Maica Domnului7 min de citit

Între sfinţi, Biserica Ortodoxă rezervă un loc aparte cinstirii Sfintei
Fecioare Maria, închinată drept cea mai mărită între făpturile lui

icona pe lemn,Biserica Poloboc

Dumnezeu, „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de
asemănare decât serafimii”.
Numirile date Mariei de către Biserica Ortodoxă: Născătoare de
Dumnezeu (Theotokos), Pururea Fecioară (Aeiparthenos) sau
Atotsfântă (Panaghia), au un rol teologic. Departe de a o înălţa la
rangul de a patra persoană a Treimii, asemenea titluri caută să
ocrotească şi să vestească dogma cea dreaptă despre Persoana lui
Hristos. Maica este închinată pentru Fiul, niciodată despărţită de El.
Cel mai adesea refuzul cinstirii Maicii Domnului merge mânâ în mână
cu nedeplina credinţă în Întrupare, adică taina Dumnezeului ce S-a
făcut om în Persoana lui Iisus.
Nicolae Cabasila a scris: “Întruparea nu
a fost numai lucrarea Tatălui, a Puterii Sale şi a Duhului Său; .. ci şi
lucrarea voii şi credinţei Fecioarei …

 Aşa cum Dumnezeu S-a întrupat
de bunăvoie, tot astfel a dorit ca Maica Sa să-L poarte slobodă şi cu
deplină vrerea ei.” Maria este cea mai înaltă pildă de răspuns liber dat
propunerii de mântuire a lui Dumnezeu. Ea se arată drept pildă de
sinergie sau împreună-lucrare între om şi Dumnezeu.
 Dumnezeu nu-şi impune voia asupra Mariei, ci aşteaptă răspunsul ei liber pe care ea îl

dă cu gingaşele cuvinte “Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul
tău” (Luca 1, 38). Astfe1 neascultarea Evei a fost cumpănită de
ascultarea Mariei. Ea devine Noua Evă, precum Hristos este Noul
Adam, ridicând prin ascultarea ei blestemul pe care întâia Evă îl
adusese asupra neamului omenesc prin neascultarea ei.
Neprihănita zămislire a Mariei nu este recunoscută ca dogmă sau
învăţătură oficială a Bisericii Ortodoxe. Potrivit acestei dogme
romano-catolice, Maria a fost curăţită de păcatul strămoşesc de către
Dumnezeu pe când încă se afla în pântecele mamei sale, astfel că
Preacuratul Fiu al lui Dumnezeu să se poată naşte din ea. Întrucât o
astfel de învăţătură tăgăduieşte răspunsul liber al omului către
Dumnezeu, Biserica Ortodoxă crede că Maria a fost curăţită de tot
păcatul la Bunavestire, după ce s-a învoit să primească propunerea lui
Dumnezeu. În acea clipă a avut loc venirea Duhului Sfânt asupra ei
spre a o face în stare să primească pe Cuvântul în pântecele Său. În
acea clipă ea s-a făcut „binecuvântată” şi „plină de har”.

Înălţarea cu trupul la ceruri a Mariei, care a fost declarată oficial ca
dogmă a bisericii romano-catolice în 1950, rămâne o credinţă pioasă
în Biserica Ortodoxă, întemeiată pe tradiţie. Potrivit acestei credinţe,
trupul Mariei a fost luat în ceruri după moarte, aşa cum vor fi luate şi
trupurile noastre la a Doua Venire a lui Hristos. Astfel, în cazul
Fecioarei Maria, Învierea cu Trupul a fost anticipată. Deşi cântările
Bisericii ce se cântă la Praznicul Adormirii Maicii Domnului (15
August) arată limpede o astfel de credinţă, Biserica Ortodoxă nu a
declarat înălţarea la cer cu trupul a Mariei ca dogmă, fiindcă, după
cum spune Vladimir Losski, “Maica Domnului nu a fost niciodată
tema propovăduirii Apostolilor, pe când Hristos a fost propovăduit de
pe acoperişurile caselor … Taina Maicii Sale a fost vestită doar celor
aflaţi în Biserică … Nu este atât un obiect al credinţei, cât temeiul
nădejdii noastre, roada credinţei pârguită în Predanie. Să păstrăm dar
tăcerea, şi să nu încercăm a dogmatiza despre suprema slavă a Maicii
lui Dumnezeu.”

Rezumând ceea ce crede Biserica Ortodoxă despre Maica
Domnului, putem spune că Sfânta Fecioară se află în rândul întâi,

călăuzindu-ne în rugăciunea noastră către Fiul său. Întreaga ei viaţă,
întregul ei ţel este doar aducerea noastră la El. Teologul ortodox grec
Dr. N. A. Nissiotis spunea:
Aşa cum se vede în icoană, Maria nu este niciodată singură, ci
întotdeauna cu Hristos. Astfel rugăciunea către ea este rugăciunea
Bisericii împreună cu ea către Fiul întrupat. Mai curând trebuie să
vedem în Maria pe Preasfânta (Panaghia), cea dintâi şi cea mai
deplină între sfinţi, călăuzindu-i în necontenita lor rugăciune către
Ful ei. Biserica nu se roagă în slujbe Născătoarei de Dumnezeu, ci se
roagă împreună cu ea lui Dumnezeu. Ea este puterea ce însufleţeşte,
călăuzitoarea acestei necontenite rugăciuni stăruitoare a părtăşiei
sfinţilor către Dumnezeul Treimic.

Închinăciune

Creştinii ortodocşi nu slujesc Maicii Domnului şi Sfinţilor; mai
curând le aduc închinăciune. Oricine pretinde că ortodocşii slujesc
sfinţilor este vinovat de mărturie strâmbă împotriva aproapelui său,
căci e limpede că nu aceasta este ceea ce credem. Sfinţii sunt cinstiţi
ca oglindiri ale chipului lui Hristos. Prin sfinţii Săi, Dumnezeu Însuşi
se slăveşte. Ei sunt lăudaţi pentru ceea ce Dumnezeu a făcut în şi prin
ei.

Respectul faţă de sfinţi e mărit prin folosirea icoanelor şi închinarea
la icoanele atotprezente în casele ortodoxe. Icoana se face loc de
întâlnire, o întâlnire existenţială, fereastră prin care privim pe sfinţi,
nu ca pe nişte chipuri întunecate din trecutul îndepărtat, ci ca pe nişte
fraţi şi surori în Hristos din ziua de azi, mădulare ale aceleiaşi familii a
lui Dumnezeu. Noi ne simţim liberi să-i chemăm prin rugăciune, ca un
ajutor în familie, întrucât ei vorbesc cu Dumnezeu în numele nostru.

De pildă, Sfântul Vasile scrie: „Îi primesc pe sfinţii apostoli, prooroci
şi mucenici, şi-i chem în rugăciunea mea Către Dumnezeu, primind
prin rugăciunea lor milostivire de la Dumnezeul nostru Care iubeşte
pe toţi oamenii” (Epistola către Amfilohie).

Există în om un simţ înnăscut al respectului faţă de măreţia morală.
În creştinismul ortodox acest respect îşi găseşte expresia în închinarea
adusă sfinţilor, aceşti uriaşi ai moralei credinţei noastre.
Zilnica tovărăşie a credinciosului ortodox cu sfinţii, ale căror vieţi au dat slavă
lui Hristos, slujeşte la formarea vieţuirii ortodoxe.
Închinarea adusă sfinţilor slujeşte drept chezăşie adevăratei credinţe
şi ca probă a ortodoxiei. Orice învăţătură ce nu e în armonie cu vieţile
şi credinţa sfinţilor este respinsă ca fiind falsă; şi tot ce se află în
armonie, este bineprimit, pentru îmbogăţirea pe care o aduce.

„Pre toţi sfinţii pomenindu-i”

Aşa cum am mai spus, în timpul Liturghiei nu ne rugăm singuri. Ne
rugăm împreună cu toţi sfinţii. Acest lucru se vădeşte când preotul
spune „Pre toţi sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace, Domnului să
ne rugăm”. Sfinţii de aici înseamnă toate mădularele Bisericii, atât cei
vii cât şi cei adormiţi.

De mai multe ori în timpul Liturghiei diaconul ne cheamă la
rugăciune printr-un îndemn asemănător: „Pre Preasfânta, Curata, Prea
binecuvântata, Slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi
Pururea Fecioara Maria cu toţi sfinţii pomenind, pe noi înşine şi unii
pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

 Aici se vede limpede că scopul aducerii-aminte a Maicii Domnului şi a tuturor
sfinţilor este acela de a ne călăuzi către o mai adâncă dăruire „lui
Hristos Dumnezeu”.

 Accentul nu se pune pe sfinţi, ci pe Hristos.

 După ce i-am pomenit pe sfinţi, ajungem ca „pre noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”

 După ce ne-am aţintit privirea asupra celorlalţi din familia lui Dumnezeu, care au
slujit în chip desăvârşit măritei Sale slave, suntem aduşi în starea
potrivită spre a ne da pe noi înşine, întru deplină dăruire şi afierosire,
lui Hristos, Domnul nostru.

Maica Domnului este închinată şi cinstită din pricina Fiului ei şi
niciodată despărţit de El. Ea este Panaghia, Preasfânta, cea dintîi şi
mai deplină între sfinţi, călăuzind Biserica în necontenita rugăciune de
mijlocire către Sfânta Treime.

«Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe» – Anthony M. Coniaris

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments