CE CREDEM NOI DESPRE SFINŢI16 min read

În Biserica Ortodoxă noi cerem ajutorul sfinţilor şi îi cinstim. Ei sunt o parte esenţială a vieţii religioase. S-a spus chiar că cinstirea
fierbinte a Maicii Domnului şi a sfinţilor este sufletul evlaviei ortodoxe. Vom dedica acest capitol studierii pricinii pentru care
cinstim pe sfinţi şi rolului pe care-l joacă în istoria mântuirii noastre.

Prăznuirea mântuirii dumnezeieşti

Cinstindu-i pe sfinţi, prăznuim plinirea lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu. Arhiepiscopul Pavel al Finlandei scrie că „Proslăvind Duhului Sfânt, experiază mântuirea împlinită de acum în ei, ţelul către care mădularele Bisericii luptătoare încă aleargă (cf. Filip. 3, 12; 14).”19 Astfel, pomenind pe sfinţi, prăznuim cele săvârşite de Duhul Sfânt prin vieţile lor.

Părintele Ioan din Kronstadt, un preot rus sfânt, a subliniat acest lucru când scria:
„Cât de mult a cinstit şi a împodobit Ziditorul şi Proniatorul a toate firea noastră! Sfinţii strălucesc cu lumina Sa, sunt încununaţi cu razele harului Său, biruind păcatul şi curăţindu-se de toată întinăciunea trupului şi a duhului; ei se proslăvesc cu slava Lui, sunt nestricăcioşi prin nestricăciunea Lui. Slavă lui Dumnezeu, Care astfel a cinstit, luminat şi înălţat firea noastră.”

Sfinţii ne arată ce soartă slăvită avem în Dumnezeu. Prin slăvita pildă a vieţii lor, ei ne arată calea spre a ne face „părtaşi firii dumnezeieşti”.

Ce este un sfânt?

Haideţi să ascultăm câteva definiţii grăitoare ale sfinţeniei.
Sfântul este cel ce face bunătatea lui Dumnezeu atrăgătoare.
Sfinţii sunt păcătoşi iertaţi, vieţuind în iertarea pe care le-a dat-o Dumnezeu.
Sfinţii sunt oameni ce te fac să crezi mai uşor în Dumnezeu.

Odată o fetiţă, privind la un sfânt dintr-un vitraliu, a spus: Un sfânt

Sf.Teofan Zavorarul

e un creştin care lasă lumina lui Dumnezeu să strălucească prin el.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că pricina pentru care se pun
candele înaintea icoanelor sfinţilor este pentru a arăta că fără Lumina
Care este Hristos, Sfinţii nu sunt nimic. Doar când îi luminează
lumina lui Hristos ajung să prindă viaţă şi să strălucească.
Sfântul este cel ce are necontenit conştiinţa păcatului şi arareori sau
nicicând, conştiinţa de a fi sfânt. De fapt, s-a spus că în lume există
două feluri de oameni: păcătoşi care se cred sfinţi şi sfinţi care ştiu că
sunt păcătoşi. Personalităţile duhovniceşti cele mai de seamă ale
Ortodoxiei, cei care au văzut lumina necreată a lui Dpăşumnezeu, nu
au spus niciodată că au ajuns la o astfel de înaltă treaptă
duhovnicească. Oamenii din jurul lor şi-au dat seama de asta, după
deosebita strălucire pe care o răspândeau.
S-a spus că atunci când un sfânt va ajunge în Rai, va fi surprins de
trei lucruri. Întâi, va fi surprins să vadă acolo pe mulţi din cei la care
nu s-ar fi gândit că vor fi acolo. Al doilea, va fi surprins că unii din cei
pe care se aştepta să-i vadă, nu vor fi acolo. Iar al treilea, va fi surprins
că el însuşi se află acolo.
Un sfânt este cel ce se vede pe sine în păcatele celorlalţi.
Un sfânt este cel în care trăieşte Hristos; cel care-şi deschide viaţa
către Hristos şi trăieşte aşa cum Hristos voieşte ca să trăiască.
Sfântul este cel ce s-a făcut cu adevărat ceea ce Botezul spune că
este: un om afierosit lui Dumnezeu.

Sfinţii lui Dumnezeu nu sunt nişte persoane ce poartă nimburi
uriaşe. Ei sunt oameni obişnuiţi care se duc la lucru, plătesc impozite,
vorbesc cu prietenii. Dar când le vorbeşte Dumnezeu, fac ascultare.
Sfinţii lui Dumnezeu se tem adeseori, dar se bizuie pe făgăduinţa lui
Dumnezeu, „Nu vă temeţi”. Ei ştiu că sunt slabi, dar depind de puterea
Lui. Păcătuiesc, dar se mâhnesc pentru fiecare cădere. Nu simt
niciodată că au ajuns, ci aleargă mereu către ţintă (Fil. 3, 14).
„Sfinţii arată calea şi sunt înainte-mergători. Lumea nu este încă cu
ei, astfel că adesea ei par a fi în răspăr faţă de treburile lumeşti. Totuşi
ei sunt cei ce aruncă sămânţa în lume, cei ce dau viaţă şi însufleţesc
potenţialităţile binelui, care fără ei ar rămân de-a pururi adormite”
(William James, 1842-1910).
Sfinţii sunt cel mai convingător răspuns dat ateismului şi
agnosticismului.
Sfântul este cel care ne arată ce este cu adevărat viaţa creştinească

în deplinătatea ei.
Sfântul e păcătosul care nu se dă bătut.
Sfinţii sunt oameni ce s-au dăruit cu totul strădaniei de a înfăţişa în
viaţa lor zilnică dragostea lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită
prin Iisus.

Cuvântul grecesc pentru sfânt, àgios, vine de la o rădăcină verbală
ce înseamnă neasemănător cu nimic, deosebit. Sfinţii sunt deosebiţi de
oamenii din lume. Ei mărşăluiesc după bătaia altor tobe. Ei se fac
asemenea voii lui Dumnezeu în Hristos.
Ca mădulare ale Trupului lui Hristos, Biserica, sfinţii sunt braţele
lui Dumnezeu cu care El Îşi împlineşte lucrarea în lumea de azi. Chiar
după moartea lor, ei împlinesc lucrarea dragostei ca mijlocitori în
ceruri, rugându-se pentru noi.
După ce un chirurg ce lucra ca misionar creştin a operat de cataractă
o femeie africană, redându-i vederea, aceasta i-a spus la plecare: „La
revedere, Dumnezeule”. Doctorul i-a explicat îndată că el nu era
Dumnezeu, ci doar un biet nevolnic slujitor al Lui. Astfe1 era – dar
femeia a văzut în el pe Dumnezeu. Deci sfântul este cel ce Îl face pe
Dumnezeu real pentru oamenii de azi.
După ce a vizitat casa unde a trăit un sfânt, cineva a spus: „Era în
acea încăpere o bună mireasmă a lui Dumnezeu pe care 200 de ani nu
au putut s-o şteargă. Cred că sunt ceva mai bun fiindcă am vizitat-o.”
Sfântul este „a lui Hristos buna-mireasmă lui Dumnezeu întru cei ce se
mântuiesc”, prin care Hristos „arată mireasma cunoştinţei Sale în tot
locul” (II Cor. 2, 14).
Toţi suntem cuprinşi în purcederea către îndumnezeire, întru
ajungerea asemănării lui Dumnezeu în Hristos. Sfinţii sunt cei ce fiind
ajunşi mai aproape de ţel, pot să ne ajute pe noi ceilalţi prin pilda şi
rugăciunea lor.
Sfântul e oglinda ce nu se oglindeşte pe sine, ci pe Hristos,

„Chemaţi sfinţi”

Sfântul Pavel scria romanilor: „Tuturor celor ce sunteţi în Roma:
iubiţi de Dumnezeu, chemaţi sfinţi” (Rom. 1, 7). Corintenilor le scria:
“Biisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţiţi în Iisus
Hristos, celor numiţi sfinţi” (I Cor. 1, 2). Când Pavel scria creştinilor
din Roma şi Corint, amintindu-le că sunt „chemaţi sfinţi”, nu scria
unor oameni ce ar fi părut vrednici să fie pictaţi pe vitralii, ci unei
adunături pestriţe de negustori, slujbaşi mărunţi, prostituate pocăite,
luptători plătiţi şi scalvi. Aceştia erau oamenii pe care-i numea “sfinţi”
ai lui Dumnezeu – chemaţi a fi asemeni lui Hristos, Domnul lor,
împlinitori şi unelte ale necontenitei Sale lucrări în lume. Aceştia erau
„sfinţii”. Cum suntem şi noi, prin harul lui Dumnezeu.
Orice creştin este chemat la desăvârşire şi este în stare să vădească
chipul lui Dumnezeu ascuns în el. Dar numai puţini ajung atât de
preschimbaţi prin Duhul Sfânt în vremea vieţii pământeşti încât să
poată fi recunoscuţi ca sfinţi de către ceilalţi creştini şi canonizaţi
oficial ca atare de către Biserică. Acest lucru nu trebuie ne abată
atenţia de la faptul că fiecare creştin botezat este chemat a fi sfânt. În
Noul Legământ sfinţii nu erau o elită duhovnicească, ci întregul trup
alcătuit de creştini. Nu înseamnă că toţi creştinii erau priviţi ca unii ce
au ajuns la desăvârşirea nepăcătuirii. În acest înţeles, nu există sfinţi în
Noul Legământ, căci şi cel mai bun dintre creştini e departe de a fi
perfect. Singurii sfinţi pe care-i cunoaşte Noul Legământ sunt păcătoşi
iertaţi ce sunt totdeauna gata a-şi pune deplina încredere în mila şi
harul lui Dumnezeu.
P.S. Kallistos Ware scrie: „Nici o clipă nu trebuie să gândim că nu
există alţi sfinţi în afara celor cinstiţi public ca atare. Cei pomeniţi în
calendar sunt doar o părticică din întreaga Părtăşie a Sfinţilor; în afară
de ei există o ceată uriaşă, ale căror nume sunt cunoscute numai lui
Dumnezeu, fiind cinstiţi laolaltă la Praznicul Tuturor Sfinţilor (ţinut în
prima Duminică după Rusalii).”

Din orice categorie sau îndeletnicire

Sfinţii provin din orice categorie socială sau îndeletnicire, cu orice
fel de fire sau trecut. Ei ne arată cum poate fi urmat Hristos în viaţa
fiecăruia, inclusiv în propria viaţă. Aşa cum avem modele în afaceri,
ştiinţă, gospodărie etc., la fel avem şi modele în credinţă. Avem sfinţi
militari, sfinţi învăţaţi, sfinţi dregători, sfinţi propovăduitori, sfinţi
familişti, sfinţi rugători, sfinţi tămăduitori, sfinţi lucrători şi, cel mai
important, sfinţi păcătoşi. Sfinţii nu sunt oameni perfecţi; a fi sfânt
înseamnă a fi cât de bun se poate prin harul lui Dumnezeu. Tocmai de
aceea fiecare sfânt e deosebit, şi deci fiecare creştin poate fi un sfânt.

Oameni la fel ca noi

Sfinţii fuseseră oameni la fel de omeneşti ca noi. Fuseseră geloşi,
răuvoitori, uneltitori, desfrânaţi, adesea abătuţi şi cu totul descurajaţi.
Nu treceau prin viaţă cu nimburi sclipitoare, cu bunătatea şi dragostea
revărsându-se din ei 24 de ore pe zi. Între ei erau şi puternice
neînţelegeri. Sfântul Pavel şi Sfântul Varnava, de pildă, au avut o
puternică dispută în privinţa luării cu ei într-o călătorie misionară a lui
Ioan Marcu. Dezacordul a fost destul de mare încât să-i facă să
pornească pe căi diferite. Scriind sfinţilor din Corint, Sfântul Pavel le
reaminteşte că unii dintre ei au fost curvari, idolatri, preacurvari, hoţi,
lacomi, răpitori … dar acum prin Hristos erau curăţiţi şi sfinţiţi, le
spune el. Slavă lui Hristos Care curăţeşte umanitatea noastră întinată
şi o preschimbă într-o preafrumoasă icoană a lui Hristos, ce slujeşte
spre înălţarea altora.

Familia lui Dumnezeu

Sfântul Pavel scria efesenilor: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi
locuitori vremelnici; ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai
lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19). Fiecare creştin are un statut. El aparţine
cuiva. Suntem împreună cetăţeni cu Sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!
Creştinii trebuie învăţaţi încă din pruncie să aibă acea bună mândrie

de familie: cea care ne face să voim a trăi la înălţimea familiei. Capul
familiei noastre este Hristos Însuşi. Unii din fraţii şi surorile noastre
sunt Maica Domnului, Ioan Botezătorul, Apostolii, Sfântul Vasile,
Sfântul Ioan Gură de Aur şi mulţi alţii. Aparţinem lor şi ei ne aparţin
nouă. E un arbore genealogic foarte nobil.
Creştinul nu merge singur, ca şi cum ar fi închis într-o capsulă
spaţială. Suntem membri ai familiei lui Dumnezeu. Ca atare, trebuie
să ajutăm şi să fim ajutaţi de alţii. Creştinătatea ortodoxă nu adoptă o
relaţie îngust-individualistă de tipul „Dumnezeu-şi-eu”. Biserica e o
familie, familia lui Dumnezeu, în care ne purtăm de grijă unii altora.
Cum spune Sfântul Pavel: „Şi dacă un mădular suferă, toate
mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate
mădularele se bucură împreună” (I Cor. 12, 26). Teologul rus Alexie
Homiakov (1804-1860) spunea: „Ştim că atunci când unul dintre noi
cade, cade singur; dar nimeni nu se mântuieşte singur. Se mântuieşte
în Biserică, ca mădular al ei şi în unire cu toate celelalte mădulare ale
ei.”
Ca membri ai familiei lui Dumnezeu, creştinii ortodocşi simt că pot
cere de la fraţii şi surorile lor întru credinţă – Sfinţii – ajutorul
familiei. Ei o fac prin rugăciuni, cerând stăruitor rugăciunile Sfinţilor
întru folosul lor.
Răposatul Părinte Gh. Florovski, eminent teolog ortodox, scria:
“Scopul ultim al Întrupării a fost dobândirea unui „trup” pentru Cel
Întrupat, care este Biserica … Hristos nu e niciodată singur. El este
totdeauna Capul trupului Său. În teologia şi în evlavia ortodoxă
Hristos nu e niciodată despărţit de Maica Sa, Născătoarea de
Dumnezeu, şi de prietenii Săi, Sfinţii. Mântuitorul şi cel mântuit
aparţin în chip nedespărţit unul altuia. Sau, după îndrăzneaţa zicere a
Sfîntului Ioan Gură de Aur, insuflată de Efeseni 1, 23, Hristos va fi
deplin doar atunci când Trupul Său va fi deplin.”22
Vorbind de conceptul de Biserică ca familie şi căsnicie a lui
Dumnezeu, Nicolai Zernov scria: „Ortodocşii … privesc pe sfinţi … ca
învăţători şi prieteni ce se roagă cu ei şi-i ajută în urcuşul lor
duhovnicesc. În timpul propovăduirii Sale pământeşti, Iisus Hristos
era înconjurat de ucenici care nu-i împiedicau pe alţii să-L întâlnească
pe El, ci dimpotrivă, ajutau pe noii veniţi să-L afle pe Domnul. În
acelaşi fel, însoţirea cu sfinţii înlesneşte părtăşia cu Dumnezeu, căci
trăsătura asemănării lor cu Hristos aduce pe alţii mai aproape de
izvorul dumnezeiesc al luminii şi vieţii.”

Eroii credinţei noastre

Şi Dumnezeu are o „carte de aur” cu eroii Săi. În Epistola către
Evrei, cap. 2, El înşiruie pe unii din eroii credinţei – bărbaţi şi femei
care şi-au pus încrederea în Dumnezeu pentru a se mântui. Este un
capitol a cărui lectură îţi dă fiori.
Sfinţii se află în „cartea de onoare” a lui Dumnezeu. Ei sunt eroii
credinţei noastre. „Spune-mi pe cine cinsteşti, ca să-ţi spun cine eşti.”
S-a spus că ducem lipsă de eroi pentru tinerii noştri de azi. Ridicăm în
slăvi putreziciunea. Sfinţii pot fi eroi nemaipomeniţi pentru copii. Ei
sunt aliaţi puternici ai părinţilor şi eroi ideali pentru copii. Tocmai de
aceea creştinului ortodox i se dă la botez numele unui sfânt. Cum
spunea şi marele sfânt Ioan Gură de Aur: “Să dăm copiilor noştri de la
început un imbold spre bine prin numele cu care îi numim. Nimeni
dintre noi să nu se grăbească a pune nume copiilor după strămoşi,
după tată sau mamă, după bunic şi bunică, ci mai curând după cei
drepţi – mucenici, episcopi, apostoli. Să-l numească pe unul Petru, pe
altul Ioan, altul să poarte numele unuia sau altuia dintre sfinţi. Fie ca
numele sfinţilor, prin numele copiilor noştri, să ne pătrundă în case.”
Şi nu numai numele, ci şi pildele sfinţilor hristocentrici pot
pătrunde în casele noastre, dacă părinţii îşi vor îndemna copiii să afle
despre sfinţii lor ocrotitori. Ortodocşii au obiceiul de a păstra o icoană
a sfântului ocrotitor în odaie, spre a-i cere rugăciunea, şi de a-şi
sărbători ziua numelui la praznicul sfântului ocrotitor. Pentru mulţi
ortodocşi această aniversare e chiar mai însemnată decât ziua de
naştere.
Nu doar copiii au trebuinţă de eroi; şi adulţii au nevoie de ei. De
fapt, în Biserica primară cinstirea sfinţilor nu a fost impusă poporului
de către ierarhie sau de către Soboarele Bisericii, ci a fost o practică
începută de către credincioşi. A fost un act spontan al obştii locale,
care a început să cinstească pe unii creştini deosebiţi, şi adesea cereau
Bisericii să-i canonizeze.
Cinstirea eroilor este în firea omenească. Mulţi dintre noi dorim pe
cineva spre care să privim şi să-l admirăm. Avem nevoie de personaje
model în credinţa noastră creştină. Ajungem să fim asemenea cu cei
pe care-i admirăm. Dacă e să încurajăm dorinţa de sfinţenie, atunci
trebuie să vedem nu numai desăvârşirea ei în Hristos, ci şi
aproximările ei în Sfinţi. De fapt, dacă vedem sfinţenia numai la
Mântuitorul nostru, şi nu la poporul Său (Sfinţii), putem ajunge să
socotim sfinţenia ca pe un ideal la care noi, oamenii imperfecţi, nu
vom putea ajunge niciodată. Cel mai bine învăţăm atunci când vedem
exemple concrete ale felului cum să trăim viaţa lui Hristos în lumea de
azi. Tocmai de aceea sfinţii sunt o provocare pentru noi. Ei pot să ne
scoată din complacerea în felul nostru mediocru de a urma lui Hristos.
Fiecare sfânt ne arată câte un aspect anume al vietii lui Hristos, şi
urmând lor, urmăm lui Hristos. De aceea Sfântul Pavel poate spune
celor convertiţi de el: „Rogu-vă dar pe voi, să fiţi mie următori” (I
Cor. 4, 16).
Privind înapoi către copilăria sa, un cunoscut autor scria:
Noi am crescut cu conştiinţa puterii clanului. Dacă cineva ar fi vrut
să mă atace, şi-ar fi ridicat în cap pe toţi unchii şi mătuşile mele.
Familiile ofereau siguranţă … În jurul meu erau tribunele pline nu
doar cu cei din familie, ci şi cu toţi adulţii din parohie, încurajândumă
când făceam bine şi gemând când greşeam …
Astăzi tot felul de tineri îşi aleargă cursa însoţiţi doar de tăcerea
tribunelor. Este o cursă singuratică. Bunicii sunt la mii de mile
depărtare, unchii şi mătuşile risipiţi pe ambele coaste şi peste ocean,
părinţii adeseori ocupaţi cu două slujbe, hărţuiţi de propria abundenţă
sau de pacostea tribunalelor de divorţ.”

„Un nor de mărturii”

Şi Biblia vorbeşte despre aceste tribune. Autorul Epistolei către
Evrei scrie: „Având atâta nor de mărturii pus împrejurul nostru” (Evr.
12, 1). „Norul de mărturii” sunt sfinţii ce au trecut în Biserica
Biruitoare. Ei sunt cu noi pe stadion când alergăm în cursa vieţii. Ei
umplu tribunele. Ne aplaudă şi ne încurajează spre izbândă. Se roagă
pentru ca noi să ajungem la ţintă. Au de dat sfaturi. Căci şi ei au
alergat pe acelaşi drum şi au dobândit cununa biruinţei. Ei ne dau mai
mult decât aplauze şi rugăciuni: ne dau mărturie. Ei ne pot spune cum
au alergat în cursă şi au învins, cum s-au antrenat pentru ea, cum şi-au
păstrat forţele. Suntem înconjuraţi de aceşti martori. Aerul e plin de ei.
Mulţimea lor este asemeni unui nor. Zidurile bisericilor ortodoxe sunt
pline de ei. Şi fiecare dintre ei are o poveste de spus, o poveste de har
şi milostivire dumnezeiască, o poveste plină de îmbărbătare pentru
alergătorii de azi, numai să îi asculte. David, Daniil, Isaia, Ieremia,
Matei, Marcu, Luca, Ioan şi alte milioane ca ei. Avem „atâta nor de
mărturii pus împrejurul nostru” – şi niciunul dintre martori nu rămâne
tăcut sau nepăsător; toţi sunt nerăbdători să ne împărtăşească ce a
făcut Domnul pentru ei, cum L-au aflat, ce fel de har au primit.
Tocmai fiindcă avem „atâta nor de mărturii pus împrejurul nostru”,
suntem îndemnaţi să lepădăm „orice povară şi păcatul ce grabnic
împresoară” (Evr. 12, 1).
Tocmai fiindcă avem „atâta nor de mărturii pus împrejurul nostru”,
suntem chemaţi „cu stăruinţă să alergăm în lupta care ne stă înainte”
(Evr. 12, 1).
Tocmai fiindcă avem „atâta nor de mărturii pus împrejurul nostru”,
suntem povăţuiţi să privim la „Iisus începătorul şi plinitorul credinţei”
(Evr. 12, 2).
Sfinţii fac mai mult decât să stea şi să ne privească. Ei ne înconjoară
cu rugăciunile lor, cu îndemnurile lor şi poveştile răscolitoare despre
biruinţele lor în Hristos.
Nu suntem singuri când purcedem pe cărarea Împărăţiei. Suntem
parte din marea familie a lui Dumnezeu ce cuprinde pe cei ce au ajuns
înaintea noastră. Aşa cum contează tribunele pline cu unchi, mătuşi şi
bunici, la fel contează când ştim că tribunele cerului sunt pline cu
sfinţi ce ne îndeamnă cu rugăciunile lor şi ne răscolesc cu pilda vieţii
lor.

Un singur mijlocitor

Creştinii ortodocşi cred că există un singur Mijlocitor între
Dumnezeu şi om, adică Iisus: „Că unul este Dumnezeu, unul este şi
Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Iisus Hristos” (I Tim. 2,
5).
Teologul ortodox Kritopoulos explică de ce creştinii ortodocşi cer
rugăciunile sfinţilor. El scrie:
Noi nu spunem unui sfânt: „Sfinte, mântuieşte, izbăveşte sau ai
grijă să dobândesc cutare sau cutare bun „, ci „Sfinte, roagă-te pentru
noi” … Nici nu îi numim pe sfinţi „mijlocitori”, căci există un singur
Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Iisus Hristos, singurul în stare să
mijlocească între Tatăl şi noi… Nu îi chemăm pe sfinţi ca mijlocitori,
ci ca rugători pentru noi … înaintea lui Dumnezeu, ei care sunt fraţii
noştri … Duhul Sfânt le face cunoscute nevoile ce/or ce strigă către
ei … iar ei se roagă spunând, „nu pentru faptele ori vrednicia noastră
– că nici o vrednicie nu avem în ochii Tăi – ci pentru faptele şi
vredniciile Unuia Născut Fiului Tău … ne rugăm Măririi Tale,
Dumnezeule Preaînalte” … Fiindcă Biserica nu cere nimic mai mult
de la sfinţi, decât să se roage lui Dumnezeu pentru noi, stăruind pe
lângă El pentru toate câte ne sunt de folos.25
Aşa cum ne rugăm unul pentru altul în viaţa aceasta, la fel
continuăm să ne rugăm unii pentru alţii în cealaltă viaţă. Cum scrie
Arhiepiscopul Pavel al Finlandei, „viaţa se continuă după moarte. Ar
fi ciudat să credem că rugăciunile unui creştin evlavios ajung la
Dumnezeu în timpul vieţii celei vremelnice în această lume, însă nu
după aceea, când s-a despărţit de trup şi este «împreună cu Hristos»
(Filip. 1, 23).”26 Într-adevăr, inscripţiile timpurii, precum cele din
catacombele romane, arată că primii creştini se rugau pentru cei ce au
murit şi, de asemenea, le cereau rugăciunile.
Creştinii ortodocşi nu cer rugăciunile sfinţilor fiindcă simt că ei sunt
mai accesibili, mai omeneşti, mai înţelegători, mai milostivi. Ar fi o
ocară adusă dragostei lui Dumnezeu şi o tăgăduire a Întrupării Sale,
prin care Dumnezeu S-a deşertat pe Sine, luând firea omenească
tocmai datorită purtării Sale de grijă faţă de noi.
Iisus nu este o Putere de temut aflată în ceruri, Care se uită în jos
spre noi de la distanţă – prea sfânt şi prea măreţ spre a putea fi atins.
El este cel mai accesibil. Oare nu El a spus: „Veniţi la mine toţi cei
osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28) şi:
„pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară” (Ioan, 6, 37)? Şi nu
citim la Evrei (4, 15-16): „Că nu avem Arhiereu care să nu poată
suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după
asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem deci cu încredere
de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har spre ajutor la timp
potrivit.” Nici un sfânt nu poate fi vreodată mai accesibil sau mai
apropiat decât Iisus.

Părtăşia sfinţilor

Deşi sfinţii nu sunt înlocuitori ai lui Hristos, creştinii ortodocşi cred
cu tărie în părtăşia sfinţilor. Prin aceasta înţelegem că Biserica
Biruitoare în cer nu este nesimţitoare faţă de nevoile şi suferinţele
Bisericii Luptătoare pe pământ. Cele două Biserici rămân legate prin
legătura dragostei ce se exprimă prin rugăciune. Părtăşia sfinţilor este
părtăşia rugăciunii ce nu încetează niciodată.
Aşadar, în afara familiei noastre bisericeşti de pe pământ, noi
aparţinem mai marii familii a lui Dumnezeu, ce cuprinde pe cei ce au
plecat mai înainte de noi. Numim aceasta părtăşia sfinţilor, adică
unirea tuturor celor ce se împărtăşesc de viaţa lui Hristos, fie pe
pământ; fie în lumea cealaltă.
Tâlcuind acest lucru, P.S. Kallistos Ware scrie:
În Dumnezeu şi în Biserica Sa nu este despărţire între cei vii şi cei
adormiţi, căci toţi una sunt în dragostea Tatălui. Fie că suntem în
viaţă sau suntem morţi, ca mădulare ale Bisericii aparţinem însâ
aceleiaşi familii, şi încă avem datoria de a ne purta povara unii
altora. Aşadar, întocmai cum creştinii ortodocşi se roagă unul pentru
altul aici pe pământ şi îşi cer unul altuia rugăciunea, la fel se roagă
pentru credincioşii plecaţi de aici şi îi roagă pe credincioşii plecaţi
dincolo să se roage pentru ei. Moartea nu poate rupe legătura
dragostei reciproce ce leagă laolaltă mădularele Bisericii.27
Părintele Ioan din Kronstadt scrie despre părtăşia sfinţilor: „Trăim
împreună cu ei (sfinţii din ceruri), în casa Tatălui Ceresc, numai că
într-o altă parte a ei. Noi trăim în jumătatea ei pământească, ei în
jumătatea cea cerească; însă putem sta de vorbă cu ei, şi ei cu noi.”28
Cât de vădit e înfăţişată părtăşia sfinţilor pe pereţii bisericilor
ortodoxe, unde îngerii, proorocii, apostolii, mucenicii şi sfinţii sunt
adunaţi cu toţii, împreună cu credincioşii, împrejurul chipului
Atotţiitorului Hristos din cupolă. Întreaga Biserică, cei din cer şi cei
de pe pământ, stau de vorbă unii cu alţii, înălţându-şi inimile întru
slava lui Dumnezeu.
Serghie Bolşakov a sesizat aceasta când a vizitat Mănăstirea
Dionisiou de pe Muntele Athos. El scrie: „Biserica avea propria
atmosferă de taină. Câteva candele roşii ardeau dinaintea iconostasului
aurit şi a icoanelor de pe soclu. Sfinţi hieratici priveau solemn de pe
pereţii albaştri. Părea că şi ei veniseră să stea la Liturghie, înfăţişând
Biserica Biruitoare.”29
Observând mica adunare de credincioşi din biserică într-o dimineaţă
de duminică, un cinic i-a spus preotului: „Nu erau prea mulţi în
biserică în dimineaţa asta, Părinte. Deloc mulţi.” Bătrânul preot i-a
răspuns: „Te înşeli, fiule. Erau mii la biserică azi-dimineaţă. Mii şi mii
şi zeci de mii.” Căci preotul tocmai citise în rugăciunile Liturghiei:
„Mulţumim ţie şi pentru slujba aceasta, care învrednicit-ai din mâinile
noastre a o primi, măcar că stau înaintea Ta mii de Arhangheli, şi zeci
de mii de Îngeri, Heruvimii cei cu ochi mulţi şi Serafimii cei cu şase
aripi, înălţându-se întraripaţi, cântarea de biruinţă cântând, strigând,
glas înălţând şi grăind.” Era părtăşia sfinţilor în lucrare!

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments