Aşa cum în vremea lui Iisus erau apostolii, la fel avem astăzi pe
urmaşii lor. Folosim mai multe nume pentru ei. În loc de apostoli îi
numim diaconi, preoţi şi episcopi. Dar ei continuă lucrarea apostolilor.
Să ne amintim cum şi-a ales Hristos apostolii spre a-I fi împreunălucrători:
Şi în zilele acestea, Iisus a ieşit la munte ca să Se roage şi a
petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Şi când s-a făcut ziuă
a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales din ei doisprezece, pe care ia
numit Apostoli. (Luca 6, 12-13)
Hristos a hirotonit pe apostoli să fie împreună-lucrători atunci când
a suflat asupra lor Duh Sfânt:
Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi
le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan 20, 21-23)
Vedem din versete1e de mai sus că Taina Preoţiei a fost întemeiată
de Însuşi Hristos după învierea Sa.
În Cartea Faptelor Apostolilor observăm că primii şapte diaconi au
fost hirotoniţi de către cei doisprezece apostoli. Cei şapte candidaţi au
fost puşi „înaintea apostolilor, şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste
dânşii” (Fapte 6, 6). Când se hirotonesc preoţi, citim: “Atunci postind
şi rugându-se, şi-au pus (Varnava şi Saul) mâinile peste ei şi i-au lăsat
să plece” (Fapte 13, 3). Vorbind despre hirotonia sa în dregătoria de
episcop, Apostolul Pavel spune lui Timotei: amintesc să aprinzi şi mai
mult, din nou, harul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea
mâinilor mele; că Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi
al dragostei şi al înţelepciunii” (II Tim. 1,6-7).
Hristos a ales oameni deosebiţi spre a duce mai departe lucrarea
Bisericii prin veacuri: să propovăduiască Cuvântul, să săvârşească
Sfintele Taine şi să ocârmuiască Biserica. Şi cum slujirea trebuia să
dăinuiască de-a pururi, era nevoie ca ea să poată fi trecută de la un om
la altul. Acest lucru a fost iconomisit de Hristos prin Taina Preoţiei, în
care, prin punerea mâinilor şi prin rugăciune, harul aparte al lui
Dumnezeu se revarsă asupra celor aleşi spre a sluji drept apostoli ai lui
Hristos. Ne aducem aminte cum, chiar înainte de Cincizecime, Iuda a
fost înlocuit cu Matia, păstrându-se astfel numărul de doisprezece
apostoli (Fapte 1, 23-26). Faptul că apostolii au continuat să
hirotonească pe alţii care să le continue lucrarea este dovedit din plin
de Părinţii Bisericii, în scrierile unor sfinţi precum Sfântul Ioan Gură
de Aur, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nissa, Sfântul Ambrozie
ş.a.
Hirotonia poate fi definită ca Taina în care, prin punerea mâinilor
unui episcop, cu rugăciune, harul Duhului Sfânt vine asupra
candidatului la hirotonie, sfinţindu-l şi făcându-l vrednic slujitor
(leitourgos) al Bisericii, ridicându-l la una din cele trei trepte ale
slujirii (episcop, preot sau diacon) şi împuternicindu-l să fie păstor şi
slujitor al lui Hristos, să înveţe Cuvântul Său, să săvîrşească Tainele,
să călăuzească poporul lui Dumnezeu către mîntuire şi să ocârmuiască
Biserica Lui. Întrucât episcopatul este colegial, hirotonia episcopului
se săvârşeşte de un sobor de trei sau cel puţin doi episcopi.
Femeile nu se pot hirotoni în cinul preoţesc în Biserica Ortodoxă
respectându-se Sfânta Tradiţie şi pilda dată de Hristos şi de apostolii
Săi. Această practică este în acord cu credinţa ortodoxă tradiţională că
bărbatul şi femeia au fost lăsaţi de Dumnezeu să slujească Lui în
chipuri diferite.
Hristos a hirotonit pe primii apostoli. La rândul lor, ei au hirotonit
pe alţii spre a le urma ca episcopi, preoţi şi diaconi. Fiecare generaţie
de episcopi a fost urmată de o alta, până în ziua de azi. Succesiunea
poate fi urmărită direct până la Apostoli şi la Hristos. Continuitatea
predaniei este numită succesiune apostolică. Ea este deosebit de
însemnată, fiindcă păstrează o legătură istorică directă şi neîntreruptă
cu Biserica originară întemeiată de Hristos şi de Apostoli. Ea este
chezaşa legăturii neîntrerupte a Bisericii cu primii Apostoli, atât ca
obârşie cât şi ca învăţătură. Ea dovedeşte istoric că Biserica este cu
adevărat acea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică
întemeiată de Hristos.
Laicii în teologia ortodoxă
Spre a putea înţelege rolul laicilor în Biserica Ortodoxă, să trecem
în revistă câteva teme principale.
1. Nu există o singură preoţie. Există „preoţia împărătească” a
tuturor celor botezaţi, care e preoţia de obşte a tuturor credincioşilor
botezaţi şi unşi cu Sfântul Mir. Apoi mai există preoţia aparte a
clericilor hirotoniţi. Este păcat că cuvântul laic a ajuns să însemne
nespecialist într-un anumit domeniu. Aceasta înseamnă că lucrurile
mai importante dintr-un anumit domeniu nu sunt făcute de laici, ci de
specialişti. Este o îndepărtare ca de la cer la pământ faţă de înţelesul
cuvântului laic în Biserica primară. Provenind din cuvântul grecesc
laos, care înseamnă „popor”, el se referă la poporul lui Dumnezeu,
Israil, ales şi sfinţit de Însuşi Dumnezeu ca popor al Său, spre a-I sluji
Lui în chip deosebit. Mai târziu, în Noul Legământ, Biserica devine
noul Israil, noul popor al lui Dumnezeu – chemat iarăşi de Dumnezeu
spre a-I sluji Lui în chip deosebit.
În practica Bisericii Ortodoxe fiecare creştin este hirotonit întru laic
sau mirean prin Botez şi Mirungere. Pe când Botezul reface în noi
chipul lui Dumnezeu întunecat de păcat, Mirungerea ne dă puterea de
a fi creştini, participanţi responsabili la lucrarea Bisericii. Ea ne
hirotoneşte ca să slujim şi să lucrăm pentru Domnul, ca popor al Său
în lumea de azi.
Deci cuvântul laic sau laikos are un înţeles cu totul pozitiv. Moise
spunea poporului legământului: „Că eşti poporul sfânt al Domnului
Dumnezeului tău şi te-a ales Domnul Dumnezeul tău ca să-I fii
poporul Lui ales din toate popoarele de pe pământ” (Deut. 7, 6).
Sfântul Pavel numeşte pe toţi creştinii botezaţi „împreună cetăţeni cu
sfinţii, şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19). Adresându-se
primilor creştini, Sfântul Petru spunea: „Iar voi sunteţi seminţie
aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de
Dumnezeu, ca să vestiţi bunătăţile în lume Celui ce v-a chemat din
întuneric la minunata Sa lumină; voi care odinioară nu eraţi popor, iar
acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte
de milă, iar acum sunteţi miluiţi” (I Petru 2, 9-10). Laicii au o înaltă
chemare în Biserica Ortodoxă. Chiar dacă aparţin bisericii Sfântului
Nicolae sau bisericii Sfântului Gheorghe, Sfântul Petru le spune că
sunt rod ales, preoţie împărătească, neam sfânt, norod spre câştigare.
Aceasta e identitatea laicului ortodox, acesta este el. După ce i-a
definit identitatea, Sfântul Petru dă descrierea lucrării laicului: „să
vestiţi bunătăţile celui ce v-a chemat pe voi din întuneric la minunata
Sa lumină”.
Locul laicului în Biserica Ortodoxă este evidenţiat în Liturghie.
Chiar cuvântul leitourgia însemnă o lucrare comună, de obşte, în care
toţi cei prezenţi sunt participanţi activi. Preotul cheamă poporul să se
roage: „Domnului să ne rugăm”, „Să plinim rugăciunea noastră
Domnului”. Deci nu numai preotul sau numai poporul săvârşeşte
Liturghia, ci întreaga Biserică, Trupul unic al lui Hristos.
Părintele Schmemann găseşte o minunată ilustrare a împreunăslujirii
Liturghiei de către preot şi mireni în cuvântul Amin: „Este un
cuvânt crucial. Nici o rugăciune, jertfă sau binecuvântare nu se dă
vreodată în biserică fără a fi încuviinţată prin Amin, care înseamnă,
aprobare, acord, participare. Când spun Amin unui lucru înseamnă că
îl fac să fie al meu, că îmi dau consimţământul pentru el… Iar Amin
este într-adevăr cuvântul mirenilor din Biserică, înfăţişând funcţia
laicilor ca popor al lui Dumnezeu, care primeşte de bună voie şi cu
bucurie darul dumnezeiesc, dându-şi consimţământul. Cu adevărat, nu
există slujbă sau Liturghie fără Amin-ul celor ce au fost rânduiţi să
slujească lui Dumnezeu ca obşte, ca Biserică.”
Înainte de a încheia acest subcapitol despre teologia laicatului în
Biserica Ortodoxă, trebuie să pomenim pe scurt câteva din celelalte
căi prin care mirenii sunt părtaşi preoţiei. Când preotul binecuvântează
adunarea credincioşilor spunând „Pace tuturor”, enoriaşii participă
întorcând binecuvântarea cu cuvintele: „Şi duhului tău”. Mireanului îi
este îngăduit să boteze şi să ducă Împărtăşania bolnavilor în cazuri de
urgenţă. În Rusia Sovietică, când preoţii nu puteau duce Sfintele Taine
muribunzilor fără aprobarea autorităţilor, laicii strecurau Împărtăşania
în spitale în sandviciuri. Când episcopii Bisericii hotărăsc asupra unei
doctrine într-un Sinod Ecumenic, hotărârea lor este ratificată şi
aprobată de conştiinţa Bisericii, adică de mireni. În cartea sa,
Anatomia unei Biserici, Mario Rinvolucri scrie: „În Ortodoxie
oamenii din popor sunt socotiţi a fi defensores fidei (apărătorii
credinţei). Dacă ei nu sunt pregătiţi pentru reunificare printr-un proces
treptat de ( … ) lămurire, reunificarea va rămâne pe hârtie, cel puţin în
ce priveşte ţinuturile greceşti.” Aceasta arată cât de mult sunt
chemaţi mirenii ortodocşi să fie părtaşi preoţiei.
În rezumat, putem
spune că preotul este antrenorul iar mirenii sunt membrii echipei. Spre
a săvârşi lucrarea lui Hristos ei trebuie să colaboreze îndeaproape.
Clericul e numit „Părinte” în Biserica Ortodoxă, fiindcă clericii sunt
cei prin care ne naştem în Hristos prin botez. Adresarea către un
episcop se face cu ,,(Înalt) Preasfinţite Părinte”. Episcopii
supraveghează viaţa sacramentală şi educaţia creştinilor dintr-o arie
geografică cunoscută sub numele de episcopie. Treburile
administrative ale parohiilor locale sunt conduse de un consiliu
parohial ales de enoriaşi. Titlul de „Părinte” arată atitudinea
credinciosului faţă de rolul preotului: el este îndrumător duhovnicesc,
care trebuie să slujească, să călăuzească, să ocârmuiască, să sfătuiască
şi să sfinţească pe creştin în trecerea sa prin această viaţă către
veşnicie.
Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe» – Anthony M. Coniaris
