PREDICĂ LA NAŞTEREA PREA SFINTEI ŞI PURUREA FECIOAREI MARIA-Pr CLEOPA ILIE22 min de citit

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Gândindu-mă la cinstea şi la slava cea mare cu care Prea
Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica
Domnului; gândindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o
laudă pe Dânsa Puterile Cereşti; apoi cugetând şi la slavosloviile
şi la rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui
Hristos aici pe pământ, precum şi la cuvintele de laudă pe care le au
alcătuit ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gândului mă
face ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului,
să adaug şi eu, neputinciosul, o mică picătură lângă noianul cel
mare al laudelor ei.

Şi iată ce am a zice:

Iubiţii mei fraţi în Hristos Iisus, v-aţi gândit vreodată
oare, pentru care pricină sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au
alcătuit sinaxarul, au rânduit în aşa fel ca praznicele împărăteşti

Sf Ana si Maica Domnului

care împodobesc crugul anului să înceapă cu Naşterea Maicii
Domnului şi să sfârşească cu Adormirea ei?

Căci, după cum vedem, în prima lună a anului nou bisericesc,
adică în 8 zile ale lunii septembrie, prăznuim Naşterea
ei; iar în ultima lună, adică în 15 zile ale lunii august, Adormirea
ei.

Pentru a înţelege acest lucru, ascultaţi!
 Într-un chip oarecare, pricina cea tainică pentru care începutul şi sfârşitul
anului nou bisericesc sunt pecetluite cu praznicele Maicii
Domnului aceasta este: că prin mijlocirea Maicii Domnului, Prea
Bunul şi Prea Milostivul Dumnezeu a binevoit de a începe şi de a
termina planul mântuirii neamului omenesc din robia diavolului şi
din munca iadului. Să ştiţi şi să înţelegeţi, fraţii mei, că acest plan
al lui Dumnezeu, de a mântui lumea prin mijlocirea Maicii
Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip cu totul tainic şi umbros,
chiar de la începutul lumii, atunci când a zis către Eva că sămânţa
ei va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15). Căci cu adevărat
Hristos Dumnezeu, Care a zdrobit capul şarpelui, sămânţa femeii
se zice, ca Unul ce nu s-a născut din sămânţă de bărbat (Sfântul
Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, Mănăstirea Neamţ,
1826, p. 325).

 Aşadar, după cum vedem, încă de la începutul
lumii, Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu în chip tainic a arătat
prin Eva cea veche pe cea nouă şi duhovnicească, ce avea să
nască la plinirea vremii pe Noul Adam Hristos, Care a zdrobit
prin a Lui întrupare capul şarpelui, al morţii şi al păcatului:
„deoarece, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor
învia” (I Corinteni 15, 21-22).

Dar oare, fraţii mei, taina despre Maica Domnului numai prin Eva s-a închipuit?
 Nu, cu adevărat nu.

Să înţelegeţi şi să ştiţi că multe şi prea multe simboale şi mărturii se găsesc în sfânta şi

dumnezeiasca Scriptură despre Maica Domnului, din care şi noi
în cuvântul ce urmează vom aduce în mijloc pe unele din ele, spre
a vă da seama de acest mare adevăr. Deci să ţineţi minte că în planul
mântuirii neamului omenesc,
 Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui
Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului,
porumbiţa cea aleasă de Duhul Sfânt, prin naşterea lui Hristos, a
adus în lume vestea cea mare a încetării păcatului şi a slujirii de
idoli (Facerea 8, 11: Acatistul Maicii Domnului, Icos 6).

 Iarăşi pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, cea pe care se suiau
şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facerea 28,12). Căci
Maica Domnului a fost scara cea duhovnicească, pe care S-a
pogorât Dumnezeu până la noi şi pe care firea noastră s-a suit
până de-a dreapta lui Dumnezeu (canonul Acatistului Maicii
Domnului).

 Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins
care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului (Ieşirea 3, 2). Căci
ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în Sine focul
Dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfântul Ioan Damaschinul,
Bogorodicina, glas I, Mănăstirea Neamţ, 1816). Maica Domnului
a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii
17, 8). Căci şi ea din părinţi sterpi şi neroditori a răsărit şi, întru
feciorie petrecând, de la Duhul Sfânt a zămislit şi a născut pe
Hristos (Icos I, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul
cel cu şapte lumini (Ieşirea 37, 19-23), fiindcă ea cu toate cele
şapte daruri ale Duhului Sfânt a strălucit în lume (Predicile lui
Ilie Miniat, traducere de preotul Iliescu Palanca, Bucureşti, 1944,
p. 245).

 Maica Domnului a fost închipuită prin cădelniţa cea cu
totul de aur (Ieşirea 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în Sine
focul Dumnezeirii. Maica Domnului a fost închipuită prin Cortul
Sicriului şi prin tablele legii vechi (Ieşirea 40, 20-22), căci ea este
cortul cel sfânt şi sicriul însufleţit şi tablă a legii darului (Canon
de panahidă, pesna 8). Maica Domnului a fost închipuită şi prin
uşa cea încuiată, pe care a văzut-o proorocul Iezechiel, căci prin
ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricând
cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2).

 Maica Domnului este Împărăteasa cea Prea Sfântă, Prea Frumoasă şi Prea Împodobită,
pe care prea fericitul ei strămoş, David Proorocul şi împăratul, a
văzut-o, prin Duhul Sfânt, stând de-a dreapta Scaunului
Dumnezeirii (Psalmii 44, 11). Maica Domnului este locul de
oprire a fulgerului Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschinul,
Bogorodicina, glas I, p. 4), fiindcă Cel ce stăpâneşte fulgerele
cerului în ea S-a oprit şi a locuit; Maica Domnului a fost
închipuită prin norul cel uşor, pe care S-a pogorât la noi
Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 35). Maica
Domnului este Muntele cel Sfânt, întru care a binevoit Dumnezeu
(Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii cu
raze de aur, întru care s-a ascuns Soarele cel înţelegător, Hristos
Dumnezeul nostru (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., glas VIII,
p. 262). Maica Domnului a fost închipuită prin chivotul legii
vechi, înaintea căruia a săltat de bucurie David Proorocul şi împăratul
(II Regi 6, 5).

Aşadar, fraţii mei şi iubiţi ascultători, din cele prea multe
mărturii şi simboale, care de la începutul lumii şi până astăzi au
închipuit pe Maica Domnului, v-am adus aici câteva, spre a vă da
seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are o obârşie
foarte veche şi vestită, deoarece de la începutul lumii a fost
vestită de Patriarhii şi Proorocii lui Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi, este vremea să arătăm, măcar mai pe
scurt, cum s-a împlinit în legea darului această dumnezeiască
faptă a Naşterii Maicii Domnului. Şi iată cum: În Palestina, în
oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana.
Amândoi aceşti oameni erau drepţi şi plini de toată fapta cea
bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar o mare mâhnire
aveau ei în toată viaţa lor: nu aveau copii. Şi în acea vreme cei
care n-aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu
şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Blestemat
cel ce nu are sămânţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim”

(Vieţile Sfinţilor, 9 septembrie). De la asemenea oameni, nimeni
nu avea voie nici hrană să primească, în Biserică erau nebăgaţi în
seamă şi nu li se primeau nici jertfele lor pe care le aduceau lui
Dumnezeu. Iar într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor,
se duse şi Ioachim cu soţia lui, Ana, la Biserică. Şi pentru multă
osârdie ce aveau, au vrut să dea şi ei ceva ca jertfă lui Dumnezeu
din averile lor; dar preotul nu voi să le primească şi cu cuvinte
grele îi probozi, zicându-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi voi
jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?”.

Iar Ioachim şi Ana, umplându-se de ruşine şi de mâhnire, ieşiră afară din
Biserică. Şi mergând spre casă foarte scârbiţi şi întristaţi, a zis
Ioachim către soţia sa, Ana: „Pe mine nu mă trage inima să mai
intru în casa mea, nici să mai trăiesc o zi în această lume, căci noi
suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Ci tu, Ană, du-te
acasă şi fă multă milostenie la săraci, după aceea ascunde-te în
grădină şi acolo să te rogi din toată inima lui Dumnezeu, iară eu
mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu,
doar se va milostivi şi ne va da nouă odraslă”. Deci, se despărţiră
unul de altul, şi Ana se duse acasă, şi după ce făcu multă
milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui
Dumnezeu cu multe lacrimi şi cu durere de inimă, zicând:

„Doamne Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut cerul şi
pământul şi toate câte se văd, Cela ce ai zis făpturilor Tale să
trăiască şi să se înmulţească, Cela ce ai blagoslovit pe Sara,
femeia lui Avraam, şi a născut pe Isaac la bătrâneţe, şi ai dăruit
Anei de a născut pe Samuil Proorocul, dă-mi şi mie roadă pântecelui
meu, şi nu lăsa, Doamne, să fie de ocară între oameni. Că de
voi naşte fiu sau fiică, îl voi închina Sfinţiei Tale cu toată inima
şi-l voi da să slujească în Biserica slavei Tale” (Cântarea celor
trei tineri, 30). Deci Ana acestea le grăia cu lacrimi, rugându-se
lui Dumnezeu; iar Ioachim, bărbatul ei, dacă se duse la munte,
mult se ruga lui Dumnezeu, plângând cu durere în inimă.

Iar Dumnezeu, văzând lacrimile şi suspinurile lor, trimise
pe Arhanghelul Gavriil, care se duse la Ioachim în munte şi-i zise
lui: „Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte, că am venit să-ţi vestesc
că vei naşte o fiică, ce va naşte în fecioria ei pe Împăratul lumii,
Dumnezeu; deci lasă scârba şi amărăciunea sufletului tău şi te du
vesel la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta, numai să ai
nădejde tare în cuvântul meu şi să mulţumeşti lui Dumnezeu”.

Acestea zise Îngerul Domnului, apoi se duse cu grabă la Ana şi
zise ei aceste cuvinte: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi iată
vei naşte o fiică, de care toate popoarele pământului se vor
bucura”. Iar Ioachim, dacă a auzit cuvântul Arhanghelului
Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă,
pentru vestirea primită de la Înger. Iar dacă se împliniră nouă
luni, Ana născu o fiică şi, după obiceiul legii vechi, la opt zile o
duseră pe ea la preotul Bisericii, spre a-i pune nume.

Deci cu chip tainic i s-a pus pruncii acest nume, căci Maria însemnează
Împărăteasă (Ilie Miniat, op. cit., p. 528), ca una ce avea să fie
Împărăteasa Îngerilor şi Doamna lumii. Încă şi altă taină ascunde
în sine acest nume, MARIA, căci numele acesta se compune din
cinci slove şi cuprinde tainic numele celor cinci mari şi renumite
femei din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: M arată pe
Mariam, sora lui Moise şi a lui Aaron (Ilie Miniat, op. cit., p.
529); A este Avighea, femeia lui Noval; R este Rahila, soţia lui
Iacov; I este Iudit, văduva cea sfântă; A este Ana, femeia lui
Elcana (ibidem). Prin acestea se înţelege că toate darurile şi
faptele cele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate
la un loc le întruneşte această dumnezeiască pruncă, întrecându-le
cu neasemănare. Fiindcă Maria, sora lui Moise, strălucea cu două
daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria,
fecioria rămâne de-a pururea, precum şi darul proorociei (Luca 1,
48). Avighea s-a măritat întru smerenie, iar Fecioara Maria mai
ales pentru smerenie este lăudată. „Că a căutat spre smerenia
roabei Sale” (Luca 1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei,
iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudit
a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorât pe Olofern
(Cartea Iuditei 13, 9), iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş
înţelepciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschin,
op. cit., glas III, p. 98), Care prin puterea Lui a omorât pe
Olofern cel fără de trup. Ana, fiind stearpă, s-a slăvit că a devenit
maica marelui Samuil (I Regi 1, 20); dar şi Prea Sfânta Fecioară
este mult mai vestită, că nu stearpă, ci Fecioară fiind, s-a făcut
Maica Marelui Emanoil (Isaia 7, 14).

Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile
sfinţilor şi ale drepţilor, şi între aceea care a fost şi este comoara
tuturor darurilor Sfântului Duh? Căci, după mărturia fericitului
Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai câte o parte din
daruri; iar Prea Sfânta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor
darurilor (Ilie Miniat, op. cit., p. 508).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, ziua de astăzi a sosit la noi
cu lumină duhovnicească, cu bucuria sfântă, fiindcă astăzi Maica
luminii şi a bucuriei se naşte. Astăzi, mila şi izbăvirea neamului
omenesc se vestesc, căci Maica milei şi a milostivirii s-a născut
(Ilie Miniat, op. cit., p. 511). Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui
sfânt, ci naşterea celeia ce este mai sfântă decât toţi sfinţii (Sfântul
Ioan Damaschin, op. cit., glas III, p.122). Nu sobor de îngeri
se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei Îngerilor (ibidem,
p.123). Nu maică de împărat pământesc se naşte, ci Naşterea
Maicii Împăratului Slavei astăzi prăznuim (ibidem, p.77). Astăzi,
Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii din pântece sterp şi
neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească
naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă
acest lucru, zicând: „Nu se pricepe toată limba a te lăuda după
vrednicie. Şi se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cânta
ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Axionul
Botezului Domnului).

Deci, fraţii mei, dacă David împăratul şi Proorocul a săltat
jucând şi s-a veselit foarte înaintea chivotului legii vechi, care în
chip tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi oare
câtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, când nu umbros
şi cu închipuire, ci întru adevăr prăznuim Naşterea Maicii
Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a
locuit? Dacă cele întunecate şi umbroase atâta veselie au adus
prea fericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi câtă bucurie are
el acum în cer şi câtă bucurie şi mângâiere se cuvine să avem şi
noi astăzi pe pământ, când a răsărit în lume Prunca lui Dumnezeu,

Maria, prin care şi Soarele mântuirii neamului omenesc S-a
arătat? Cu adevărat, fraţii mei, astăzi Prea Bunul şi Prea Înduratul
Dumnezeu a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu bucurie
mare nu numai pe David împăratul şi Proorocul şi pe dumnezeieştii
Părinţi Ioachim şi Ana, care cu atâtea lacrimi şi suspine se
rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod, ci şi toată făptura
omenească o a bucurat Prea Bunul Dumnezeu, de vreme ce tot
neamul omenesc avea mare nevoie de a se naşte în lume Prea
Sfânta Fecioară, care la vreme va naşte pe Emanoil (Isaia 7, 14).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, dacă astăzi prăznuim Naşterea
Împărătesei Îngerilor şi dacă această Fiică Dumnezeiască,
Prea Sfânta Fecioară Maria, a fost rodul rugăciunii şi al
milosteniei, căci prin multe rugăciuni cu lacrimi şi prin multe
milostenii şi faceri de bine a fost câştigată de la Dumnezeu de
Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana (Prolog, luna
septembrie, ziua 9), apoi cum să prăznuim noi azi, cu câtă cinste
şi cu câtă evlavie, cu câtă sfinţenie şi curăţenie? Astăzi cei sterpi
şi neroditori să se mângâie cu nădejdea şi să se înveţe că prin
milostenie şi prin rugăciunea cea făcută din adâncul inimii le va
da Dumnezeu lor copii. Astăzi cei tineri să se înfrâneze şi cu
curăţenie şi cinste să prăznuiască, căci Maica curăţeniei astăzi se
naşte. Astăzi fecioarele şi cei feciorelnici să se veselească cu
cucernicie, că slava fecioriei vine în lume. Astăzi cei bătrâni şi
cei bolnavi să se bucure, căci sprijinitoarea bătrânilor şi
mângâierea bolnavilor în lume a venit. Astăzi, cei căzuţi în păcate
grele şi cei deznădăjduiţi de necazurile vieţii, cu nădejdea să se
mângâie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi
s-a născut.

Fiecare din cei ce sunteţi de faţă să vă gândiţi câtă
osteneală şi milostenie şi câte lacrimi au vărsat dumnezeieştii
Părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu lor fii. Şi pentru a
lor osârdie şi rugăciune dintru adâncul inimii, au dobândit pe
această Prea Sfântă Fiică, de a cărei naştere cerul şi pământul s-au
bucurat.

Dar acum, fraţii mei, să vă fac o întrebare: Oare câtă
muncă şi câtă urgie şi pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei
părinţi care nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea lor
fii, ci şi pe copiii pe care li i-a dat lor Dumnezeu, îi omoară fie
prin avorturi, fie prin alte mijloace, prin care ei se sârguiesc de a
împiedica în orice fel naşterea fiilor lor? Dacă numai pentru
uciderea unui om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu
20 de ani de canonisire şi cu tot atâţia de la Sfânta Împărtăşanie
(Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Mănăstirea Cernica,
1940, p. 314), apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care,
nu unul, ci doi, şi trei, şi mai mulţi copii au omorât cu a lor voie?
Poate veţi zice că nu era copilul de nouă luni şi va fi fost păcatul
nedesăvârşit. Să nu gândiţi aşa ceva, că mare neadevăr gândiţi.
Dumnezeieştii Părinţi zic: Precum când fulgeră sau tună deodată
se vede şi lumina şi deodată auzim şi tunetul, aşa şi la
împreunarea soţului cu a soţiei, în acea clipă când s-au împreunat,
cu puterea lui Dumnezeu se zideşte în pântecele maicii şi sufletul,
şi trupul, şi începe a lua fiinţă copilul (Pravila Mare, Bis. Glava
32, p. 600, ed. Acad. Rom.). Iar cine după împreunare măcar şi la
un ceas va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de
om este (ibidem) şi mare osândă va avea. Şi nu mai puţină decât
aceştia vor avea şi cei ce se feresc de a zămisli copii. Aceştia să-şi
aducă aminte că pe Onan, feciorul Patriarhului Iuda, numai pentru
acest păcat l-a omorât Dumnezeu (Facerea 38, 10). Luaţi aminte,
fraţilor creştini, că acel ce face avort sau în alt chip împiedică
naşterea copiilor, nu o dată, ci de două ori ucigaş este (vezi cartea
ce se cheamă Mama, de episcop V. Suciu, pp. 155, 172). Cel ce
ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai
trupul lui. Iar dacă acel om a fost în dreapta credinţă şi în fapte
bune, sufletul său rămâne viu în vecii vecilor, fiindcă se duce din
moarte la viaţă (Ioan 5, 24). Dar cei ce omoară copiii mai înainte
de a lua dumnezeiescul botez, de două ori ucigaşi sunt, căci şi
trupurile lor le omoară, şi sufletele lor le lipsesc de fericirea cea
veşnică, după mărturia Mântuitorului care zice: „Cel ce crede şi
se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”
(Marcu 15, 15-16).

 Luaţi aminte cu mare grijă cei ce aţi căzut în
asemenea păcate, spovediţi-vă cu toată zdrobirea de inimă şi cu
lacrimi faceţi canonul cel dat vouă de duhovnici, şi îmblânziţi
mânia Domnului cu milostenii şi cu adevărată pocăinţă, ca să
izbăviţi sufletul vostru din moartea cea veşnică, care este munca
iadului (Apocalipsa 21, 8).

Să ştiţi, fraţii mei, că este bine ca după greutatea păcatelor
să cereţi voi singuri şi canonul la spovedanie. Că de am face în
lumea aceasta şi de o mie de ori canonul cel mai greu, nimica nu
este faţă de canonul cel fără de sfârşit al muncii iadului
.
 Ca să vă puteţi da seama mai bine de acest lucru, am să vă spun o istorie
dintr-o carte sfântă.

 Se zice că în Sfântul Munte al Athosului trăia
pe vremuri un călugăr care prin îngăduinţa lui Dumnezeu s-a
îmbolnăvit de o boală foarte grea şi a căzut la pat mai mulţi ani.
Iar de la o vreme, nemaiputând suporta durerile, a început a se
ruga cu dinadinsul la Dumnezeu, cerând una din două: ori să se
facă sănătos, ori să moară, spre a scăpa de chinurile boalei. Deci,
aşa rugându-se el cu multe lacrimi, mai mult timp, odată, în
vreme de noapte, a strălucit la capul său o lumină foarte frumoasă
şi a apărut o dată cu ea un înger al lui Dumnezeu din cer. El,
văzând pe înger, mai întâi a stat la rugăciune, că se temea să nu
fie vreo nălucire drăcească, de vreme ce şi dracul, spre a înşela pe
cineva, de multe ori ia chip de înger, de sfinţi, ba şi chipul Maicii
Domnului şi chiar al lui Hristos (Pateric, Râmnicu Vâlcea, 1913,
cap. VII, p. 322). Apoi, după rugăciune, călugărul cel bolnav a
întrebat pe înger cine este şi de ce a venit la el, iar îngerul a zis:
„Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale, şi sunt trimis să mă arăt ţie
şi să te întreb dacă vrei să mai zaci trei ani pe pământ sau să stai
trei ceasuri în iad, căci încă n-ai făcut canonul îndeajuns aici, pe
pământ, pentru păcatele tale, şi dreptatea lui Dumnezeu cere acest
lucru de la tine, fără de care nu te poţi mântui”. Auzind bietul
călugăr că i se mai cer încă trei ani să mai zacă pe pământ, a zis
către înger: „Dacă tu spui că eşti păzitorul vieţii mele, apoi nu ştii
că la mine o noapte este ca un an de mare, căci sunt întru atâtea
suferinţe? Nu ştii tu durerile şi suspinurile mele?”. Iar îngerul a
zis: „Ştiu, frate, dar cum ţi-am spus, Dumnezeu Cel Prea Drept
cere acest lucru de la tine ca să te curăţească prin această
suferinţă, spre a intra în Împărăţia Cerului. Că ştii ce zice
Scriptura, că nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu
(I Corinteni 6, 9). Atunci călugărul, cugetând mult, a zis: „Mai
bine să stau trei ceasuri în iad decât să stau încă trei ani pe
pământ”. Şi o dată cu cuvântul acesta, îngerul Domnului a luat sufletul
său şi l-a dus în gheena focului, unde l-a lăsat numai trei
minute. Şi apoi, arătându-se, călugărul striga: „Vai, vai, toate le am
crezut, dar una n-am crezut”. Şi a zis îngerul Domnului: „Ce
n-ai crezut?”. Iar călugărul a zis: „N-am crezut că şi un înger al
lui Dumnezeu poate să spună minciună”.

 Şi a zis îngerul:

„Ascultă, frate, eu nu sunt nici om, nici duh viclean, ca să pot
spune minciuni”. Iar călugărul a zis: „Dar nu mi-ai spus mie că
numai trei ceasuri am să stau aici?”. Şi a zis îngerul: „Şi cât ţi se
pare că ai, de când ai intrat aici?”. Iar călugărul a zis: „Cred că
am aici mai mult de trei sute de ani”. Şi a zis îngerul: „Ascultă,
frate, adevărul este Hristos şi eu cu adevărat îţi spun că abia ai
aici trei minute. Iar dacă vrei să mai stai aici, stai, căci singur ai
ales acest lucru”. Şi auzind călugărul, a zis: „Dacă de-abia trei
minute sunt de când sunt aici, apoi te rog foarte mult, du-mă
înapoi în trup. Şi, de aş mai zace pe pământ până la venirea a doua
a Domnului, nu voi mai cere să mor, numai să nu mai viu să
stau aici trei ceasuri”. Şi atunci, prin porunca Domnului, îngerul a
luat sufletul călugărului din munci, ducându-l în trup, şi trezinduse,
a strigat tare: „Miluiţi-mă, miluiţi-mă! Iar îngerul Domnului sa
făcut nevăzut. Şi adunându-se toţi călugării acelei mănăstiri,
întrebau pe monahul cel bolnav de ce strigă aşa cu lacrimi? Iar el
le-a povestit, pe rând, cum a stat în iad trei minute şi i s-au părut
trei sute de ani. De care lucru foarte s-au înfricoşat toţi şi au
început cu mare frică de Dumnezeu a-şi petrece viaţa lor (Viaţa
repausaţilor noştri, traducere de Iosif, Mitropolit primat,
Bucureşti, 1890, pp. 330-332).

Iubiţii mei fraţi, de aceea, în încheiere, v-am povestit şi
această scurtă istorie, ca să vă daţi seama cât de nesuferită este
munca iadului. Şi acum zic: Să ne ferească Prea Bunul nostru
Mântuitor pe toţi, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, să
încercăm acele munci, care nu numai că sunt aşa de grele, dar
sunt şi fără de sfârşit!
AMIN !

Pr .CLEOPA ILIE

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments