CE SE INTAMPLA DUPA MOARTE (1)47 min de citit

În ultimii ani a apărut un însemnat număr de cărţi despre ceea ce se
întâmplă după moarte. Cartea scrisă de Dr. Elizabeth Kubler-Ross
Despre moarte şi cum este să mori şi best-sellerul scris de Dr.
Raymond Moody, Viaţa de după viaţă, au adus subiectul vieţii de

după moarte în atenţia multor oameni.

Pentru creştinii ortodocşi singura dovadă reală despre viaţa de
dincolo de mormânt se găseşte în cuvântul lui Dumnezeu, nu la
Kubler-Ross, Moody sau oricare altul. Mulţi din aceşti autori au fost
implicaţi în experienţe mistice şi ocultism care, după învăţătura
Bisericii noastre, sunt uneltele diavolului. Făgăduinţa vieţii după
moarte este asigurată numai de învierea lui Hristos. „Fiindcă Eu
trăiesc, şi voi veţi trăi”, a spus Iisus. Nici un creştin nu trebuie să-şi
întemeieze credinţa pe nimic altceva decât pe cuvântul lui Dumnezeu
tâlcuit de Biserică. Nu trebuie niciodată să îngăduim experienţei
omeneşti să vorbească despre acest subiect cu mai multă autoritate
decât Scriptura.

În contextul întregii discuţii despre viaţa de după moarte,
eshatologia a ajuns un subiect de discuţie atât de popular, cum nu mai
fusese niciodată din evul mediu până acum. Eshatologie este tot un
cuvânt grecesc, ce se referă la felul cum va sfârşi lumea. Sunt unii
care cred că în final, după o oarecare catastrofă mondială, civilizaţia
va ajunge la perfecţiune. Alţii prezic că civilizaţia va dispărea cu totul.
În vreme ce cu câţiva ani în urmă obişnuiam a crede în evoluţie, că
lumea merge din ce în ce mai bine, astăzi mulţi oameni cred că
lucrurile sunt atât de rele încât nu mai pot merge mult în felul acesta.
Ei cred mai curând în venirea unei catastrofe, decât în evoluţie.

Există o întâmplare cu episcopul norvegian Eivind Berggrav,
faimosul opozant al războiului din vremea celui de-al Doilea Război
Mondial, despre care se spune că atunci când a văzut ruinele
dezastruoase ale Londrei, a exclamat: „Dacă va mai fi un al treilea
război mondial, nu mai rămâne nimc.” „Nimic, decât Dumnezeu”, a
fost răspunsul însoţitorilor britanici ai lui Berggrav.

Ce este eshatologia?

În teologie, ceea ce urmează să discutăm se cheamă eshatologie,
cuvânt provenit din greceşte, unde înseamnă cunoştinţa sau învăţătura
despre lucrurile de pe urmă. Eshata în greceşte înseamnă lucrurile de
pe urmă, referindu-se la studierea unor evenimente precum sfârşitul
lumii, judecata particulară sau intermediară, Parusia, a doua venire a
lui Hristos, învierea morţilor, judecata de apoi, raiul şi iadul.

Eshatologia creştină ne spune că viaţa pe care o trăim acum nu se
va încheia. Anii noştri pe pământ, oricât de mulţi sau puţini, nu
înseamnă totul. Avem mult mai mult înainte.

Nu putem fugi de eshatologie. Dacă respingem eshatologia creştină,
o vom înlocui cu o altă variantă de eshatologie. De pildă, afirmaţia
„Mănâncă, bea şi te veseleşte, căci mâine vei muri”, este o afirmaţie

eshatologică. Ea vorbeşte despre sfârşitul vieţii tale şi al vieţii mele.
Ea ne spune că moartea este supremă. Ne va lua pe toţi până la urmă.
Deci – în lipsa credinţei – se cuvine să ne desfătăm pe săturate, înainte
ca moartea să ne apuce şi să ne distrugă.

În acelaşi fel, credinţa noastră creştină este eshatologică. În contrast
cu eshatologia seculară a lui „Mănâncă, bea şi te veseleşte…”, credinţa
creştină ne spune: Dumnezeu e mai puternic decât moartea. De fapt,
El a trimis pe Fiul Său Iisus spre a nimici moartea. În Hristos, moartea
nu nimiceşte viaţa. Ea împlineşte viaţa. Prin Hristos, Dumnezeu iese
înaintea fiecăruia dintre noi spre a ne dărui viaţa. După spusa
Apostolului Ioan, „Cel ce are pe Fiul, are viaţa; cel ce nu are pe Fiul
lui Dumnezeu, nu are viaţa” (I Ioan 5,12). Hotărârea pe care o luăm în
privinţa lui Hristos – să Îl primim, să Îl nesocotim sau să ne lepădăm
de El – ne va duce la petrecerea veşniciei cu Dumnezeu în cer sau fără
El în iad. Pentru un necredincios, sfârşitul lumii poate însemna
nefiinţa, nimicirea, catastrofa; pentru creştin însă, sfârşitul lumii
înseamnă începutul veşniciei, inaugurarea unei vieţi noi mai bune,
venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pentru fiecare din noi personal.

Deci fie că suntem credincioşi sau necredincioşi, suntem implicaţi
în eshatologie. Ceva urmează să ni se întâmple la sfârşitul vieţii. În
funcţie de ceea ce facem acum, aceast lucru poate fi cea mai mare
bunătate sau cea mai mare nenorocire.

Spre a vedea cum se potriveşte eshatologia cu aşezământul
mântuirii dumnezeieşti, să cercetăm cele patru trepte ale harului:

1. Chemarea, care, simplu spus, înseamnă că Dumnezeu ne cheamă
să ne întoarcem, să ne schimbăm cu totul cursul vieţii, astfel încât ea
să se îndrepte către Dumnezeu.
2. Îndreptarea, care este curăţirea noastră de păcat prin botez şi,
după botez, prin pocăinţă.
3. Sfinţirea, care este procesul ajungerii la starea de sfinţenie.
Aceasta e treptata creştere în Hristos a creştinului. Ea cuprinde
îmbrăcarea în Hristos şi dobândirea Duhului Sfânt. Aici joacă un rol
însemnat rugăciunea şi Sfintele Taine.
4. Proslăvirea, care se referă la ceea ce ni se va întâmpla după
moarte, adică vom vedea slava lui Dumnezeu şi vom fi părtaşii ei.
Este treapta ultimă sau eshatologică. Primele trei trepte: pregătirea,
îndreptarea şi sfinţirea culminează în treapta proslăvirii. „Iar când
Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu
El vă veţi arăta întru slavă” (Col. 3,4).
Acestea îl aşteaptă pe credincios.

Scopul ultim al Crezului

Întrucât Hristos a biruit păcatul şi moartea, întrucât El este Domnul
cel viu al vieţii noastre, avem un viitor: moartea nu este ultimul cuvânt
în destinul omenesc. Întreg Noul Legământ e străbătut de o nădejde
nestinsă, înfăţişată atât de grăitor în Crezul de la Niceea.

Crezul subliniază exact lucrurile pe care le aşteptăm în viitor.
Aşteptăm a doua venire a lui Hristos. Aşteptăm învierea morţilor.
Aşteptăm viaţa veacului ce va să vie, cum spune şi Crezul. “Şi
(Hristos) iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui
Împărăţie nu va avea sfârşit.”

Acesta e capătul. Acesta e scopul. Acesta e marele ţel către care
înaintează întregul Crez. Dacă eliminăm sfârşitul Crezulul, ce vorbeşte
despre venirea lui Hristos şi viaţa veacului ce va să vie, putem să nici
nu mai rostim restul Crezului, pentru că rămâne lipsit de înţeles.
„Cred … întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul
Născut.” De ce este Hristos unul din punctele focale ale Crezului?

Răspunsul se găseşte tot în Crez: „Care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire S-a pogorât din ceruri.” Aceasta era pricina. El, Fiul
cel iubit al lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl, S-a pogorât din ceruri,
S-a răstignit, a murit şi S-a îngropat. A înviat a treia zi, iar acum şade
de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul. Dar de ce? În ce scop?

De ce această ciudată expediţie tocmai din cer pe pământ? De ce
această incredibilă poveste cu Dumnezeu făcut om? De ce trebuie
Dumnezeu să moară şi apoi să învie din nou? De ce toate astea, dacă
nu pentru un singur motiv. Dumnezeu a făcut astfel, pentru a veni şi a
ne lua cu El într-un loc anume pregătit, astfel ca să putem fi cu El de-a
pururea
. Este lucrul pe care-l doreşte Dumnezeu pentru fiecare din noi
în punctul final, punctul omega al vieţii noastre. Aceasta este
eshatologia noastră creştină – a mea şi a voastră – pe care Iisus a
înfăţişat-o atât de minunat în rugăciunea Sa arhierească către Tatăl:
„Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe
care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea, pe care Mi-ai dat-o, pentru că
Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 24).
Iată de ce Pr. Florovski afirma că “eshatologia nu este doar o anume
secţiune a sistemului teologic creştin, ci mai curând temelia lui,
principiul său călăuzitor şi insuflător sau, într-un fel, atmosfera
întregii gândiri creştine… Perspectiva creştină este intrinsec
eshatologică. „

Ultimul capitol

Viaţa este complexă. Lucrurile nu par niciodată să ne dea dreptate.
De multe ori suntem ca într-un roman cu o intrigă foarte încâlcită. Nu
ştim niciodată sigur cum se va isprăvi. Numai în lumina ultimului
capitol capătă înţeles şi restul cărţii.
Însă dacă cineva a citit întâi ultimul capitol, va fi în stare să dea
mult mai mult înţeles poveştii. Dacă ai şti ce se întâmplă în ultimul
capitol, ai vedea înţelesul şi semnificaţia evenimentelor pe măsură ce
ele au loc.

În marea Sa dragoste, Dumnezeu ne-a îngăduit să citim ultimul
capito1. Ne-a îngăduit să vedem că trăim într-o lume unde biruinţa
ultimă a fost câştigată. Crucea nu a fost sfârşitul pentru Iisus: nu va fi
nici pentru cei ce cred în El. Hristos cel înviat va avea ultimul cuvânt.
Iar ultimul cuvânt este acesta: „În lume necaz veţi avea; ci îndrăzniţi,
eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Ultimul capitol e Parusia, a Doua Venire a lui Hristos, învierea
morţilor, judecata de apoi şi întemeierea veşnicei Împărăţii a lui
Dumnezeu. Cât de mult se va schimba atitudinea noastră faţă de
suferinţă, faţă de rău, faţă de moarte, faţă de viaţa de zi cu zi, când
ştim de la început acest lucru!

Moartea

Unul din cele mai vitale şi existenţiale adevăruri cu care ne
confruntă eshatologia creştină este moartea – moartea ta şi a mea.
Facem tot ce putem spre a da de-o parte realitatea morţii. Însă Iisus
vorbeşte despre ea în mod repetat. Vorbeşte despre ea fiindcă are să ne
împărtăşească cea mai minunată veste bună despre felul curm a biruit
moartea, cum a că1cat-o în picioare cu propria Sa moarte, spre a dărui
celor din mormânturi, ca şi fiecăruia dintre noi care dăm faţă cu
propria moarte, făgăduinţa vieţii veşnice.

Când Sfântul Pavel vorbeşte despre moarte, foloseşte o figură de
stil care compară trupul pământesc cu un cort folosit o vreme, şi care
la moarte e schimbat pentru o locuinţă cerească (II Cor. 5, 1-4).

Aceasta ne aduce aminte de cuvintele Domnului Iisus când a vorbit
despre cer ca despre un loc unde sunt multe lăcaşuri unde să locuiască
ai Săi. „Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi
în Mine. În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt; iar de nu, v-aş fi
spus: Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc,
iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca şi voi să fiţi unde sunt Eu”
(Ioan 14, 1-3). Înseamnă că atunci când vine clipa morţii, credinciosul
se va muta din cortul unde trăieşte acum – trupul său pământesc – şi se
va sălăşlui în veşnicul cămin pe care Hristos l-a pregătit pentru el.
Asta este moartea pentru creştin: ziua mutării. Ne mutăm dintr-o
cameră din casa Tatălui nostru (o cameră vremelnică, pe care Sfîntul
Pavel o numeşte cort), într-o cameră veşnică, care va fi adevăratul
nostru loc din cer. Este cu adevărat o întoarcere acasă. În momentul
când se închide uşa acestei vieţi, Dumnezeu deschide o nouă uşă către
viaţa cerească.

Aşa cum este sigur că Dumnezeu ne-a trimis pe pământ, tot El ne-a
dat şi biletul de întoarcere. Cum spunea şi Iisus: „Eu vin de la
Dumnezeu şi mă duc la Dumnezeu.” Viaţa este ca o călătorie în
circuit. Venim de la Dumnezeu şi, în final, ne întoarcem înapoi la El.
În anul 125, un grec păgân, Aristide, scria unui prieten despre noua
religie, creştinismul, şi despre atitudinea sa în faţa morţii. O frază
dintr-una din scrisorile sale sună aşa: „Când vreunul din cei drepţi
dintre creştini pleacă din această lume, ei se bucură şi aduc mulţumire
lui Dumnezeu, şi însoţesc trupul cu cântări şi mulţumiri, ca şi cum s-ar
fi mutat dintr-un loc într-un altul, aflat în apropiere.”

Sfântul Ioan Gură de Aur rezuma atitudinea creştinului faţă de
moarte când scria:
Când moare cineva drag, necredinciosul vede un stârv, creştinu1
însă vede un trup adormit. Necredinciosul spune că omul cel mort s-a
„dus”. Noi încuviinţăm, însă ne aducem aminte şi unde s-a dus. S-a
dus acolo unde este Apostolul Pavel, unde este Petru, unde este toată
ceata sfinţilor. Noi ne aducem aminte că el se va scula, nu cu lacrămi
de deznădejde, ci cu strălucire şi slavă.

Iată că moartea trupească, despărţirea sufletului de trup, care s-a ivit
ca urmare a păcatului şi ca pedeapsă pentru el, îşi pierde îngrozirea
pentru cei ce au fost izbăviţi prin Hristos. Ea deschide uşa unei noi
vieţi proslăvite cu Dumnezeu în ceruri. Moartea este acum înghiţită
întru biruinţă (I Cor. 15, 54). „Că de vreme ce prin om a venit
moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Că precum în Adam toţi
mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 21-22).

O minunată creştină, care întâmplător era femeie de serviciu într-un
spital ajunsese să-l cunoască bine pe un băieţel, pacient acolo. Aflând
că copilul nu mai avea mult de trăit, s-a dus liniştită în cămara lui, s-a
aşezat pe pat, i-a luat mâinile slabe în mâinile ei bătătorite şi i-a spus:
„Ascultă, copile, să ştii că Dumnezeu te-a făcut. Dumnezeu te iubeşte.
Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca să te mîntuiască. Dumnezeu vrea
ca tu să mergi cu El acasă.”
Cu mare greutate, băiatul s-a ridicat în capul oaselor şi a zis: “Mai
spune o dată.” Ea a repetat: „Dumnezeu te-a făcut. Dumnezeu te
iubeşte. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca să te mântuiască.
Dumnezeu vrea ca tu să mergi cu El acasă.” El s-a uitat la chipul ei
minunat şi a zis: „Spune-i lui Dumnezeu că-I mulţumesc.”
Minunatele cuvinte ale femeii de serviciu creştine rezumă teologia
noastră despre moarte.

Judecata particulară sau intermediară

Ajungem acum la întrebarea: Ce se întâmplă imediat după ce omul
moare? Este judecat imediat? Sau rămânem adormiţi până la a Doua
Venire a lui Hristos? Ce ne aşteaptă în clipa de după moarte? Biserica
Ortodoxă învaţă că imediat după moarte omul este judecat. El
experiază înainte-gustarea pedepsei sau răsplătirii pe care o va primi
pe de-a-ntregul la a Doua Venire a lui Hristos. Seamănă mult cu un
alergător care a ieşit primul într-o cursă. El ştie că a învins,
bucurându-se de victorie. Într-un fel, este deja în cer, dar trebuie să
aştepte până la banchetul din acea seară pentru a primi trofeul. Abia
atunci va primi în mod oficial cununa.

Soborul din Constantinopol din 1672 a înfăţişat astfel credinţa
noastră privitoare la judecata particulară:
Noi credem că sufletele celor adormiţi sunt fie întru fericire, fie
întru munci, după lucrarea fiecăruia, căci îndată după despărţirea de
trup, ele (sufletele) sunt rânduite fie întru fericire, fie întru suferinţă şi
întristare, însă mărturisim că nici bucuria şi nici osândirea nu sunt
depline. După Învierea de Obşte, când sufletul se uneşte cu trupul,
fiecare va dobândi măsura deplină a bucuriei ori osândei de care s-a
învrednicit, după felul purtării sale, fie întru cele bune ori întru cele
rele.

Deci după moarte începem a simţi o pregustare a raiului sau iadului,
însă vom avea de aşteptat a Doua Venire, înainte de a putea primi
plinătatea răsplătirii noastre.
Judecata ce are loc după moarte se cheamă judecată particulară sau
intermediară. Este limpede că sufletul nu doarme în tot acest răstimp.
Cuvântul „adormit” se aplică doar trupului. De aceea locul unde se
aşază trupurile se cheamă cimitir, de la cuvântul grecesc kimitirion,
locul unde se doarme. Însă sufletul nu doarme după moarte; este
deplin conştient, experiind propria răsplătire.

Poate exista vreun fel de pocăinţă după ce murim? Biserica
Ortodoxă învaţă că starea sufletului la judecata particulară (îndată
după moarte) este statornicită şi neschimbătoare, adică nu mai poate fi
îmbunătăţire morală sau pocăinţă dincolo de mormânt. Locul
îmbunătăţirii este în viaţa de aici. „Trebuie să fac, până este ziuă,
lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine”, a spus Iisus, căci „vine noaptea
când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). După milostivirea Sa,
Dumnezeu ne dă multe prilejuri să ne pocăim şi să ne întoarcem la El.
Dar aceasta nu trebuie să ne facă să lăsăm totul la bunătatea lui
Dumnezeu. Într-o zi vom ajunge la ultima şansă .

Bogatul cel nemilostiv şi săracul Lazăr

Multe din cele ce credem despre judecata particulară le vedem
ilustrate în pilda bogatului şi a lui Lazăr povestită de Hristos. Când
Lazăr a murit, „s-a dus de îngeri în sânul lui Avraam” (Luca 16, 22).
Aceasta în limbajul rabinic înseamnă Raiul. Pilda ne spune că în clipa
morţii nu suntem singuri. Dumnezeu ne trimite îngeri care să ne ducă,
să ne însoţească până în faţa Lui.

În viaţa de după moarte, Lazăr şi bogatul nu sunt adormiţi, ci cât se
poate de vii. Ei se recunosc unul pe altul, îşi aduc aminte de viaţa de
pe pământ. „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa
ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mîngâie iar tu
te chinuieşti” (Luca 16, 25). În marea sa îndestulare, bogatul îl
nesocotise pe săracul Lazăr ce murea de foame la poarta sa. Acum
plătea preţul lipsei sale de dragoste. „Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind
în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi
el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe
Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci
mă chinuiesc în această văpaie” (Luca 16, 23-24). Şi pentru a-i arăta
că dincolo de mormânt nu se mai află pocăinţă, sporire morală sau
mântuire, Avraam spune bogatului că „între noi şi voi mare prăpastie
s-a întărit, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi, să nu poată, nici
de acolo să treacă la noi” (Luca 16, 26).
Dincolo de mormânt nu se poate trece din iad în rai. Timpul şi locul
pentru aceasta sunt în viaţa de aici. Iisus ne cheamă astăzi la credinţă
şi la pocăinţă. Căci astăzi, acum este ziua mântuirii.

Judecata astăzi

Deja în viaţa de aici Dumnezeu ne pregăteşte pentru judecata
particulară. Ori de câte ori alegem voia lui Dumnezeu, trăim ceva
ceresc, prin mulţumirea pe care Dumnezeu o revarsă asupra noastră
prin glasul conştiinţei. Intrăm deja, prin înainte-gustare, în viaţa
veşnică. Tot aşa, ori de câte ori nu ne supunem cu bună ştiinţă voii lui
Dumnezeu, simţim pregustarea iadului, prin groaznicele chinuri ale
conştiinţei. Rânduiala morală a lumii lui Dumnezeu răsună mereu în
noi, spre a ne pregăti pentru judecata ce va să vie.

Astfel, putem deosebi trei trepte în viaţă: 1. Viaţa noastră de pe
pământ, care este arena harului şi pregătirea pentru cer; 2. Judecata
particulară, ce are loc după moarte, vreme în care, trupul dormind,
sufletul experiază pregustarea raiului sau iadului; 3. Învierea din morţi
şi Judecata de Apoi, la venirea lui Hristos, când sufletul şi trupul se
vor uni pentru veşnicie spre a primi pe deplin cununa slavei sau
pedeapsa.

Iată credinţa prin care trăim. Iată credinţa prin care murim. Când
vine sfârşitul, şi noi să fim în stare să spunem, împreună cu Sfântul
Pavel: „Vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am
luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit
cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El,
Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit
arătarea Lui” (II Tim. 4, 6-8).

Zilele de pe urmă
Scriptura pomeneşte şase evenimente ce vor avea loc înainte de a
Doua Venire a lui Hristos:
1. Propovăduirea Evangheliei la toate neamurile (Matei 24, 14).
2 Revenirea lui Israil la Hristos (Rom. 11, 25-26).
3.Venirea lui Ilie şi Enoh în zilele cele de pe urmă (Apoc. Cap. 11).
4. Arătarea lui Antihrist.
5. O apostazie în masă sau cădere de la adevărata credinţă creştină,
condusă de învăţători mincinoşi (Matei 24, 4-5).
6. Războaie, revoluţii, foamete şi cutremure de pământ (Matei 24,
6-8).

Tâ1cuind înţelesul celor şase evenimente, P.S. Kallistos Ware scrie:
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne vorbesc despre a Doua
Venire. Dar nu ne dau nici un temei ca să presupunem că prin
înaintare în gradul de „civilizaţie” lumea va deveni tot mai bună,
până când va reuşi să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ!
Viziunea creştină asupra istoriei este opusă acestui fel de
evoluţionism optimist. Viitorul ne rezervă cataclisme în lumea
naturală, războaie între oameni şi lepădarea de credinţă …
tulburări… Antihrist care … nu va fi satana însuşi, ci un om în care
vor fi concentrate toate forţele răului şi care va ţine pentru un timp
întreaga lume sub stăpânirea sa. Scurta domnie a lui Antihrist va fi
întreruptă de a doua venire a Domnului, de data aceasta nu într-o
formă tăinuită, ca la naşterea din Betleem,. ci „şezând de-a dreapta
puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). Astfel cursul istoriei
va cunoaşte brusc un final dramatic, prin intervenţia directă a lui
Dumnezeu.

Cele şase semne premergătoare celei de-a Doua Veniri sunt
suficient de vagi spre a face ca data exactă a venirii Sale să rămână o
taină. De câte ori nu au crezut creştinii, în decursul istoriei, că
Antihrist a şi venit, în persoana lui Nero, Hitler sau Stalin? De câte ori
nu au fost apostazii în masă de la credinţa creştină, conduse de
învăţători mincinoşi? De câte ori nu au fost revoluţii, foamete şi
cutremure, care au făcut pe mulţi să creadă că venirea lui Hristos este
iminentă? În ciuda celor şase semne, nu avem un orar exact dat de
Dumnezeu cu privire la a Doua Venire a lui Hristos. Nu ştim ziua nici
ceasul. „Iar de ziua aceea şi de ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii
din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl… Deci privegheaţi, că nu ştiţi în
care zi vine Domnul vostru” (Matei 24, 36; 42). El va veni “ca un fur
noaptea” (I Tes. 5, 2).
Vă veţi întreba, de ce nu ne spune Dumnezeu când va veni din nou
Hristos? Dintr-un motiv bine întemeiat. El vrea ca noi să fim mereu
pregătiţi, să ne păstrăm necontenit curăţia vieţii. Augustin formulează
astfel: „Acea zi a ascuns-o de către noi Dumnezeu, ca mai bună şi mai
strânsă priveghere să putem păstra asupra celorlalte zile ale vieţii
noaste.”
Când îţi vin în casă musafiri, ai vrea să ştii ora exactă a sosirii lor,
ca să poţi avea casa curată şi pregătită pentru ei. Dacă nu ştii când vin,
trebuie să ţii casa curată şi orânduită tot timpul.

Priveghere

Întregul conţinut al vieţii creştine este privegherea, pregătirea,
credinţa răbdătoare. Duhovniceşte, sfârşitul e întotdeauna iminent,
întotdeuna la îndemână. Suntem mereu doar la o bătaie de inimă
depărtare de judecată. „Şi precum este rânduit oamenilor odată să
moară, iar după aceea judecata” (Evr. 9, 27). Cât de bine este prins
simţământul iminenţei în cuvintele Sfântului Andrei Criteanul, rostite
în fiecare Post în Canonul cel Mare:

Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?
Sfârşitul se apropie şi te vei tulbura.
Deşteaptă-te dar, ca să Se milostivească spre tine Hristos
Dumnezeu,
Cel ce este pretutindeni şi toate plineşte.
Domnul Iisus a spus: „Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile
voastre aprinse; şi voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe
stăpânul lor, când se va întoarce de la nuntă, ca venind şi bătând,
îndată să-i deschidă. Fericite sunt slugile acelea pe care, venind
stăpânul, le va afla priveghind. Adevărat zic vouă, că se va încinge şi
le va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji… Deci şi voi fiţi gata;
că în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni” (Luca 12, 35-37;
40).
Dumnezeu va păşi într-o zi în istorie, în Persoana lui Iisus, să
judece viii şi morţii. „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea
scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a
făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10). Ţelul Judecăţii nu este
acela de a ne înfricoşa, ci să ne aducă la pocăinţă, astfel ca să putem
ajunge „poporul Său” prin credinţă, nădejde şi dragoste. Judecata lui
Dumnezeu este izbăvitoare. El vrea ca toţi să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină.

Vădirea biruinţei

A Doua Venire a lui Hristos este tinta către care se miscă întreaga
viaţă, limanul către care pluteşte corabia vieţii. Biruinţa lui Hristos
dobândită prin Învierea Sa rămâne o biruinţă ascunsă lumii, văzută
doar cu ochii credinţei. A Doua Venire a lui Hristos va fi punctul
istoriei când biruinţa lui Hristos va fi văzută şi vădită tuturor ochilor,
iar lumea va ajunge să ştie ceea ce Biserica ştie deja: că Domn este
Iisus Hristos!

A Doua Venire a lui Hristos ne arată că Dumnezeu are o rânduială
pentru lume, că istoria nu este o adunătură întâmplătoare de
evenimente răzleţe, fără nici o ţintă. A Doua Venire ne spune că lumea
se îndreaptă către ceva. Ea are un ţel suprem. Întreaga zidire
înaintează către clipa când Hristos va veni din nou în chip de
Judecător şi Domn a toate. Fiecare dintre noi se va înfăţişa înaintea
Lui, spre a da seamă de viaţa sa. Iată câtă grijă ne poartă Dumnezeu
fiecăruia din noi personal; iată cât de mult contează pentru El ceea ce
facem în viaţa de azi şi de fiecare zi. La sfârşitul vieţii, fiecare dintre
noi va avea o întrevedere privată şi personală cu Domnul Lumii.

Fiecare Liturghie ne aduce aminte de aceasta, când ne îndeamnă să ne
rugăm pentru „răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos.” Deci
pentru creştin întreaga viaţă este o pregătire pentru Parusie, a Doua
Venire a lui Hristos. Când va veni ce e desăvârsit, cele nedesăvârşite
vor trece; Îl vom vedea pe El nu ca în oglindă şi în ghicitură, ci faţă
către faţă (I Cor. 13, 9-12). Vom privi slava Sa de-a pururi (I Tes. 4,
17), în „ceruri noi şi pământ nou” (II Petru 3, 3-13).

Ce se va întâmpla atunci ?

1. Biblia ne spune că atunci când Domnul se va întoarce „toate
seminţiile pământului … vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii
cerului cu putere şi cu slavă multă; şi va trimite pe îngerii Săi cu sunet
mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru
vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini (Matei 24,
30-31).
2. La întoarcerea Domnului morţii vor învia. „Că Însuşi Domnul…
Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După
aceea noi cei vii… vom fi răpiţi în nori ca să întâmpinăm pe Domnul”
(I Tes. 4, 16-17).
3. La întoarcerea Domnului va avea loc judecata. Sfântul Pavel
scrie că judecata va avea loc „la arătarea Domnului Iisus din cer cu
îngerii puterii Sale, în văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe
Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun Evangheliei Domnului nostru
Iisus. Ei vor lua ca pedeapsă pierirea veşnică de la faţa Domnuluişi de
la slava puterii Lui, când va veni să Se preamărească întru sfinţii Săi şi
să fie privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut, pentru că mărturia
noastră către voi a găsit crezare” (II Tes. 1, 7-10).

P.S. Kallistos Ware scrie: „Atitudinea ortodoxă faţă de Judecata de
Apoi şi faţă de iad se vădeşte limpede în alegerea pericopelor
evanghelice de la liturghiile din cele trei duminici dinaintea Postului
Mare. În prima duminică se citeşte pilda vameşului şi fariseului, iar în
a doua pilda fiului risipitor, pilde care ilustrează nemărginita iertare şi
milostivire a lui Dumnezeu faţă de toţi păcătoşii ce se căiesc. Dar în
Evanghelia celei de-a treia duminici – pilda oilor şi a caprelor – ni se
aduce aminte de un alt adevăr: că există riscul de a ne lepăda de
Dumnezeu, întorcându-ne de la El către iad.”36
Judecata înseamnă că vom fi văzuţi cândva de Dumnezeu aşa cum
suntem cu adevărat, fără măşti şi prefăcătorie. Aceasta i s-a întâmplat
lui Petru după ce s-a lepădat de Hristos. Când s-a întâlnit cu Iisus,
Iisus s-a uitat la el, iar Petru n-a putut să-i întâlnească privirea. Fusese
judecat, văzut aşa cum era în realitate. Tocmai acea privire l-a ajutat
pe Petru să-şi dea seama de marele păcat pe care-l săvârşise, ducândul
la pocăinţă şi iertare.
Putem aştepta iertare din partea lui Dumnezeu. Nu e nici un păcat
pe care El să nu-l ierte, dacă omul se pocăieşte. Numai pentru păcatele
nepocăite nu există iertare – nu fiindcă Dumnezeu refuză să ierte, ci
fiindcă omul nu caută iertarea. Toţi am vrea să ni se dea o a doua
şansă după moarte. Dar Dumnezeu ne dă o a doua şansă – pentru a mia
oară – în chiar această viaţă. El S-a făcut om în persoana lui Iisus; El a
murit pe cruce pentru a ne ierta; El S-a ridicat din mormânt spre a
nimici moartea pentru noi; El l-a iertat pe tâlharul cel pocăit chiar
înainte de moarte, spre a arăta de câte ori voieşte să ne dea o a doua şi
o a treia şansă. El continuă să intervină pe lângă fiecare din noi
personal, cu Duhul Său, prin glasul conştiinţei. Dragostea şi
milostivirea Sa ni se dăruiesc necontenit prin Biserică şi prin Biblie,
dar nici măcar Dumnezeu nu poate sili pe oameni să-L iubească, căci
nu ar fi dragoste adevărată. Faptul de a spune „Nu” lui Dumnezeu şi a-
I refuza dragostea ţine de sensul libertăţii umane, care ne dă acest
înspăimântător privilegiu.

Învierea trupurilor

Unul din evenimentele ce vor avea loc la a Doua Venire a lui
Hristos este învierea morţilor. Prin învierea morţilor înţelegem
ridicarea trupurilor tuturor celor ce au murit, şi unirea trupului cu
sufletul prin puterea Atotputernicului. Sfântul Ioan Damaschinul
spune de ce este nevoie de învierea trupurilor: „Dacă sufletul ar fi
purtat singur lupta pentru virtuţi, numai el ar fi încununat; iar dacă
numai el s-ar fi tăvălit în plăceri, pe bună dreptate numai el s-ar fi
pedepsit. Dar pentru că nici virtutea, nici viciul nu le-a săvârşit
sufletul fără trup, în chip drept amândouă vor avea parte de răsplată.”

Teologul ortodox grec Androutsos a numit învierea „un act creator
al dumnezeieştii măreţii şi puteri, nimicind legea morţii şi ridicând pe
toţi morţii împreună cu viii înaintea dumnezeiescului scaun de
judecată. Aşa cum Dumnezeu a zidit toate dintru nefiinţă, la fel, prin
aceeaşi putere ziditoare, El reface trupurile omeneşti în forma lor
esenţială de la început.” După spusa Sfântului Pavel, trupurile
morţilor, atunci când vor învia, vor fi nestricăcioase si duhovnicesti,
asemenea trupului lui Hristos cel Înviat când S-a arătat ucenicilor
după Înviere. Fiind trup duhovnicesc, nu mai are nevoie de legăturile
căsătoriei şi nu va mai fi supus morţii. Trebuie să fie limpede că
locurile din Scriptura Noului Legământ ce vorbesc despre Învierea
morţilor şi judecata de Apoi nu dau toate amănuntele despre ceea ce se
va întâmpla. Şi, cum spune un respectat teolog ortodox, „nici nu
trebuie luate literal, căci ele sunt doar tablouri ce ne înfăţişează
negrăita măreţie a zilei aceleia.”

Când încearcă să descrie învierea morţilor, Sfântul Pavel foloseşte o
analogie din natură. El aminteşte cititorilor că atunci când seamănă
grânele, sămânţa trebuie întâi să „moară” înainte de a da naştere unei
noi vieţi. Deşi „trupul” seminţei este diferit de „trupul” grâului crescut
mare, totuşi între ele există continuitate. Ceea ce se culege se
deosebeşte de ceea ce s-a semănat, totuşi provine din ceea ce s-a
semănat. El continuă să explice că acelaşi lucru este valabil la învierea
morţilor.

Se „seamănă” trup sufletesc, spune el, dar se scoală trup
duhovnicesc.

Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune;
Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă;
Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere;
Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.

(I Cor. 15, 42-44)

La înviere nu vom avea slabele noastre trupuri pământeşti, ci
trupuri noi, plăsmuite de Dumnezeu. Totuşi între ele va exista
continuitate. Va fi trupul nostru cel de acum, însă preschimbat şi
reînnoit, aşa cum îl descrie Sfântul Pavel la Filipeni 3, 20-21: „Că
cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitorul, pe
Domnul nostru Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul
smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu
puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate”.

Până la urmă, întrebarea „Cum se vor scula morţii? Şi cu ce trup vor
veni ?” (I Cor. 15, 35) rămâne dincolo de înţelegerea omenească.
„Iată, taină vă spun vouă” (I Cor. 15, 51), spune Pavel. Adevărul este
că Dumnezeu, în ce chip voieşte şi după cum El voieşte, ne va
preschimba în aşa fel încât să putem continua a trăi în necurmată
însoţire cu El, slăvindu-L pe El în veci.
Vorbind despre continuitatea între trupul pământesc şi cel înviat,
Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie:
Însuşi trupul acesta este cel care învie, deşi nu în starea sa de
slăbiciune de acum; ci se va „îmbrăca întru nestricăciune” (I Cor. 15,
53) şi aşa va fi preschimbat … El nu va mai avea trebuinţă de
mâncărurile pe care le mâncăm acum spre a-l ţine în viaţă … căci se
va face duhovnicesc şi va ajunge ceva atât de minunat, cât nici se
poate spune.

Atât Vechiul cât şi Noul Testament încuviinţează că trupul şi
sufletul nu se pot despărţi. Suntem atât psyche (suflet) cât şi soma
(trup). Suntem o unitate (psihosomatică). Nu suntem doar una sau alta;
suntem amândouă, iar Dumnezeu va păstra trupul împreună cu sufletul
întru veşnicie. Astfel viaţa veşnică este mai curând o preschimbare,
decât o curmare a vieţii de pe pământ. Când Dumnezeu a venit pe
pământ să mântuiască pe om, n-a luat doar suflet omenesc, ci şi trup
omenesc. El a venit să mântuiască omul întreg, trup şi suflet.

Dumnezeu a zidit pe om spre a fi o fiinţă unitară cu trup şi suflet, şi
a rămâne astfel pentru vecie. Căderea lui Adam este aceea care a dus
la despărţirea trupului şi sufletului prin moarte: ,,Că pământ eşti şi în
pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). Prin Învierea lui Hristos s-a
refăcut aşezământul dintru început al lui Dumnezeu pentru om. La a
Doua Venire trupul va fi înviat spre a se uni din nou cu sufletul.
Aceasta e credinţa Noului Legământ, credinţa primilor creştini.

Aceasta continuă să fie credinţa vechii Biserici Ortodoxe, Soborniceşti
şi Apostoleşti: că prin Învierea Sa, Domnul Iisus a biruit cu totul
moartea. Ca urmare a biruinţei Sale, morţii se vor scula din nou „întru
Hristos”, spre a se bucura de viaţa veşnică în trupuri înduhovnicite şi
preschimbate, şi într-o zidire înnoită întru toate. Sfântul Grigorie
Palama spunea: „Când se spune că Dumnezeu l-a făcut pe om după
chipul Său, cuvântul «om» nu înseamnă nici sufletul singur, nici
trupul singur, ci amândouă împreună.” Amândouă împreună se vor
mântui. Amândouă împreună vor fi preschimbate. Atât trupul cât şi
sufletul îşi vor petrece veşnicia laolaltă, într-un cer nou şi un pământ
nou.

Sfântul Atanasie vorbeşte de învierea trupului ca de marea clipă a
biruinţei lui Hristos asupra morţii:
Supremul ţel al venirii Sale a fost săvârşirea învierii trupului.
Aceasta avea să fie clipa biruinţei Sale asupra morţii, încredinţarea
dată tuturor că El Însuşi a biruit stricaciunea, şi că şi trupurile lor ar
putea ajunge să fie nestricăcioase; şi ca un semn al acestui fapt, şi
drept chezăşie a învierii viitoare, El Şi-a păstrat trupul nestricăcios.

Judecata de obşte

După învierea morţilor la a Doua Venire a lui Hristos, va avea loc
Judecata cea de obşte. Cum spunea Iisus: „Iar când va veni Fiul
Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe
tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, şi-i va
despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va
pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice
Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci
flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc … Atunci va zice şi celor de-a
stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care
este gătit diavolului şi îngerilor lui, căci flămând am fost şi nu Mi-aţi
dat să mănânc … Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la
viaţa veşnică” (Matei 25, 31-35; 41-42; 46).

Acelaşi Iisus ce a venit smerit în Betleem spre a fi Mântuitorul
nostru, va veni din nou la plinirea vremii să ne fie Judecător. Ţelul
primei Sale veniri a fost acela de a ne pregăti pentru a Doua Venire.
Cel ce ne va întâmpina la capătul drumului este Acelaşi cu Care putem
merge mână în mână pe drumul vieţii chiar acum. De fapt, putem
chiar să Ii slujim, în persoana celor flămânzi, însetaţi, goi, întemniţaţi
sau bolnavi. Singurul şi cel mai important criteriu după care vom fi
judecaţi este virtutea împărătească a dragostei: dragostea de
Dumnezeu şi dragostea de aproapele. „Întrucât aţi făcut unuia dintraceşti
fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Amintiţi-vă că Domnul Iisus ca Judecător în ziua cea din urmă nu
va osândi pe cei ce au păcătuit, ci pe cei ce au păcătuit fără a se pocăi.
El iartă şi mântuieşte pe cei ce s-au pocăit de păcatele lor. Din această
pricină a venit în lume: să MÂNTUIASCA. Iată scopul venirii Sale,
iată visul inimii Lui: să ne mântuiască pe toţi, ca noi să putem fi cu El,
în slava Sa de-a pururi – fără ca vreunul să lipsească!

P.S. Kallistos Ware scrie:
Judecata de apoi este înţeleasă cel mai bine ca momentul
adevărului, când totul este adus la lumină, când faptele alegerii
noastre libere sunt descoperite cu toate consecinţele lor, când ne dăm
seama cu toată claritatea cine suntem şi care a fost înţelesul şi scopul
vieţii noastre. Şi astfel, după această ultimă lămurire, vom intra – cu
sufletul şi cu trupul – în rai sau în iad, în viaţa veşnică sau în moartea
vesnică.38

În istoria creştinismului au existat hiliaştii, care credeau în aşa-zisul
mileniu. Această învăţătură susţine că atunci când Hristos se va
întoarce, va domni pe pământ împreună cu ucenicii Săi vreme de o
mie de ani. Ideea mileniului pământesc, întemeiată pe tâlcuirea literală
a capitolului 20 din Apocalipsă şi îmbrăţişată de ereticii din vremea
Bisericii primare (gnostici şi montanişti), a fost respinsă de Biserică.
Ea nu e pomenită nici în Crezul Soborului de la Niceea, nici în
dogmele sale, cum este a Doua Venire ori Judecata de Obşte.

Cerul

Ce este cerul ?
Teologia ortodoxă învaţă că fericirea cerească cuprinde (1)
slobozirea de suferinţă, durere, întristare, stricăciune etc., (2)
desfătarea cu vederea lui Dumnezeu, (3) împreună-vieţuirea cu toate
sufletele drepţilor. Există şi o scară a binecuvântării, corespunzând
stării morale a fiecărui suflet.
În Scriptură cerul este numit „Împărăţia lui Dumnezeu”, „viaţa
veşnică”, „sânul lui Avraam” şi „Rai”.

În Epistola a Doua către Corinteni, cap. 12, Sfântul Pavel folosea un
limbaj ocolit spre a vorbi despre întâlnirea sa cu slăvita realitate
cerească. El scrie:
Cunoasc un om în Hristos care acum paisprezece ani – fie în trup,
nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul
ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un asţfel de om – fie în
trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în
rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le
grăiască. (II Cor. 12, 2-4)

Aici Sfântul Pavel vorbeşte despre el însuşi. El vorbeşte aşa de
ocolit fiindcă este încă atât de uimit de amintirea evenimentului încât
abia poate crede că a avut loc. Pe deasupra, nici nu vroia să cadă în
cursa laudei de sine înaintea celorlalţi. Pavel avusese parte de vederea
Raiului şi ştia ceva deosebit despre viitorul de după mormânt; iar ceea
ce ştia, îi dădea temei să ne spună că viitorul credincioşilor întrece în
slavă orice închipuire. „Cele ce ochiul nu a văzut şi urechea n-a auzit,
şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor
ce-L iubesc pe El.” (I Cor. 2, 9).

Un mare creştin a spus odată că dacă Domnul ne-ar fi spus prea
multe despre cer în Scripturi, ne-ar fi fost atât de dor de ceruri, încât
n-am mai fi făcut nimic aici pe pământ. Dumnezeu e înţelept nu doar
în ceea ce ne spune, ci şi în ceea ce nu ne spune.
Una din principalele însuşiri ale cerului va fi bucuria. Iisus Însuşi a
asemuit Împărăţia lui Dumnezeu cu o nuntă. Bucuria creştină se trage
din nunţirea lui Dumnezeu cu poporul Său, din necontenita Lui
prezenţă în mijlocul său.

 Bucuria treptei ultime a Împărăţiei lui
Dumnezeu se revarsă în Evanghelii. De pildă:
– la naşterea lui Hristos, îngerii rostesc: „Iată vestesc vouă bucurie
mare” (Luca 2, 10);
– în cuvântul Său din urmă către apostoli la Cina cea de Taină,
spune: „Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi, şi bucuria
voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).
– în ce priveşte Biserica dintru început, citim: „Iar ucenicii se
umpleau de bucurie şi de Duhul Sfânt” (Fapte 13, 52).

Această. bucurie nu este ceva trecător. Ea se va continua de-a pururi
în ceruri.
„Fericiţi cei curaţi cu inima”, a spus Iisus, „că aceştia vor vedea pe
Dumnezeu”. Cerul este locul unde această făgăduinţă se va împlini.
Ne vom desfăta de vederea lui Dumnezeu fără oprelişte. „Îl vom
vedea pe El precum este” (I Ioan 3, 2).
Vederea începe de pe pământ.
La Schimbarea la Faţă ucenicii au fost în stare să vadă Dumnezeiasca
lumină ce strălucea din Persoana lui Hristos. Sfântul Pave1 spune că
noi suntem asemeni unor oglinzi duhovniceşti ce primesc şi răsfrâng
slava lui Dumnezeu. Părinţii Bisericii ne spun că ţelul vieţii omului
este acela de a-l face în stare să vadă lumina Dumnezeiască, pe cât îi
este cu putinţă. Noi înşine suntem preschimbaţi, înaintând încet din
slavă în slavă, până ce vom ajunge la asemănarea lui Hristos (II Cor.
2, 18). Chiar din viaţa de aici creştinii pot experia vederea lui
Dumnezeu. Părinţii nevoitori căutau a experia vederea dumnezeieştii
lumini prin rugăciune şi adâncire lăuntrică. Numim aceasta theosis sau
părtăşie întru slava dumnezeiască. „Că vedem acum ca prin oglindă în
ghicitură; iar atunci faţă către faţă”, spune Sfântul Pavel (I Cor. 13,
12).

Cerul înseamnă a fi cu Dumnezeu „faţă către faţă”. Ochii noştri
sunt meniţi să privească de-a pururi plinătatea slavei lui Dumnezeu.
Părintele John Meyendorff susţine că acestă vedere a lui Dumnezeu
„faţă către faţă” nu va fi aşa cum credea Origen „o contemplare statică
a «fiinţei» dumnezeieşti, ci o înălţare dinamică a iubirii, ce nu se
sfârşeşte niciodată, fiindcă fiinţa transcendentă a lui Dumnezeu este
inepuizabilă; această înălţare conţine lucruri noi, încă de descoperit,
prin legătura dragostei.”

Cu alte cuvinte, nu vom trândăvi în ceruri,
ci necontenit vom învăţa şi vom spori.
„Că socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de
mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18). Iată ce îl aşteaptă pe
credincios la sfârsitul drumului. „Celui ce va birui”, spune Hristos cel
Înviat, „voi da lui să mănânce din pomul vieţii, care este în mijlocul
Raiului lui Dumnezeu” (Apoc. 2, 7).

Credinciosul ce păşeşte împreună cu Hristos pe calea vieţii are încă
de acum viaţa veşnică. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele
Meu, are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,
54). Nu „va avea”, ci „are” ! Cerul este continuarea părtăşiei noastre
cu Hristos, care începe pe pământ. Cum scrie Pr. Stavropoulos: „Când
un om primeşte Sfintele Taine, el primeşte deopotrivă făgăduinţa unei
negrăite părtăşii cu Hristos în veacul ce va să vie …
 Împărăţia lui Dumnezeu, ca părtăşie a lui Hristos cu oamenii întru Duhul Sfânt, este
deja înfăptuită în această viaţă prin Taina Euharistiei. Împărăţia
veacului ce va să vie va fi forma deplină şi desăvârşită a părtăşiei ce

există deja între Hristos şi credincios.”

Iadul

Aşa cum Raiul începe pe pământ, tot aşa şi iadul. Un distinct
psiholog scria: „Există un iad foarte concret şi foarte prezent aici pe
pământ. În acest iad – al nevrozei şi psihozei – ne duce păcatul şi vina
neispăşită.” Noi suntem cei ce creăm iadul, atunci când folosim darul
voii libere, dat de Dumnezeu, spre a-I spune „Nu”. A scoate pe
Dumnezeu din viaţa noastră înseamnă a ne afla în iad. Dumnezeu nu
ne-a creat pentru iad. Ne-a creat pentru împărăţia cerurilor.

 Noi suntemcei ce ne creăm propriul iad, prin trufaşa noastră răzvrătire şi
neascultare. Dumnezeu a venit în Persoana lui Iisus spre a ne slobozi
din iad. În icoana Învierii Îl vedem pe Hristos cel Înviat sfărâmând
porţile iadului în bucăţi. Nimeni dintre noi nu poate intra în iad fără a
fi trecut mai întâi peste dealul unde se află Dumnezeul-om tronând pe
cruce, cu braţele întinse întru îmbrăţişare, cu capul aplecat spre
sărutare, cu inima deschisă către dragoste şi iertare. Întrebarea ce mă
frământă cel mai mult nu este „Cum dă dragostea lui Dumnezeu
existenţa iadului ?”, ci „De ce trebuie Dumnezeu să moară pe cruce
spre a mă mântui pe mine, nevrednicul, de iadul pe care păcatele mele
îl merită cu prisosinţă ?”

 Iată marea taină.

Fiind creat liber, omul nu poate fi silit la unirea cu Dumnezeu. Lui i
s-a dat privilegiul de a înfrunta consecinţa veşnică a unui „da” sau a
unui „nu” spus lui Dumnezeu. A tăgădui iadul înseamnă a tăgădui voia
liberă. Dumnezeu nu iartă pe cei ce nu doresc a fi iertaţi. P.S. Kallistos
Ware scrie: „Dacă cineva este în iad, nu se află acolo pentru că
Dumnezeu l-a închis, ci pentru că acolo a ales el însuşi să fie. Cei
pierduţi în iad sunt condamnaţi de ei înşişi, înrobiţi de ei înşişi. Cu
îndreptăţire s-a spus că uşile iadului sunt încuiate pe dinăuntru.”41
Aristotel învăţa că natura ultimă a unui lucru este determinată de
telos-ul sau ţelul său. Tot aşa, înţelesul ultim al omului trebuie căutat
în ţelul său. Iar menirea omului, ţelul său, este reîntoarcerea la
Dumnezeu, spre a-şi petrece veşnicia cu El, spre a-l vedea „faţă către
faţă”. Întrucât creştinul este bine întemeiat în nădejdea sa
eshatologică, el poate trăi în lume cu un fel de lăsare în voia soartei,
neîngrijindu-se „ce va să fie” cu el. Sfântul Pavel a înfăţişat acest lucru
astfel:

Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru
Domnul murim; deci şi dacă trăim şi dacă murim, ai Domnului
suntem. Că pentru aceasta Hristos a murit şi a înviat, ca să
stăpînească şi peste morţi şi peste vii (Rom. 14, 8-9).
Eshatologia creştină oferă mari perspective vieţii. Ea răstoarnă
întreaga atitudine faţă de posesiunile noastre:

Cei ce cumpără [să fie] ca şi cum nu ar stăpâni. Şi cei ce se
folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea; că
trece chipul acestei lumi. (I Cor. 7, 30-31)
A vedea direcţia în care se mişcă întreaga viaţă înseamnă tocmai a
vedea mai limpede rostul adevărat al vieţii noastre:
Sfârşitul tuturor s-a apropiat, fiţi dar cu mintea întreagă, şi
privegheaţi în rugăciuni. Dar mai presus de toate ţineţi din răsputeri
la dragostea dintre voi … , iubitori de străini fiţi între voi fără de
cîrtire. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora ( … ),
ca întru toate să se slăvească Dumnezeu. (I Petru 4, 7-11)

Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri ca
vuiet mare, stihiile arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de
pe el se vor mistui. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de
mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie,
aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia, luând
foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi. Dar noi aşteptăm,
potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte
dreptatea (II Petru 3, 10-13).

Poetic vorbind, istoria a început într-o grădină şi va sfârşi într-o
grădină. Cândva, prin păcat, omul s-a despărţit de grădină şi de pomul
vieţii (Facere 3, 23), însă până la urmă Dumnezeu îl va aduce înapoi la
casa sa, unde va afla pomul vieţii dat lui spre folosinţă după voie
(Apoc. 22, 2).
 Eshatologia ne sileşte să ne punem câteva întrebări fundamentale:
Încotro mi se îndreaptă viaţa în acest moment? Unde voi ajunge
continuând să urmez acest drum? Mă îndreptă către Dumnezeu sau mă
îndepărtez de El? Oare legătura mea cu Mântuitorul este una vie? Sau
este doar ceva formal? Unde mă voi afla dacă mor acum? Care ar fi
eshatologia mea personală? Unde mi-aş petrece veşnicia?

Rezumat

1. Eshatologia este cunoaşterea celor de pe urmă, adică moartea,
sfârşitul lumii, a doua venire a lui Hristos etc.
2. Simplu spus, eshatologia noastră creştină e înfăţişată în Crezul de
la Niceea, unde se spune că Hristos „iarăşi va să vie cu slavă, să
judece viii şi morţii, a Căruia împărăţie nu va avea sfârşit. Aştept
învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie”.
3. Pentru creştin, sfârşitul vieţii este ziua mutării. Ne mutăm dintr-o
cameră vremelnică din casa Tatălui (pe care Sfântul Pavel o numeşte
cort) într-o cameră veşnică din cer.
4. La judecata particulară, care are loc imediat după moarte, primim
o pregustare a răsplăţii sau pedepsei pe care o vom primi în întregime
la a doua venire a lui Hristos.
5. Dumnezeu nu ne spune niciodată exact când va veni din nou
Hristos. El vrea ca noi să ne păstrăm o necontenită stare de priveghere
si curăţie.
6. În ziua cea mai de pe urmă Hristos se va întoarce, morţii vor
învia, va avea loc judecata şi se va întemeia un cer nou şi un pământ
nou.
7. Învierea lui Lazăr este imaginea vie a învierii de obşte a morţilor,
ce va avea loc în ziua cea din urmă. Fiecare trup mort va învia şi se va
uni din nou cu sufletul, alcătuind un trup duhovnicesc asemenea celui
avut de Hristos după Înviere.
8. Viaţa se continuă veşnic dincolo de mormânt în aceeaşi direcţie
din viaţă. Dacă am trăit pe pământ cu Hristos, vom continua să trăim
cu El în cer. Dacă am trăit fără El pe pământ, vom continua să trăim
fără El în viaţa de apoi.
9. Fiind creat cu voie liberă, omului i s-a dat privilegiul înfruntării
onsecinţei veşnice a „da”-ului (raiul) sau „nu”-ului (iadul) său spus lui
Dumnezeu. A tăgădui iadul înseamnă a tăgădui voia liberă.
10. Eshatologia creştină oferă mari perspective vieţii. A vedea
direcţia în care se mişcă întreaga viaţă înseamnă tocmai a vedea mai
limpede rostul adevărat al vieţii noastre.

«Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe» – Anthony M. Coniaris

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments