte ca ei să ştie ce se întâmplă este expresia marii iubiri a lui Dumnezeu pentru noi. El arată că Dumnezeu ne iubeşte şi ne primeşte chiar înainte ca noi să-L putem cunoaşte sau
iubi; arată că suntem doriţi şi iubiţi de Dumnezeu chiar din clipa naşterii noastre. A spune că omul trebuie să ajungă la vârsta înţelegerii şi să creadă în Hristos înainte de a putea fi botezat înseamnă a face harul lui Dumnezeu oarecum dependent de inteligenţa omului. Dar harul lui Dumnezeu nu e dependent de nici unul din actele noastre, fie intelectuale sau de altă natură; este doar un dar al dragostei Sale.

Noi ducem copiii la botez nu fiindcă cred, ci ca să poată crede.
Botezul este ca punerea seminţei credinţei în sufletul omului. Îngrijit şi hrănit de învăţătura creştină sau catezehă, în familie sau la lecţiile de catehism, sămânţa credinţei va creşte, spre a rodi un creştin matur.
Botezul introduce pe copil întru dragostea lui Dumnezeu şi îl deschidecătre harul Duhului Sfânt. Acestea sunt mari bogăţii, chiar dacă
copilul nu este conştient de ele la început. A tăgădui botezul copiilor  înseamnă a-i lipsi de harul lăuntric, atât de necesar creşterii creştine.

Prin botez, Hristos ne curăţeşte de păcat. El ne numeşte fii ai Săi şi fiice ale Sale. El ne face moştenitorii bogăţiilor Sale, ne face mădulare
ale familiei Sale. Ca mădulare ale familiei lui Dumnezeu, suntem cu toţii legaţi unii de alţii şi răspunzători unii pentru alţii. Însă botezul e
mai mult decât atât. Prin botez suntem legaţi de Hristos. Ne facem mădulare ale trupului Său. Fiecare creştin botezat devine o prelungire
a lui Hristos. Devenim nişte hristofori în lume. Devenim ochii lui Hristos, mâinile Lui, limba Lui, picioarele Lui. Hristos a ales să
lucreze în lume prin noi – mădularele trupului Său. Fiind creştini botezaţi, avem răspunderea deosebită de a-L lăsa pe Hristos să fie prezent oriunde ne-am afla aşezaţi în lume în calitate de creştini botezaţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Din această pricină botezăm copiii, chiar de sunt lipsiţi de păcate … ca să se deie lor sfinţirea, înfierea şi
moştenirea … ca să se poată face mădulare ale lui Hristos şi sălaş al Duhului Sfânt.”

În limbajul Părinţilor Bisericii, cristelniţa botezului este pântecele dumnezeiesc de unde ne naştem a doua oară drept copii ai lui Dumnezeu. Botezul este cu adevărat naştere. „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).
Cristelniţa nu eşte numai pântece unde ne facem „vii lui Dumnezeu”, ci şi mormânt unde ne facem „morţi păcatului”.
Noi credem că Hristos a murit pentru păcatele noastre. Suntem scufundaţi în cristelniţă spre a arăta că nu Hristos, ci noi suntem vrednici de moarte pentru păcatele noastre. Scufundarea în apă simbolizează moartea, fiindcă omul nu poate trăi prea mult sub apă.

Prin botez ne facem în chip tainic părtaşi morţii lui Hristos. Cum zice Sfântul Pavel, „Împreună cu el (Hristos) ne-am îngropat prin botez în
moarte, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa şi noi întru înnoirea vieţii să umblăm” (Rom. 6, 4). Cel botezat
iese din cristelniţă om nou, curăţit de orice păcat şi făgăduind, asemeni Sfântului Pavel, să-şi predea viaţa lui Hristos, Mântuitorul
său: „Şi a murit (Hristos) pentru toţi, ca cei cei viază să nu mai vieze loruşi, ci Acelui care a murit pentru ei, şi a înviat” (II Cor. 5, 15).
Întreita scufundare simbolizează cele trei zile pe care Domnul nostru le-a petrecut în mormânt, precum şi Sfânta Treime, întrucât formula
baptismală folosită în Biserica Ortodoxă este: “Se botează robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”.
Botezul e Paştele nostru personal. Când suntem afundaţi în apa botezului, nu suntem numai spălaţi, ci şi murim păcatului. Vechea fire
păcătoasă este înnecată. Când ieşim din apă, ne naştem la o nouă viaţă în Hristos. Ne facem părtaşi morţii şi învierii lui Hristos.

La început Botezul şi Mirungerea nu se săvârşeau în biserică, ci într-o clădire anume, numită baptisteriu. După ungerea cu Sfântul Mir,
cei nou-botezaţi, îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu lumânări în mâini, erau conduşi de preoţi în biserică pentru săvârşirea Euharistiei. Acolo
primeau prima lor Împărtăşanie. Aici îşi are obârşia procesiunea actuală a preotului şi naşului ce-l ţine în braţe pe pruncul botezat în
jurul cristelniţei, înainte ca să se dea Sfânta Împărtăşanie celui nou venit. Scopul Botezului şi Mirungerii este înfăţişat de procesiunea
către Euharistie. De-acum i s-a deschis larg usa către deplina părtăşie cu Dumnezeu. În timpul ocolirii cristelniţei preotul cântă: „Câţi în
Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi si îmbrăcat. Aliluia” (Gal. 3, 27) .
Cum spune şi Părintele Schmemann: „Astfel botezul se împlineşte cu adevărat prin purcederea către Biserică şi Euharistie: împărtăşire de
Paştile lui Hristos, stând la masă în împărăţia Sa (Luca 22, 15-16)”.
Botezul este umplerea de către Dumnezeu a golului din om cu viaţa şi cu prezenţa Sa.

În rezumat, putem defini Botezul astfel: chemarea lui Dumnezeu îndreptată către tine. Sfântul Pavel spune: „Sau nu ştiţi că … voi nu
sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru” (I Cor. 6, 19 … 20). Dumnezeu nu vă
închiriază, ci vă cumpără. Are act de proprietate asupra voastră. Sunteţi ai Lui. Prin botez deveniţi copiii Săi. Şi când Dumnezeu vă
înfiază, o face cu un scop. Are un plan. Sunteţi mântuiţi de păcat.
Sunteţi mântuiţi pentru slujire, pentru dragoste, pentru fapte bune, pentru a spori împărăţia. Sunteţi mântuiţi cu un rost. Viaţa voastră are
cu adevărat un rost şi un înţeles. „Cunosc oile mele”, a spus Iisus. “Şi nimeni nu poate să le smulgă din mâna mea.”
Botezul e un act de eliberare, o trăire pascală, o ieşire, o trecere prin Marea Roşie a păcatului şi morţii, întru slăvita libertate a copiilor lui
Dumnezeu.

Botezul e trecere din lumea aflată sub puterea păcatului şi a răului către lumea ce a fost izbăvită de Hristos. Botezul este naştere, viaţă
nouă, el ne face părtaşi firii dumnezeieşti.
După botez omul este mădular viu al Trupului lui Hristos. Nu mai este un simplu om, ci om preschimbat, îndumnezeit, nou-născut ca fiu
al lui Dumnezeu. El poartă întru sine însăşi viaţa lui Dumnezeu.
Urmarea botezului, după Sfântul Ioan Gură de Aur, este „slobozirea de păcate, împăcarea lui Dumnezeu cu omul, ajungerea omului una cu
Dumnezeu, deschiderea ochilor sufletului spre a zări lumina dumnezeiască – într-un cuvânt, pregătirea pentru viaţa ce va să vie.”
În Biserica Ortodoxă, Botezul e departe de a fi doar iertarea păcatelor. Semnificaţia precumpănitoare a botezului este pozitivă. Aşa
cum subliniază Nicolae Cabasila, teolog bizantin din veacul al patrusprezecelea, toţi termenii scripturali şi tradiţionali ce denumesc
botezul au un înţeles pozitiv: „naştere”, „naştere din nou”, „îmbrăcare’, „miruire”, „daruri”, „spălare”, „luminare”, „pecete” etc.
Cuvintele adresate de preot celui botezat redau esenţa botezului:
„Îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai … botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai; în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh.”

Datorită Botezului, Sfântul Grigorie Sinaitul ne poate spune nouă, celor botezaţi: „Făceţi-vă ceea ce şi sunteţi, aflaţi pe Cel ce şi este deacum
al vostru, ascultaţi pe Cel ce niciodată nu încetează a vorbi vouă, faceţi al vostru pe Cel ce v-a şi făcut pe voi ai Săi.”

Anthony M. Coniaris INTRODUCERE ÎN CREDINŢA ŞI VIAŢA BISERICII ORTODOXE,

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments