Inaltarea Sfintei Cruci,predica ,Pr.Cleopa Ilie31 min read

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest
prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am
învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai
vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca

să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi
praznicul acesta.

Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate
vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în
spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să
dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină
mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată
aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi
spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când
de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici
mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care
mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea
lui lăsată de Dumnezeu.

Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele
praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, nau
ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le
vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi
încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre
umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau
şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.
Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul
Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui
Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă
pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48,
13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful
toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de
venirea legii vechi.

În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o
arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului
a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi
încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i
îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare
cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus
pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?

Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca
Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură
de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi,
văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi
atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat
întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un
stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la
şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9).

Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de
veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi
a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care
vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo
şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta
răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că
această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit
cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a
spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se
cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).

Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui?

La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israil lângă Marea Roşie,
cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi
poporul şi dobitoacele toate erau însetate, şi a strigat poporul,
cârtind, către Moisi: Ce să bem? Şi când au vrut să bea din Mera,
nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era
amară şi otrăvitoare, şi poporul nu putea să bea, cu toată setea lui.
Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Şi a
zis Dumnezeu: Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci. Şi
Moisi a făcut întocmai, băgând lemnul în apă, şi s-a îndulcit apa
şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit
(Ieşirea 4, 22-25).

Ce este lemnul băgat în apa Merei?

Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară?
Iată cum: în viaţa aceasta, fraţi creştini,
pururea suntem amărâţi de scârbă, şi de necazuri, şi de ispite, şi
de boale, şi de pagube, şi de alte necazuri. Şi când vom privi la
lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi,
atunci se îndulceşte necazul nostru şi nu mai este amar. Când ne
aducem aminte câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat
Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vieţii
noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru
dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Comentariu la viaţa lui
Moisi).

Dar care au mai fost simboalele crucii?

Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu
amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii
biruiau pe Israil; atunci Moisi s-a făcut pe sine o cruce, ridicând
braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi
mâinile în sus, Israil biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec
biruia pe Israil. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai
putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca
nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui
Moisi, să-l ridice mai sus, şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi
ţinea mâna cealaltă, şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci,
până când poporul lui Israil a biruit desăvârşit pe Amalec (Ieşirea
17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboale preavechi ale crucii.
Dar ce este crucea lui Hristos?
 Dacă o vor lua aşa simplu,sunt două lemne puse de-a curmeziş.
Iar dacă vom căuta taina cea
mare care este în ea şi taina mântuirii neamului omenesc care s-a
ţesut în ea, vom vedea altceva.
Crucea lui Hristos este mai întâi Altar.
Pentru ce?
 Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii,
Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a
sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat. Iată ce spune Apostolul


Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o singură
dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu
însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci
dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe
cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult
sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui
Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru
de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei
9, 12-14).

Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul
lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că
noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic
ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos.
 Blestemată este părerea aceasta.
 Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat.

 Dar cu ce?

 Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul
sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită
într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe
Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui
Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie
păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a
fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel
nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).
Ce mai este Crucea lui Hristos?

Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu.
Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi î n Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune
că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi
răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al
Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele
Ierusalimului şi însemnaţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel
Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va
veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe
frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la
bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului
erau scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6).
Dar aceasta e în legea veche.
Avem însă alte mărturii mai puternice în legea nouă.
Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile
cele mari despre sfârşitul lumii, despre taina întrupării lui
Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am văzut, apoi, alt înger care se
ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu.
Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li
s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul,
nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte,
pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).

Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că este
Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai
este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi
preaînălţării lui Iisus Hristos. Crucea este motivul şi pricina şi
mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai
presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul
spune că, prin dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu „S-a
omorât pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă
moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a
dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca întru numele
lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor
pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).
Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Crucea?

L-a preaînălţat Dumnezeu-Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul,
pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de
cruce, şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria
şi domnia.
Ce mai este Crucea lui Hristos?
Crucea lui Hristos este steagul şi, dacă vreţi, emblema.
 Este stema şi steagul lui Hristos,
care va străluci mai înainte de sfârşitul lumii nu numai pe pământ,

ci şi pe norii cerului – cum spune Evanghelistul: „Şi atunci se va
arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30). Deci, iată cât
de mare lucru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat
mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Proorocul: „Înălţaţi
un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea
lui Iisus Hristos: Sfânta Cruce care înalţă toate popoarele spre Cel
ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ (Matei
24, 30).

Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboale şi
câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi
după venirea lui Hristos.

Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă taina acestui
praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăznuiască Înălţarea Sfintei
Cruci.

 Iată cum:

„Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al
creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Constantin
Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de astăzi, fiind om blând
şi nepersecutând pe creştini. Şi a început Constantin război
împotriva lui Maxenţiu, care stăpânea o parte a marelui
imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând peste măsură pe
supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Constantin, căci auzise
despre Maxenţiu că are oştiri nenumărate şi este mai bine pregătit
decât dânsul. Şi trecând munţii din nordul Italiei, ca să vie spre
Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată
război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedumerire
şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cruce de
stele care străluceau mai mult decât razele soarelui, şi împrejurul
ei erau litere romanice, tot cu stele închipuite, prin care se scria:
„Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces]. Văzând
semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă neavând
credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creştinilor şi a
poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul
aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor
sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare.

 L-a biruit, i-a sfărâmat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi
a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui
Constantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a
intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Celui
răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea credinţei creştineşti şi
s-a botezat de Sfântul Silvestru, şi el, şi maica lui. După aceasta, a
trimis pe maica lui, pe Sfânta Elena, la Ierusalim, să caute crucea
lui Hristos, semnul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui
Maxenţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ierusalimul,
că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde
fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera, şi la
Betleem – unde S-a născut Domnul – era zeul Apolon, şi la
Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se
mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului
împărat roman Adrian, care făcuse toate aceste schimbări.

Urâciunea pustiirii stătea în locul cel sfânt. Deci a venit Elena
împărăteasa, căutând şi sfărâmând idolii şi capiştile, şi cu mare
greutate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, astupat
de acest păgân împărat care a vrut să şteargă numele lui
Iisus de pe faţa pământului.
 Aţi văzut unii şi Betleemul şi
Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului
Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de
cel unde a fost îngropat, cum spune Evanghelistul Ioan, anume că
era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit
Iisus, şi acolo L-au pus pe El. Deci a unit aceste două locuri,
mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Bisericească a
lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).

Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedumerire şi nu
ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate
le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde
sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde
era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat
împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi
preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschimentarul
Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80). Şi când au
adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în
nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a
trecut pe acolo un mort, pe care-l duceau la groapă, şi au pus
asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut.

Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat
din sicriu şi, punând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de
viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”. Şi aşa s-a
întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos,
pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Macarie, a ridicat-o
pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea
aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei
Cruci, acolo şi în toată lumea. Şi de atunci, de când au înălţat
Sfânta Cruce împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie în
Ierusalim, s-a luat obiceiul să se prăznuiască această sărbătoare la
14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei
Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; prolog, la
14 septembrie).
Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însemnătatea
Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la alte taine ale
crucii.

Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvintele
dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe
feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc
şi unul material. Înţelesul duhovnicesc îl avem atunci când ne
aducem aminte de toate suferinţele şi patimile cele preaînfricoşate
ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
şi zicem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte – şi
moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de
către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”
(Marcu 8, 34).

Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe
care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de
astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al
Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit…”
(Ioan 19, 17-18). Auzi: „ducându-Şi crucea” – crucea lui Hristos.
Şi mai zice Evanghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus
Mama Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena”
(Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă crucea Lui”, să
ştim că tot de crucea cea de lemn se vorbeşte.

Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota – calea
durerii –, a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vreme
înainte, anume Simon Chirineanul?
Ştiţi de ce?
 Pentru că la
patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca
om.
 Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească,
Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota.
Dar atunci El pătimea ca un om, şi ca om a avut nevoie să fie
ajutorat. Cine mergea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi
era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, ca om,
El slăbise şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea până
la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi uneori trebuie
să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să
putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului. Dar
crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon
Chirineanul în spate şi a dus-o şi El, şi lângă care stăteau Maica
Domnului şi celelalte femei mironosiţe, este crucea cea materială,
crucea propriu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din materie.
Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „credem”, nu
cinstesc crucea lui Hristos. Ei primesc crucea numai ca simbol
tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o
recunosc.
 Îndoit este omul, având o parte văzută şi una nevăzută,
fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una
materială, la care se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte,
şi alta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dragoste
toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni
6, 20).
Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe
trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor căsătoriţi, este a

celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, este crucea celor
călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar
toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Iisus Hristos, ca
să se poată mântui. În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule,
dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe
calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească
către cer.
Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere
pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că firea omenească are
nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere, şi ne-a călăuzit,
arătându-ne nouă calea aceasta – că fără cruce nu este mântuire –,
apoi nebun este acela care crede că poate să se mântuiască fără
suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările
vieţii. Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nască
atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în frica şi certarea
Domnului, să sufere toate chinurile legate de această creştere. Cel
înţelept şi credincios îşi dă seama cu câtă greutate se naşte un
copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul
părinte când îl vede neascultător, şi suferă el până ce îl vede om
pe lume. Cei căsătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a
lua măsuri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt ele rânduite de
Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câştiga cu trudă şi
osteneală existenţa lor şi a copiilor lor – şi alte multe.
Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a
celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se
căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei
necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este
monahul? „Este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la
moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).

Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pururea
pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dragostea Lui
renunţă la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Pururea se
smereşte, pururea posteşte, pururea priveghează, pururea se
osteneşte, pururea plânge. Niciodată mintea lui nu este fără grijă
pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca
nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă
mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, după
cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mărită
fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” –
arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a
trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor
din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la
Hristos.

Este apoi crucea celor bolnavi.

 Celui bolnav, ştiţi cu toţii,

i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bucuria lumii
nu o simte. Duce o cruce grea, sărmanul, şi ferice de cel ce poate
răbda în boală ca Iov, căci acela mare plată va lua. Crucea celui
din boală îi smereşte şi sufletul, şi trupul, iar de la cel bolnav nu
cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum
spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav două
lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”. Să se roage
lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala duhului pe care o poate
face până la ultima suflare. Şi să mulţumească lui Dumnezeu
pentru boala sau crucea pe care i-a dat-o lui până la sfârşit, şi va
avea cunună de mucenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa
sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut
credinţă tare în Hristos.

Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt
botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mântui fără cruce.
Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o
cruce, nenumărate cruci vor veni asupra ta”. Cine ia crucea cu
mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul, şi e foarte mulţumit
când e certat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu
foame, cu sete, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare – acela e
următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi
aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea milioane şi milioane
de ori mai mare decât crucea lui, fiindcă a răbdat fiind fără de
păcat şi atâtea patimi câte nu poate cuprinde mintea omenească.

Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi
aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe
chipurile voastre, ca să nu râdă dracii de batjocura pe care o
faceţi. Faceţi împreunând aceste trei degete – simbolul Sfintei
Treimi – şi puneţi întâi la frunte, în numele Tatălui, apoi la buric,
în numele Fiului, că S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră,
şi apoi în umărul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dragostea
lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Duhul
Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu
Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în
cuvântul la cruce.

Ce să vă mai spun?

 Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip văzut.
 Iată ce s-a întâmplat.

Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era
aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie
unui evreu pentru un timp, spunându-i: Uite, stai aici, că eu
acuma mor şi la urmă va rămâne la nişte nepoţi ai mei. Şi când a
murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind
cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe perete şi-şi vedea de
treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis:
Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos!
Iar el a răspuns: Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau
icoana de la locul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i
lucru sfânt, e Hristos. Însă acela fiind mai rău şi mai necredincios,
a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana
Mântuitorului de acolo, şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui
de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: Să facem şi noi cu
icoana lui Hristos cum au făcut părinţii noştri! Şi au pus icoana pe
un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului
pictate au bătut cuie şi, după ce au pus icoana acolo, au început a
lovi în faţa ei, şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mântuitorului.
Unii îl scuipau, alţii strigau: Na, coboară-Te de pe cruce, cum am
auzit că spune în Evanghelie! Alţii spuneau: Mântuieşte-Te pe
Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce! Şi în fel şi chip,
după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei
Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii
lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis: Eu am auzit că la
evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă. Şi în batjocură, cum
râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deodată,
când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins
spaima pe toţi, şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: Iată
ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi, când am
împuns-o, a curs sânge! Şi a venit învăţătorul lor, rabinul, şi a
văzut adevărul. Apoi a zis: Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi
mai clar decât toate că părinţii noştri au fost ucigători de
Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos.
 Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toţi vinovaţi de
sângele Lui şi trebuie să ne botezăm. Şi, ducându-se la şcoală cu
icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi aceia, toată şcoala lor
şi mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinţă, văzând sângele
lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după
atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna
mai).

În India, unii dintre misionarii noştri creştini predică
Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misionar a reuşit
într-o comună să convertească la credinţa creştinească vreo câteva
familii din hinduşii aceia, credincioşi ai lui Brahma Krişna. Şi
aceia, convertindu-se la creştinism, în satul lor a ridicat
misionarul o troiţă, o cruce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din
lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mântuitorul în mărime naturală
şi L-a împodobit frumos. Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se
închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă
troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi,
au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini, şi-i băteau, şi-i
ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos. Ba au
început să batjocorească şi crucea Mântuitorului. S-au dus la acea
troiţă unde era Mântuitorul răstignit şi au început a-L batjocori pe
Mântuitorul pe cruce, şi-L băteau cu ciomegele, şi-L scuipau, şi-I
ungeau crucea cu murdării. Iar când erau în toiul acestor
batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors faţa la dreapta, spre ei,
şi a zis: De ce Mă batjocoriţi? Şi când au văzut ei că S-a întors ca
un viu cu faţa Cel pe Care Îl scuipau, şi că i-a întrebat de ce Îl
batjocoresc, câţiva au murit de frică acolo. Iar ceilalţi au dat fuga
la învăţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: Hai să
vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am văzut cu
ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: „De ce mă
batjocoriţi?”. Şi au mers cu toţii, şi când au văzut şi învăţătorii lor
că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au
botezat, şi mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din ţinutul
acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală
mare. Iar acea cruce dumnezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a
întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi
aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjocoreau, numai ca
să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.

Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la crucea lui
Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i
întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea suflete, ce va fi oare
când va veni Mântuitorul pe norii cerului şi când Crucea lui
Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va
fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane
şi milioane de arhangheli şi îngeri?! Când vor suna trâmbiţele şi
când lângă Sfânta Cruce – cum spun Sfinţii Părinţi – va apărea şi
buretele, şi cocoşul cu suliţa, şi varga cea de isop, căci toate
semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!

Iar în urma ei va veni cortul legii vechi, adică chivotul cel
din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spune
Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a văzut pe cer
cortul lui Dumnezeu cu oamenii. Deci va veni şi sicriul legii
vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii cerului, ca să arate că vine
Dumnezeul cerului şi al pământului, Iisus Hristos. El este Cel cea
venit şi S-a răstignit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea
noastră.

Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu
putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din ocean, faţă de
câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă
făcătoarei Cruci a lui Hristos. Suntem în timpul dumnezeieştii
Liturghii, mai sunt şi alte lucruri de făcut ca să isprăvim
dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu
slove de aur în minţile şi în inimile dumneavoastră, de la
praznicul Înălţării Sfintei Cruci.

Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu
dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim
închinătorii Crucii lui Hristos, şi a celei văzute şi sfinţite, pentru
că îndoit este omul şi îndoită este crucea.
Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toate
necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia cerului, iară crucea
materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din
lemn sau din orice altă materie.

Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui:
„Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea după
chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie” (Sfântul
Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).
Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută crucea, ci
ne închinăm semnului Fiului Omului, când vedem că e făcută
crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.

Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea
Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă,
păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dragoste crucea la
piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toate faptele noastre, şi
să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este
semn şi steag al Domnului nostru.
Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în suflet,
adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toate necazurile şi
toate ispitele, toate pagubele şi toate boalele, pentru mântuirea
sufletelor noastre. Amin.
14 septembrie 1967

Parintele CLEOPA ILIE

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments