Taina Sfintei Împărtăşanii8 min read

În capitolul şase al Evangheliei după Ioan, Iisus spune ucenicilor:
Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer;
ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui
Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii. (…)
Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au
murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă
mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât

din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea
pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. (Ioan 6,32-33;
48-51)

Atunci ucenicii s-au întors spre Iisus şi au zis: „Doamne, dă-ne
totdeauna pâinea aceasta” (Ioan 6, 34). Iisus S-a învoit cu cererea lor.
El ne dă Pâinea Vieţii, pe Sine Însuşi, în Taina Euharistiei. „Trupul
Meu este adevărată mâncare, şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel
ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu
întru el” (Ioan 6, 55-56).

Euharistia este o întâlnire personală cu Hristos cel Viu. Acolo ne
întâlnim cu El şi-L poftim să vină în sufletul nostru.
Euharistia a fost numită întâlnirea nupţială a sufletului cu Domnul
său, nunta lui Hristos cu sufletul. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune:
„Hristos a dat copiilor din cămara de nuntă desfătarea cu Trupul şi
Sângele Său.” Un alt scriitor creştin din vechime, Theodoret, scrie:
„Mâncând părticele din Mirele şi bând sângele Său săvârşim unirea
nunţii”. Deci Euharistia devine legătura căsătoriei, prin care Mirele
Hristos se însoţeşte cu Biserica, Mireasa Lui, preschimbând astfel o
obşte omenească în Biserica lui Dumnezeu.

Euharistia este o transfuzie de sânge dumnezeiesc. Dumnezeu lasă
să curgă preascumpul, sfântul, împărătescul şi de viaţă dătătorul Său
Sânge în curentul sângelui nostru, spre a ne da o nouă viaţă, putere şi
vrednicie împărătească. Vechiul Legământ vorbeşte de sânge ca
despre viaţă (Facere 2, 7; Lev. 17, 11; 14). În Noul Legământ,
Euharistia devine calea prin care primim însăşi viaţa lui Dumnezeu
prin Preascumpul Sânge al Fiului Său.

Cineva a spus odată: „Am fost învăţat la lecţiile de catehism că
«Dumnezeu este pretutindeni». Însă acesta era unul din lucrurile care
mă supărau. «Pretutindeni» era prea vag. Aş fi vrut ca El să se
găsească undeva.”
Dumnezeu, care e prezent pretutindeni, poate fi găsit şi într-un loc
anume. „Acesta este trupul meu … Acesta este sângele meu.” Când
Hristos a rostit aceste vorbe, a vrut să spună întocmai ceea ce a spus.
Pâinea şi vinul ce se primesc la Împărtăşanie sunt efectiv Trupul şi
Sângele Său. Ele nu sunt doar simboluri. Căci Iisus Însuşi a spus „Că
trupul Meu este adevărată mâncare, şi sângele Meu, adevărată

băutură” (Ioan 6, 55). Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: “Ceea ce se află
în potir, este totuna cu ceea ce a curs din coasta lui Hristos. Ce este
pâinea? Trupul lui Hristos.” „Pâinea, pe care Eu o dau pentru viaţa
lumii, este trupul Meu”, a spus Iisus (Ioan 6, 51).

Cugetând la Cina cea de Taină, poate că unii şi-au spus: O, de aşi fi
fost acolo cu cei unsprezece apostoli, în prezenţa Stăpânului în acea
seară în foişor! Cât aş fi vrut să fi auzit de pe buzele Sale cuvintele:
„Acesta este trupul Meu … Acesta este sângele Meu … Luaţi,
mâncaţi… beţi…” Însă prin Euharistie suntem acolo ! Acelaşi Stăpân
este prezent. Aceeaşi pâine. Acelaşi pahar. Aceeaşi jertfă. Acelaşi
foişor. Aceeaşi Cină de Taină. După cum spune Nicolai Gogol,
Euharistia este „veşnica repetare a marii lucrări a dragostei săvârşite
pe Golgota.”

Euharistia înseamnă a face din nou prezentă jertfa lui Hristos în

chip tainic. În Noul Testament, jertfa lui Hristos este înfăţişată ca un
fapt ce a avut loc o dată pentru totdeauna, care nu se poate repeta
vreodată şi la care nimic nu se mai poate adăuga. Jertfa lui Hristos ni
se poate face prezentă din nou astăzi în Sfânta Împărtăşanie, astfel ca
să putem fi părtaşi binefacerilor ei, însă tot ca un fapt ce s-a făcut o
dată pentru totdeauna. Nu este o nouă jertfă. Din această pricină se
numeşte „jertfa cea fără de sânge”. Tot aşa de limpede este faptul că
Euharistia în slujba ortodoxă nu este doar pomenirea morţii Domnului
nostru, ci şi a îngropării, Învierii şi Înălţării Sale, ca şi a celei de-a
Doua Veniri.

Sfîntul Isaac Sirul scrie: „Fericit cel ce a mâncat Pâinea dragostei
care este Iisus. Că încă în lume fiind el, răsuflă răsuflarea învierii,
întru care drepţii se vor desfăta după ridicarea din morţi.”

Scriind depre însemnătatea Euharistiei, Nicolae Cabasila spune:
„Este plinirea tuturor Tainelor, nu doar una dintre ele … Toate
strădaniile omeneşti îşi ajung aici ţelul cel mai de pe urmă. Căci în
această Taină ajung la Însuşi Dumnezeu, şi Dumnezeu Însuşi se face
una cu noi în cea mai desăvârşită dintre toate unirile … Aceasta este
taina cea mai de pe urmă: dincolo de ea nu se mai poate merge, nici nu
se mai poate adăuga ceva … „

Sfântul Nil scrie: „Este cu neputinţă ca un credincios să se
mântuiască, să dobândească iertarea păcatelor şi să fie primit în
Împărăţia cerurilor până ce nu primeşte cu frică, cu credinţă şi cu
dragoste împărtăşirea cu Preacuratele Taine ale Trupului şi Sângelui
lui Iisus.”

Biserica Răsăriteană a fost înclinată să primească taina prefacerii ce
are loc în elementele pâinii şi vinului fără a încerca să o explice prin
cuvinte precum „transubstanţiere”, ca în biserica apuseană. Cum
spunea Pavel Evdokimov, „Răsăritul are un prea puternic simţământ al
tainei, ca să încerce a explica Euharistia.”

Unul din momentele cele mai însemnate ale Liturghiei ortodoxe are
loc la chemarea (epicleza) Duhului Sfânt de către preot, spre a sfinţi
pâinea şi vinul. Aşa cum Duhul Sfânt S-a pogorât în pântecele Mariei
şi a alcătuit trupul lui Iisus din carnea Fecioarei, acelaşi Duh se
pogoară asupra pâinii şi vinului pe altar, prefăcându-le în Trupul şi
Sângele lui Iisus.

Sfântul Ioan Damaschinul scrie: „Şi acum mă întrebi cum pâinea se
face trupul lui Hristos şi vinul şi apa sângele lui Hristos? Ţi-o voi
spune eu. Sfântul Duh se pogoară peste ele şi face pe acelea ce sunt
mai presus de cuvânt şi de cuget… să fie Trupul şi Sângele lui
Hristos.”

Biserica primară n-a dat nicicând de înţeles să nu ne împărtăşim
prea des, pentru nevrednicia noastră personală. Dimpotrivă, una din
cele mai vechi scrieri creştine, Didahia, spune: „Dacă este cineva
sfânt, să vină. Dacă nu este, să se pocăiască (şi să vină).” Trebuie să
ştim că nimeni nu este vreodată vrednic să primească pe Dumnezeu
înăuntrul sufletului. Aceasta nu ţine de vrednicia noastră, ci de harul
lui Dumnezeu. Împărtăşania nu este nicidecum o răsplată pentru viaţa
sfântă, ci totdeauna un dar al harului lui Dumnezeu, oricât de mult neam
fi pregătit. Fie ca să ne păstrăm simţământul nevredniciei, astfel ca
el să ne poată duce mereu către Singurul Care ne poate face vrednici.

Simţământul nevredniciei este atitudinea cea mai potrivită cu care să
ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, căci ne ajută să primim
Euharistia ca pe un dar cu totul liber al harului suprem al lui
Dumnezeu. Un simţământ exagerat al nevredniciei trebuie să lase loc
unei smerite recunoştinţe faţă de harul lui Dumnezeu, care primeşte
mai ales pe cei nevrednici spre a-i face vrednici. Oare nu este
Euharistia reînnoirea ospăţului dat de Matei? Spre spaima oamenilor
„cumsecade”, Iisus mănâncă şi bea cu păcătoşii !

Sfântul Nicodim Aghioritul a încurajat împărtăşirea deasă la
Muntele Athos şi în Biserica Ortodoxă în general. În 1783 el publică o
carte, Despre deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine.
Deşi unii l-au combătut, o hotărâre oficială a Sinodului din
Constantinopol (August, 1819) a acceptat principiul că credincioşii
trebuie să se împărtăşească la fiecare Liturghie. Acesta este acum un
canon oficial al Bisericii. Asadar, „cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă
şi cu dragoste să vă apropiaţi” spre a primi pe Împăratul Împăraţilor la
fiecare Liturghie. Fiecare Liturghie este vremea Împărtăşaniei. În
Biserica primară, cel ce nu primea Împărtăşania la Liturghie însemna
că este un mădular căzut ce caută să fie reprimit în Biserică.

În mod ideal, pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie nu este ceva ce
se face în grabă, în câteva zile sau chiar săptămâni. Întreaga viaţă a
creştinului trebuie să fie pregătire pentru Euharistie. Iată câteva feluri
concrete în care ne putem pregăti:

1. Sfântul Pavel vorbeşte despre aceasta când scrie: „Să se cerceteze
însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (I
Cor. 11, 28). Într-un fel, cercetarea de sine este un lucru ce se face în
mod obişnuit în viaţa creştinului care se roagă zilnic, citeşte cuvântul
lui Dumnezeu cu evlavie şi ia parte cu credincioşie la Liturghie. El se
judecă necontenit pe sine auzind vorbele pe care i le spune Iisus,
curăţându-şi viaţa de crengile uscate ce nu aduc roadă. Scopul
cercetării de sine nu este acela de a-l face pe om să se socotească
„vrednic”, ci să-l aducă la conştientizarea nevredniciei sale, ajungând
astfel la pocăinţă.

2. Dimineaţa, înainte de a merge la Liturghie spre a primi
Împărtăşania, nu mâncăm şi nu bem nimic, dacă sănătatea ne
îngăduie. Aşa cum nu ne stricăm pofta de mâncare înainte de o masă
deosebită, tot aşa ne ascuţim pofta duhovnicească pentru Hristos prin
această postire. Rânduiala generală a postirii este aceea că cu cât
primim mai des Sfânta Împărtăşanie, cu atât putem posti mai puţin.
Putem să ne oprim de la carne în săptămâna dinainte, mai ales
miercurea şi vinerea. Este bine să ne sfătuim cu preotul în ceea ce
priveşte lungimea postului, căci acesta depinde de cât de des primim
Împărtăşania. Trebuie să ţinem minte că nu există neapărat o legătură
între post şi Împărtăşanie. Nu trebuie niciodată să îngăduim ca
supraînălţarea postului să se facă zid ce ne desparte de Hristos, Care
doreşte să vină la noi în fiecare Liturghie. Creştinismul este legătura
cu o Persoană. Nu trebuie nicidecum să îngăduim ca accentul
îndreptăţirii de sine pus pe aşa-numitele „reguli ale postirii” să
nimicească această preaînaltă legătură. Părinţii Bisericii subliniază
mereu că adevărata postire este oprirea de la păcat şi de la rău. Ei ne
mai sugerează şi o postire pozitivă, „postul dragostei”, adică a te lipsi
de hrană pentru a o împărţi cu cel înfometat.

3. Ceaslovul cuprinde câteva rugăciuni foarte mişcătoare de suflet,
scrise de Sfinţii Părinţi, care sunt rânduite a se citi înainte şi după
Împărtăşanie. Putem adăuga citirea acestor rugăciuni în viaţa de
rugăciune zilnică, citind câte una sau două în fiecare zi, dimineaţa şi
seara. Toate aceste minunate rugăciuni cuprind un strigăt de smerenie,
nevrednicie şi pocăinţă, cum se vede din exemplul următor:
Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul
sufletului meu, ci, de vreme ce Tu, ca un iubitor de oameni, vrei să
locuieşti întru mine, îndrăznind mă apropii. Porunceşte-mi, şi voi
deschide uşile pe care Tu Însuţi le-ai zidit, şi intră cu iubirea Ta de
oameni, pe care pururea o ai. Intră şi luminează cugetul meu cel
întunecat. Şi cred că aceasta vei face.

4. Trebuie să ne apropiem întotdeauna de Hristos cerându-I
milostivire şi iertare. Numai credinţa curată şi pocăinţa – nu
desăvârşirea – ne fac vrednici de deasa Împărtăşanie. Deşi nu este
necesar să mergem la spovedanie înainte de fiecare Împărtăşanie dacă
ne împărtăşim în mod obişnuit, trebuie totuşi să cerem iertare prin
rugăciune. Rugăciunile de dinainte de Împărtăşanie ale Bisericii sunt
pline de cereri de iertare. Dacă însă cineva a săvârşit păcate grele,
atunci trebuie să se folosească de Taina Spovedaniei.

5. Înainte de Împărtăşanie trebuie să cerem iertare celor pe care iam
mâhnit. Trebuie să ne apropiem de Sfânta Masă „cu frica lui
Dumnezeu (cinstirea datorată de fiu), cu credinţă şi cu dragoste”.
Suntem ţinuţi să împărţim cu alţii dragostea iertătoare pe care o
primim de la Iisus. Dragostea este unul din lucrurile pentru care
trebuie să ne rugăm înainte de a veni la Sfânta Masă. Nu trebuie să
aducem cu noi nici vrăjmăşia, nici ţinerea de minte a răului, nici vreo
neînţelegere. Trebuie să avem pocăinţă pentru lipsa de dragoste. Deci
ne pregătim pentru Împărtăşanie prin cercetare de sine, post,
rugăciune, pocăinţă şi iertare.

Cel mai minunat lucru ce se poate spune despre om este că a fost
zidit spre a-L cuprinde pe Dumnezeu. Iată minunea minunilor! Fiecare
dintre noi a fost făcut să fie templul lui Dumnezeu, potir aurit,
chivotul prezenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu cel fără de margini, Care
S-a descoperit pe Sine în Iisus ca marele Dumnezeu al dragostei,
aşteaptă să se sălăşluiască întru noi. El stă la uşa sufletului nostru şi
bate până ce auzim glasul Lui şi bătaia Lui, spre a-I deschide şi a-L
lăsa să vină să cineze cu noi la ospăţul cel ceresc, şi nu-şi va găsi
odihna până ce nu va fi pătruns în inima noastră, aşezându-Şi acolo
scaunul Său de domnie.

Dacă Îi îngăduim să intre îndeobşte prin
Euharistie, El va preface şi va schimba vieţile noastre în minunata
viaţă a lui Iisus. „Şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”
(Galat. 2, 20

«Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe» – Anthony M. Coniaris

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments