Sfânta Scriptură este o scrisoare de dragoste personală de la
Dumnezeu. Un mare savant creştin a spus odată: „Pur şi simplu nu pot
să citesc povestea din Evanghelie fără să-mi dau seama că mi se face o
declaraţie de dragoste … şi mi se oferă cea mai mare răsplată a
vieţii”.
Un băieţel dornic să comunice cu oricine din afara zidurilor
orfelinatului unde trăia, a scris următoarele cuvinte pe o bucată de
hârtie: „Către oricine găseşte aceasta: Te iubesc.” Vântul a dus hârtia
dincolo de ziduri, în lume. Tot aşa şi Sfânta Scriptură este scrisoarea
de dragoste a lui Dumnezeu către noi.
Sfânta Scriptură e mai mult decât o scrisoare de dragoste; este o
scrisoare de dragoste ce cuprinde o cerere în căsătorie din partea lui
Dumnezeu. El doreşte să intre în cea mai apropiată legătură de
dragoste cu tine şi îţi trimite această cerere prin Scriptură, aşteptând
un răspuns. Este cel mai important răspuns pe care îl vei da vreodată.
Vei spune „Da” sau vei spune „Nu” Ziditorului tău, Mântuitorului tău,
Dumnezeului tău? Soarta ta veşnică atârnă de acest răspuns.
Biblia este cutia ce cuprinde toate scrisorile de dragoste ale lui
Dumnezeu către noi. Ele exprimă dorul Său arzător de împăcare,
însoţire şi unire cu noi. Ele nu au fost scrise spre a rămâne
nedesfăcute. Deci ia-le, deschide-le, citeşte-le şi descoperă-L pe
Dumnezeu!
Există multe feluri de a spune „Te iubesc”. O putem spune într-un
poem. O putem spune în piatră. O putem spune prin muzică.
Dumnezeu a spus-o pe Cruce. El ne trimite mesajul – vestea cea bună
– prin Biblie. Cum foarte nimerit a spus cineva, „Dumnezeu şi-a scris
inima pe hârtie”.
Biblia a fost descrisă şi ca scrisoarea Tatălui către copiii Săi ce
trăiesc departe de casă, într-o ţară îndepărtată. Închipuiţi-vă cât de
mult ar preţui nişte copii ce trăiesc într-o ţară foarte îndepărtată o
astfel de scrisoare de la tatăl lor, cât ar fi de mângâiaţi şi întăriţi de
cuvintele tatălui.
Ori de câte ori deschidem şi citim Sfânta Scriptură, ne unim cu
Hristos.
Liturghia însăşi nu este nimic altceva decât recapitularea
evenimentelor din Sfânta Scriptură, o vie şi adevărată readucere a lor
în prezent. A participa cu totul la Liturghie înseamnă a te cufunda în
Sfânta Scriptură. Cântările, arhitectura, icoanele, rugăciunile şi citirile
slujesc toate la transmitrea către noi a mesajului viu al Scripturii.
Scriptura este ascunzătoarea în care îl găsim pe Hristos astăzi. Este
oglinda în care ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem, căzuţi în
păcat, şi aşa cum putem deveni prin puterea harului dumnezeiesc:
copii ai lui Dumnezeu, moştenitori a împărăţiei celei veşnice, părtaşi
ai firii dumnezeieşti.
„De unde am venit? De ce sunt aici? Ce mă aşteaptă după viaţa de
aici? Scriptura răspunde acestor întrebări fundamentale. Ea vorbeşte
inimii şi nevoilor omului aşa cum nu poate vorbi nici o altă carte. Ea
vorbeşte cu putere. „Uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, iar cuvântul
Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40, 8).
Personajul principal al Scripturii nu este nici Eva, întâia păcătoasă,
nici David cel căzut în preacurvie, nici Solomon cel cu multe neveste,
nici Iuda vânzătorul, nici Pilat răstignitorul, nici Petru cel ce s-a
lepădat, nici Pavel prigonitorul schimbat în propovăduitor. În centrul
Scripturii se află Iisus. Aşa cum în Anglia aproape fiecare drum din
cel mai mic sat te duce până în inima Londrei, la fel şi în Scriptură
fiecare verset duce direct sau pe ocolite la Iisus, Fiul lui Dumnezeu,
Mântuitorul lumii. Apostolul Ioan scrie: „Iar acestea s-au scris ca să
credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, viaţă să
aveţi întru numele Lui” (Ioan 20, 31).
Biblia este o bibliotecă în miniatură, cuprinzând tot felul de scrieri.
Ea cuprinde poeme, rugăciuni, imnuri, cântări de dragoste, ghicitori,
fabule, alegorii, relatări istorice, folclor, biografii, proorocii, scrisori
etc. Fiecare autor biblic a folosit genul literar sau forma literară care
se potrivea cel mai bine cu scopul său. Dacă vrem să-l înţelegem pe
autor, fiecare formă literară trebuie tâlcuită cum se cuvine.
De pildă, dacă un vizitator de pe altă planetă venit pe pământ ar citi
un ziar, ar putea socoti că tot ceea ce conţine este la fel de adevărat –
rubricile de ştiri, reclamele, caricaturile, scrisorile către redacţie etc. –
pe când noi ştim că fiecare gen trebuie interpretat diferit. Când, de
pildă, Psalmul 113 zice „Munţilor, că aţi săltat ca berbecii, şi
dealurilor ca mieii oilor”, numai un neghiob poate să ia aceasta literal.
Biblia nu este o carte ştiinţifică.
Ea nu-şi propune să transmită fapte istorice sau ştiinţifice.
Dumnezeu are alte căi de a ne face părtaşi la
unele dintre tainele universului, precum geologia, biologia, astronomia
etc. În spatele oricărei ştiinţe, creştinul credincios vede pe Dumnezeu
făcându-şi lucrarea în lume. Scriitorii biblici socoteau că lumea este
plată, dar aceasta se întâmpla înainte ca Dumnezeu să se folosească de
Copernic şi de era spaţială spre a ne arăta că lumea este rotundă.
Scopul Bibliei nu este acela de a ne învăţa ştiinţă, ci teologie, de a
ne descoperi pe Dumnezeu şi voia Sa. Planetele rotitoare nu ne spun
că Dumnezeu ne iubeşte. Numai în Sfânta Scriptură aflăm făgăduinţa
şi înscrierea dragostei Sale. „În multe rânduri şi în multe chipuri
Dumnezeu a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai
de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2).
Biblia este fără
greş când ne vorbeşte de Dumnezeu, de voia Sa pentru noi şi de calea
mântuirii. Nu este fără greş când vorbeşte de geologie sau biologie.
Scopul ei este să ne spună cine a creat lumea (teologie), nu cum a fost
creată lumea (geologie).
Arhimandritul Sofronie ne spune povestea unui profesor de
astronomie care a întrebat pe un preot aflat printre studenţii săi:
„Ce spune Scriptura voastră despre spaţiul cosmic şi miriadele sale
de stele ?”
În loc să răspundă direct, preotul a pus şi el o întrebare:
„Spuneţi-mi, domnule profesor, a spus el, credeţi că ştiinţa va
inventa telescoape tot mai puternice, pentru a vedea încă şi mai
departe în spaţiu ?”
„Desigur, progresul este posibil şi ştiinţa va perfecţiona mereu
aparatele de explorare a spaţiului cosmic”, răspunse astronomul.
„Există deci speranţa ca într-o zi să aveţi telescoape care să poată
arăta tot ce există în cosmos, până în cel mai mic amănunt ?”
„Ar fi cu neputinţă, cosmosul este infinit”, răspunse savantul.
„Deci ştiinţa are o limită ?”
„Da, într-un anume fel, are.”
„Ei bine, domnule profesor, spuse preotul, unde pune punct ştiinţa
dumneavoastră, acolo începe ştiinţa noastră, şi tocmai despre asta
vorbesc Scripturile:.
Chiar dacă la scrierea numeroaselor cărţi biblice au luat parte o
mulţime de autori umani, ce au scris independent unul de altul pe o
perioadă de mai multe veacuri, autorul divin, Duhul Sfânt, este
acelaşi. Sub călăuzirea Sa, cărţile Sfintei Scripturi nu se contrazic între
ele, ci se completează şi se tâlcuiesc una pe alta.
De pildă, în Cartea Facerii, întâia carte din Biblie, ni se arată
crearea pământului. În Apocalipsă, ultima carte a Bibliei, ni se dă o
înainte-vedere a schimbării feţei pământului.
În Cartea Facerii, întâia răzvrătire a Satanei; în Apocalipsă, ultima.
În Cartea Facerii, apariţia păcatului; în Apocalipsă, sfârşitul
păcatului.
În Cartea Facerii, moartea intră în lume; în Apocalipsă, iese din
lume.
În Cartea Facerii, omul pierde stăpânirea asupra creaţiei; în
Apocalipsă, omul îşi recâştigă stăpânirea.
Una din minunăţiile Bibliei este aceea că, deşi a fost scrisă de mai
mulţi oameni, de-a lungul a o mie de ani, autorul ei dumnezeiesc,
Duhul Sfânt, continuă dezvoltarea şi păstrarea pretutindeni a temelor
comune pomenite mai sus. Continuitatea gândirii lor le face mai uşor
de înţeles pentru noi.
Fundamentalismul biblic
Biserica Ortodoxă dă multă cinstire Sripturii ca fiind Cuvântul lui
Dumnezeu. Într-adevăr, Sfinţii Părinţi au privit Sfânta Scriptură ca pe
o icoană plină de har. Totuşi Biserica Ortodoxă nu crede că fiecare
cuvânt din Biblie a fost dictat textual de către Dumnezeu şi scris
cuvânt cu cuvânt de către cei ce au alcătuit fiecare carte. O astfel fel
de abordare l-ar învinovăţi pe Dumnezeu că-i foloseşte pe oameni ca
maşini de scris – noţiune ce-L necinsteşte şi pe Dumnezeu, şi-l
desfiinţează şi pe om. Pr. Theodor Stilianopoulos, profesor de Noul
Testament la Seminarul Teologic Ortodox Grecesc „Sfânta Cruce”, ne
cere să privim Biblia ca pe o consemnare a adevărului, iar nu ca pe
adevărul însuşi. El scrie: „În tradiţia ortodoxă a apărut părerea că
Biblia este consemnarea adevărului, nu adevărul însuşi… Potrivit
Părinţilor Bisericii, adevărul însuşi este doar Dumnezeu”. După
părerea Pr. Stilianopoulos, o asemenea abordare a Bibliei lasă loc
„altor consemnări ale experierii lui Dumnezeu, precum scrierile
Părinţilor Bisericii, alcătuirile şi scrierile liturgice şi hotărârile
Soboarelor Ecumenice. Ea salvează Biserica de o concentrare
exclusivă asupra Bibliei …, ferind astfel viaţa Ortodoxă de greşeala
venerării idolatre a textului Scripturii (bibliolatrie)”.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a continuat să vorbească şi după ce
cartea Sa a fost trimisă la tipar. Tocmai asta înseamnă Sfânta Tradiţie.
Chiar dacă Biserica Ortodoxă deosebeşte între consemnare şi adevăr,
preţuind şi alte consemnări ale vieţuirii Duhului Sfânt în Biserică,
„Biblia rămâne totuşi consemnarea principală în tradiţia teologică şi
slujbele Bisericii… Sursa principală a teologiei patristice este Sfânta
Scriptură … Nici un alt tezaur din tradiţia Bisericii nu egalează
accesibilitatea, valoarea şi autoritatea Bibliei … Biserica Ortodoxă nu
are o părere fundamentalistă, ci o părere fundamentală despre sfinţenia
şi autoritatea Bibliei.”61
Scriptura este veriga inelului de nuntă ce susţine Mărgăritarul cel
de Mult Preţ, corabia ce ni-L aduce pe Hristos. Noi nu ne închinăm
verigii sau corabiei, ci numai lui Hristos. Numai El este Calea,
Adevărul, Viaţa. Biblia e preţuită doar ca unealta ce ne duce la
Hristos, „în care se ascund toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii”
(Sfântul Pavel).
Veşnica temă a fundamentaliştilor referitoare la cuvântul Bibliei
lasă loc accentului pus de Ortodoxie asupra înţelesului Bibliei. Căci
Scriptura nu se sprijină pe sine. Ea are nevoie de tâlcuire.
A cui tâlcuire ?
Scriptura trebuie tâ1cuită cum se cuvine. Când Filip l-a întrebat pe
etiopianul ce citea din Isaia, „Oare înţelegi cele ce citeşti ?”, el a
răspuns „Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva ?”
(Fapte 8, 30-31). Cine ne poate ajuta să înţelegem cuvântul lui
Dumnezeu?
Întrucât Scriptura a fost scrisă sub călăuzirea Duhului Sfânt, cel
mai bun tâ1cuitor al Scripturii este Duhul Sfânt sălăşluit în Biserică.
Cu alte cuvinte, Biserica este păzitoarea, purtătoarea de grijă şi
tâlcuitoarea Sfintei Scripturi. Duhul Sfânt este Cel ce a călăuzit şi
continuă să călăuzească Biserica prin veacuri către tâ1cuirea cea
adevărată a Scripturii.
Dumnezeu a lăsat Biserica, Trupul lui Hristos, ca autoritatea care să
tâ1cuiască Scriptura. Închipuiţi-vă ce haos ar ieşi dacă fiecare ar
începe să interpreteze Constituţia de capul lui! Apostolul Petru scrie:
„Aceasta ştiind mai dinainte, că nici o proorocie a Scripturii nu se
tâ1cuieşte după socotinţa fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu sa
făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit,
purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 20-21).
Ca păzitoare a Scripturii, Biserica a fost aceea care a statornicit fără
drept de apel, sub călăuzirea Duhului Sfânt, care dintre multele cărţi
aflate în circulaţie în acea vreme trebuiau socotite cu adevărat
insuflate de Dumnezeu. Deci Biserica a fost cea care a hotărît
conţinutul Bibliei, garantând că aceasta este adevărata descoperire
dumnezeiască. Tertullian a dovedit că Scriptura aparţine Bisericii.
Folosirea ei de către eretici era ilegitimă. Ei nu aveau drept asupra
proprietăţii altuia.
Ortodoxia învaţă că deplina infailibilitate în tâ1cuirea cuvântului lui
Dumnezeu nu a fost dată unor persoane individuale, ci întregului Trup
al lui Hristos, adică Bisericii, înlăuntrul căreia sălăşluieşte Duhul
Adevărului. Astfel când primii Apostoli au ţinut un sobor (Fapte, cap.
15), şi-au vestit hotărârea cu cuvintele „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi
nouă … ” Urmaşii Apostolilor, episcopii, au continuat să ţină astfel de
întruniri, cunoscute ca Soboare Ecumenice. Dogmele credinţei
formulate la acele Soboare sunt obligatorii şi slujesc la desluşirea şi
lămurirea adevăratului înţeles al Scripturii. Sfântul Irineu stăruie să
citim Sfânta Scriptură cu preoţii Bisericii, care au în stăpânire
învăţătura apostolică.
