Nu vă răzbunaţi voi singuri- Sf.Ioan Gura De Aur11 min read

Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor.
Căci scris este: „A mea este răzbunarea, 
Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează,
adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui” . (Rom. 12, 19- 20).

Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor

Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi săvârşim
împotriva Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Palmistul a zis: „De te vei uita la
fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a gândi la toate păcatele cele
ascunse, pe care numai conştiinţa păcătosului le cunoaşte, şi care numai Dumnezeu le vede, fără
a pomeni toate acelea, dacă noi am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre cele
văzute, cum am putea noi dobândi iertarea lor?

Ce iertare am putea noi dobândi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea şi nerespectul
nostru la rugăciune? Când noi prin rugăciunea ne apropiem de Dânsul şi Îl chemăm, adeseori nu-
I arătăm nici atâta cinste şi stimă, câtă obişnuiesc a arăta robii stăpânului, soldaţii ofiţerilor săi şi
prietenii prietenilor.

Căci când vorbeşti cu prietenul tău, faci aceasta cu băgare de seamă: iar când ceri de la
Dumnezeu iertare şi lăsare păcatelor tale, adeseori eşti uşor la minte şi împrăştiat, şi când
îngenunchez! şi buzele tale limbuţesc, gândurile tale sboară în deşert pretutindeni, prin casa ta,
prin târg, pe uliţi. Şi aceasta aşa de adeseori se întâmplă cu noi! Deci dacă Dumnezeu de toate
acestea ar cere de la noi socoteală, cum am putrea noi dobândi iertare?

Dacă mai departe Dumnezeu ar judeca defăimările, care noi în toate zilele aruncăm unul asupra
altuia şi criticile noastre cele aspre şi nedrepte asupra celor deaproape ai noştri, cu ce ne-am
dezvinovăţi, ce am putea zice? Dacă peste acestea El ar voi să pedepsească după cum se cade
toate privirile noastre cele prihănite şi necurate, poftele cele păcătoase ale inimii noastre, toate
vorbele noastre cele necuviincioase, ce mare pedeapsă am trebui noi să suferim?

Dacă El ar cere socoteală de la noi pentru toate vorbele cele de ocară, cum am cuteza noi să
zicem măcar cel mai mic cuvânt spre dezvinovăţirea noastră, când şi acela este vinovat focului
gheenei, care zice fratelui său: nebune? (Mat.5, 22). Şi dacă se va cerceta încă şi slava cea
deşartă, cu care noi ne mândrim pentru postul şi milostenia noastră, dacă s-ar cerceta, nu de către
Dumnezeu, ci de către noi păcătoşii, cum am putea noi atunci să mai căutăm la cer?

Dacă pe lângă aceasta se va judeca şi necinstea, cu care noi urmărim unii pe alţii, lăudăm pe
oameni în faţă dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi suferi pedeapsa pentru aceasta? Ce
trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mânia cea nedreaptă şi despre pisma,
cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmaşi, dar şi pe prieteni îi prigonim? Ce trebuie să zic eu
despre aceea, că noi ne bucurăm, când altora le merge rău şi ne desfătăm întru nenorocirea
aproapelui?

Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute şi mai toţi le săvârşesc. Sunt încă şi
altele, care sunt cunoscute numai conştiinţei păcătosului.
Ce ruşine pentru noi, când ele în ziua judeăcăţii se vor vădi înaintea a toată lumea!
Însă de acea ruşine împreună şi de însuşi păcatele cele mari, precum şi de pedeapsa cea mare, noi
putem scăpa, dacă vom ierta aproapelui nostru atacurile sau vătămările, ce el ne-a făcut. Căci
Însuşi Domnul Dumnezeu zice: “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc
va ierta vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta
greşelile” (Mat. 6, 14-15). Iar Apostolul Pavel zice: „dragostea acoperă mulţime de păcate” (I
Petru 4, 8).

Dar noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa întreaga rană a sufletului nostru trebuie
vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită vătămarea
suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el
adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.

Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru
tine însuţi o unealtă de schingiuire, şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit
decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă
vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste rană.
Dar pentru ce ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei neîmpăcaţi,
singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne a ierta pe cei
ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă şi pedepsele cele veşnice aşteaptă pe
cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de judecată decât a-şi găti cineva chinul şi aici şi în cealaltă
viaţă, a se nenoroci şi aici şi dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmaşului său?

Nu zice: vătămarea suferită este prea mare. Nu este acesta temeiul, pentru care tu eşti atât de
neîmpăcat, şi aşa îndelungat ţii mânia, ci temeiul cel adevărat stă întru aceea, că tu nu gândeşti la
propriile tale păcate, nici la iad, nici la frica lui Dumnezeu.

Sau crezi tu, că este ceva ruşinos, ca tu mai întâi să fii gata la împăcare? Socoteşti tu în adevăr,
că este ruşine, a câştiga folosul acestei preveniri. Dimpotrivă, este ruşine pentru tine, când tu aşa
îndelung rămâi încătuşat de patimă şi aştepţi, până ce vătămătorul va cere iertare. Acesta este
pentru tine ruşine şi vătămare totodată. Căci cel ce vine înaintea altuia la iertare, apoi el, iar nu
tu, ai folosul din aceasta, căci tu ai iertat nu pentru ascultarea către Dumnezeu, ci numai din
plăcerea către alţii.

Dacă tu dimpotrivă, înainte, şi fără ca vătămătorul să-ţi vorbească de aceasta, fără a te ruşina, te
apropii de dânsul şi laşi la o parte mânia ta, atunci fapta cea bună rămâne întreagă pe seama ta, şi
vei avea câştig deplin, răsplată de la Dumnezeu.

Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat şi clevetit. Totuşi păzeşte-te, de-aţi răzbuna singur
necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea ta, mai bine decât poţi tu dori. Tu
eşti dator numai a te ruga pentru duşmani, iar ceea ce are să se întâmple cu acesta, Dumnezeu a
rezervat sie. Incă nici să doreşti rău duşmanului tău, ci îndeobşte să-l laşi în judecata Domnului.
Iar dacă noi ne rugăm pentru duşmanii nosşri şi ne împăcăm cu ei, Dumnezeu nu-I va ierta, până
ce ei înşişi nu se vor face mai buni. El nu-I iarta pentru propriul lor folos.

Pe tine El te laudă pentru împăcarea ta cea înţeleaptă, iar pe dânşii îi pedepseşte, pentru ca ei să
nu se facă mai răi.

Netemeinică şi deşartă este aşadar pricinuirea acelora, care zic, că numai pentru acea ei nu iartă
pe duşmanul lor, pentru ca să nu-l facă încă mai rău şi pentru a nu-l lovi în mândria lui.

Ei adaugă: se socoteşte slab cel ce face întâiul pas spre împăcare şi voieşte a se pune la cale cu
vrăjmaşul. Toate acestea sunt vorbe deşarte. Ochiul lui Dumnezeu, care totdeauna priveghează,
cunoaşte gândurile, şi tu nu trebuie să bagi seamă de vorbele celui împreună cu tine rob, numai
dacă judecătorul, care are să te judece în cealaltă lume, este mulţumit cu tine. Socoteşti tu însă în
adevăr, că potrivnicul tău, prin mlădioşia ta s-ar face încă mai rău, atunci să ştii, că el nu se va
face mai rău prin acesta, ci mai rău s-ar face mai vârtos atunci când tu nu te împaci cu dânsul.
Şi chiar de ar fi el cel mai rău, totuşi el, deşi nu o spune şi o tăinuieşte, va proslăvi întru inima sa
bunătatea, blândeţea şi înţelepciunea ta.

Dacă el cu toată iertarea ta, totusi rămâne întru răutatea sa, atunci trage auprasi cea mai mare
pedeapsa a lui Dumnezeu. Aşadar nu grăi cuvintele acele reci: „eu nu pot cel dintâi a întinde
mâna de împăcare, ca să nu socotească potrivnicul meu, că eu fac aceasta de frica lui, şi să se
facă încă mai semeţ către mine”. Astfel de cuvinte arată un duh copilăresc şi fără judecată, care
se lasă a se ameţi de socotinţa oamenilor.

Creadă cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atât mai mare, dacă tu ai
prevăzut aceasta şi totuşi ai răbdat toate prin frica de Dumnezeu. Dimpotrivă cine se împacă,
spre a fi lăudat de oameni, acela însuşi îşi răpeşte tot câştigul dintru acesta.

Numai cu un vrăjmaş nu trebuie să te împaci tu niciodată; acesta este Satana. Cu acest vrăjmaş
nu te împăca niciodinioară. Iar asupra confraţilor tăi să nu cugeţi niciodată duşmăneşte.

Şi de s-a ivit între voi vreo ceartă, să nu dureze peste zi căci Apostolul zice: „Să nu apună soarele
întru mânia voastră” (Efes. 4, 26). Iar dacă vrăjmăşia ta durează mai mult, atunci ea nu este
urmare a pripirii, ci a răutăţii celei lăuntrice, a unui suflet păcătos.

Prin fiecare amânare împăcarea se va face tot mai grea, căci trecând o zi tu te ruşinezi mai mult,
decât la început, şi încă mai mult după ce au trecut două sau trei zile; iar dacă a trecut a treia şi a
patra, atunci va trece încă şi a cincea zi, ba şi a zecea, ba şi a douăzecea, ba şi a suta, şi răul va fi
cu totul nevindecabil.

Cu cât mai mult timp trece, cu atâta noi mai mult ne depărtăm de potrivnicii noştri, cu atâta mai
departe ajungem unii de alţii.
Acum când tu, ştii toate acestea, grăbeşte-te a ieşi înaintea aproapelui tău cu împăcare, şi ţine-l
tare, până el cu totul se va muia de tine. Aceasta este ceva greu şi aspru. Dar gândeşte, că tu faci
toate acestea pentru Dumnezeu, şi că pentru aceasta vei dobândi mângâiere şi deplină răsplătire
de la Dumnezeu.

Deşteaptă sufletul tău cel întârzietor şi trândav, care se ruşinează de aceasta şi strigă la el: Ce
întârzii şi zăboveşti? Este vorba despre fericirea ta; Dumnezeu cere de la noi împăcarea, şi
poruncile Lui trebuie preferate înainte de orice.

Potrivnicul tău poate din nou să te atace şi să-ţi sporească toate relele, noi toate trebuie să le
suferim cu răbdare; căci aceasta este de mai mare folos pentru noi, decât pentru dânsul; şi dintre
toate faptele cele bune ale noastre în ziua judecăţii mai mult se va lăuda împacarea .
Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu cei deaproape ai
noştri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobândi şi noi împăcare şi iertare.

Aşadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării şi al răzbunării, ca să ne putem face părtaşi împărăţiei
cereşti, pe care fie ca să o dobândim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi
pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments