CE CREDEM NOI DESPRE ANUL BISERICESC32 min read

Un mare istoric a spus odată că un bun mod de a porni o analiză
istorică este să te întrebi ce sărbători ţine un anumit popor în
calendarul său. Dacă vrem, de pildă să înţelegem poporul grec în
comparaţie cu poporul evreu, putem începe prin studierea marilor
evenimente pe care cele două popoare le sărbătoresc în fiecare an în
calendarul naţional. Sărbătorile spun mult despre un popor sau o
naţiune.
În acelaşi fel, calendarul religios al Bisericii Ortodoxe oglindeşte şi
înfăţişează întreaga istorie şi credinţă a Bisericii. Anul liturgic (al
Bisericii Ortodoxe) este o predică despre taina dragostei dumnezeieşti,
iar această predică e ţinută în cuvinte mai puternice şi mai sublime
decât orice ar putea ieşi din gura unui predicator.

Ca nu cumva să uităm

Pruncul ce se chinuie să iasă din pântece ajunge într-un moment de
criză când el singur, iar nu mama, trebuie să respire. Spre a da un
impuls plămânilor pentru această schimbare radicală, medicul dă
copilului o palmă usturătoare. Palma e şansa copilului de a trăi.
Praznicele din calendarul bisericesc sunt palma noastră usturătoare din
fiecare an, ce ne fereşte sa uităm evenimentele vitale ale mântuirii
noastre şi belşugul de viaţă pe care Dumnezeu voieşte să o avem. Este
atât de uşor de uitat. Ne cufundăm atât de mult în preocupările zilnice,
încât uităm pe Domnul nostru şi începem să trăim ca şi cum El nu ar fi
venit niciodată. Trebuie mereu să ni se aducă aminte de prezenţa Lui.
O astfel de aducere aminte este calendarul bisericesc.

Calendarul ne pune înainte viaţa lui Hristos

În fiecare an, calendarul liturgic ne pune înainte întreaga viaţă a lui
Hristos, de la Naştere până la Înălţare şi venirea Duhului Sfânt la
Cincizecime. Aducând zilnic în atenţie marile evenimente ale vieţii lui
Hristos, anul bisericesc face ca Biserica să fie în stare a se roti în jurul
Lui precum un satelit în jurul stelei sale; el ne ajută să ne aducem
aminte marile evenimente din istoria mântuirii noastre şi le face să fie
prezente din nou în chip tainic, astfel ca noi să le putem retrăi şi să

participăm la ele. Prin repetarea ciclului anual, calendarul bisericesc
ne aduce aminte de cele ce a spus şi a făcut Dumnezeu pentru noi în
Hristos. Anul liturgic este cea mai bună unealtă dintre toate pentru
educaţia religioasă a tuturor, fie învăţaţi, fie analfabeţi. El sfinţeşte
timpul.

Păstrarea ortodoxiei

Thomas Smith şi-a dat seama de motivul real al supravieţuirii
Bisericii Ortodoxe de-a lungul veacurilor de asuprire musulmană,
când scria:
Alături de minunata şi îndurătoarea pronie dumnezeiască, atribui
păstrarea creştinismului lor strictei şi evlavioasei ţineri a Praznicelor
şi Posturilor Bisericii … Cu siguranţă că aceasta este ceea ce a
ocrotit în primul rând religia în acele ţări răsăritene de otrava
superstiţiei mahomedane. Căci şi copiii sau oamenii cei mal de rând
cunosc înţelesul Sfintelor Sărbători, la a căror prăznuire se adună la
biserică în număr mare, şi prin aceasta păstrează pomenirea Naşterii
Binecuvântatului nostru Mântuitor, a morţii Sale pe Cruce, a Învierii
şi Înălţării, păstrând necontenita mărturisire a recunoaşterii

necesarelor şi fundamentalelor puncte ale Credinţei, precum dogma
Sfintei Treimi şi celelalte. Şi prăznuind suferinţele şi muceniciile
Apostolilor Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ale
altor mari sfinţi, care şi-au dat viaţa cu cea mai mare bucurie pentru
numele Lui, suferind cu neobosită şi nebiruită răbdare toate chinurile
şi cruzimile păgânilor lor prigonitori, prind curaj de la aceste pilde
slăvite, întărindu-se spre a îndura cu mai puţină supărare şi părere
de rău nevoile şi necazurile cu care dau piept în fiecare zi.

Impactul asupra experienţei religioase

Descriind impactul anului liturgic asupra experienţei religioase a
creştinului ortodox, Peter Hammond scria:
Numai cel ce a trăit şi a stat la slujbe împreună cu creştinii greci o
bucată de timp a simţit într-o oarecare măsură nemaipomenita
înrâurire pe care ciclul repetat al Liturghiei Bisericii o are asupra
evlaviei poporului. Oricine a ţinut Postul Mare cu Biserica Greacă,
care a luat parte la postul ce apasă asupra întregii naţiuni vreme de
patruzeci de zile, care a stat în picioare ceasuri întregi, fiind unul din

mulţimea nenumărată ce umple micuţile biserici bizantine ale Atenei,
revărsându-se pe străzi, în vreme ce familiara rânduială a

mântuitoarei iconomii a lui Dumnezeu faţă de om este înfăţişată din
nou în psalmi şi proorocii, în citirile din Evanghelie şi în neasemuita
poezie a canoanelor; care a cunoscut tristeţea din sfânta şi marea
Vineri, când orice clopot din Grecia îşi sună plângerea, iar trupul
Mîntuitorului zace învelit în flori în toate bisericile satelor din ţară;
care a fost prezent la aprinderea noului foc şi a gustat bucuria unei
lumi dezlegate de legătura păcatului şi morţii – oricine a trăit toate
acestea, nu se poate să nu-şi fi dat seama că pentru creştinii greci
Evanghelia este nedespărţit legată cu liturghia ce se desfăşoară
săptămână de săptămână în biserica parohiei. Şi nu numai printre
greci, ci în întreaga crestinătate ortodoxă liturghia a rămas în chiar
inima vieţii bisericeşti.

Folosirea cuvântului „astăzi”

Folosirea necontenită a cuvântului astăzi în cântările Bisericii
Ortodoxe are un înţeles adânc. De pildă, în Vinerea Mare cântăm:
Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cela ce a spânzurat pământul pe ape.
Cu cunună de spini s-a încununat Împăratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat Cela ce îmbracă cerul cu
nori.
Lovire preste obraz a luat Cela ce a slobozit în Iordan pe Adam
Cu piroane S-a pironit Mirele Bisericii.
Cu suliţă S-a împuns Fiul Fecioarei.
Închinămu-ne Patimitor Tale, Hristoase,
Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta.
(Stihira Ceasului al Nouălea din Sfânta şi Marea Vineri)
La Naşterea Domnului cântăm:
Astăzi se naşte din Fecioara Cela ce are în mână toată făptura,
Cu scutece ca un prunc se înfaşă, Cela ce din fire este nepipăit,
În iesle se culcă Dumnezeu, Cela ce a întărit cerurile de demult,
întru început.
La sân cu lapte se hrăneşte Cela ce a plouat în pustie mană
poporului.
Pre magi cheamă Mirele Bisericii.
Darurile acestora primeşte Fiul Fecioarei.
Închinămu-ne Naşterii Tale, Hristoase.
Învredniceşte-ne să vedem şi dumnezeiască Arătarea Ta.
(Stihira Ceasului al Nouălea din Ajunul Naşterii Domnului)
La Bobotează ne rugăm:
Astăzi Stăpânul Îşi pleacă grumajii sub mâna
Înaintemergătorului…
Astăzi Ioan botează pe Stăpânul în apele Iordanului…
Astăzi Stăpânul în ape îngroapă păcatele oamenilor…
Astăzi Stăpânul de sus este mărturisit Fiu iubit …
Astăzi Stăpânul primeşte botez din mâna Înaintemergătorului…
Astăzi Făcătorul cerului şi al pământului vine cu trupul la Iordan,
cerând botez …
Astăzi făptura se luminează …
Astăzi firea apelor se sfinţeşte …
La Paşti:
Astăzi s-a făcut mântuire lumii, că Hristos a înviat ca un
Atotputernic …
La Duminica Floriilor:
Astăzi Hristos intră în cetate

Face din nou prezente tainele mântuirii

Cuvântul „astăzi” este un cuvânt liturgic important, plin de
semnificaţie. Pr. Alexandre Schmemann scrie: „Pentru oricine are
experienţa vie a slujbei, frecventa repetare a lui astăzi nu e doar o
figură de stil. Căci rolul însuşi al Liturghiei este cu adevărat acela ca
în ea şi prin ea orice a săvârşit cândva Hristos să se întoarcă mereu la
viaţă, să fie făcut din nou prezent, actualizat în legătură cu noi şi cu
mântuirea noastră.”

Clipa de acum

Astfel, cuvântul acum nu este doar o exprimare pitorească proprie
teologiei ortodoxe. El înfăţişează esenţa conştiinţei liturgice. Căci tot
ce Hristos a săvârşit cândva, se întoarce veşnic la viaţă, se face prezent
în chip tainic în clipa de acum, trecând dincolo de timp, unind trecutul
cu prezentul şi aşezându-ne pe fiecare dintre noi în lucrările sfinte ale
istoriei. Ele devin evenimente din viaţa noastră. Mântuirea e destinată
fiecăruia dintre noi în chip personal.

O întâlnire existenţială

Deci prin sărbătorile anului liturgic trăim cu adevărat împreună cu
Hristos marile întâmplări din viaţa Sa. Însă spre deosebire de un film
sau o piesă de teatru, care doar repun în scenă întâmplările din viaţa
unei persoane vestite, anul liturgic nu numai că repune în scenă acele
întâmplări, ci ne aşază şi pe noi înăuntrul lor. Are loc o întâlnire
existenţială între noi şi Hristos la naşterea, răstignirea sau învierea Sa.
Întâmplările sfinte sunt prezente tainic în Biserică aici şi acum.

Reintrăm în fiecare sărbătoare în aşa fel încât ea devine o unică şi

reînsufleţitoare lucrare a mântuirii pentru noi cei de azi. Astfel,
departe de a fi o rece şi fără de viaţă întruchipare a faptelor din trecut,
anul liturgic este o întâlnire vie şi personală cu Iisus în ziua de azi.

Astăzi vine să se nască în ieslea sufletului meu şi al tău, spre a ne
aduce o nouă viaţă. Astăzi îmi dă Preascumpul său Trup şi Sânge,
pentru a mă mântui. Astăzi Se spânzură pe cruce pentru mine. Astăzi
înviază, înviindu-mă şi pe mine împreună cu El. Astăzi Se schimbă la
faţă, iar eu mă schimb împreună cu El. Astăzi Se înalţă la ceruri, iar
eu mă înalţ o dată cu El. Aşa se face că minunatul cuvânt astăzi
sfarmă zidurile trecutului şi viitorului şi-L face pe Hristos a fi Cel
veşnic prezent, Care este „ieri şi astăzi acelaşi, şi în veci” (Evr. 3, 8).

În fiecare an, calendarul liturgic retrăieşte şi face din nou prezente
sfintele prilejuri ale mântuirii noastre, astfel încât noi suntem acolo
când ele au loc. Trecutul iese la iveală şi se uneşte cu prezentul.
Lucrurile lui Dumnezeu pentru poporul Său nu sunt îngropate în
trecut. Ele trăiesc în prezent. Istoria nu face să sece harul. Dumnezeu
este prezent prin veacuri, neîncetând nicicând a-Şi săvârşi lucrarea pe
care a început-o.

Geoge Mantzaridis scrie:

Trupul lui Hristos trece dincolo de timp şi spaţiu, adunând laolaltă
toate mădularele sale în părtăşia treimică unde toate sunt de faţă şi
trăiesc în Domnul. Înlăuntrul trupului lui Hristos, adică în Biserică,
nu există nici timp pierdut, nici oameni pierduţi. Tot ce a făcut
Dumnezeu în trecut pentru mântuirea lumii se află mereu prezent şi
poate fi pus la îndemâna oricărui om.

(…) Depărtarea în timp şi spaţiu este ştearsă, şi toate stau de faţă
în Hristos. La fel cum Hristos, Domnul Slavei este dincolo de timp şi
loc, la fel orice aparţine trupului Său sau este legat de el, trece de
asemenea dincolo de timp şi loc şi se păstrează pururea prezent.

Scriptura împletită în calendar

Însemnate adevăruri scripturale au fost împletite în calendar. Să
luăm, de pildă, cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul privitoare la
legătura sa cu Iisus, „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”
(Ioan 3, 30). Ziua naşterii lui Iisus a fost statornicită la 25 Decembrie,
dată aflată la începutul solstiţiului de iarnă, după care zilele încep să
crească. Deci Iisus, Lumina, a venit în lume: El trebuie să crească. Pe
de altă parte, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul a fost aşezată la
24 Iunie, adică chiar la începutul solstiţiului de vară, după care zilele
încep să se micşoreze; deci Ioan nu era Lumina, el trebuie să
descrească. „Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină”
(Ioan 1, 8).

Osia pe care se învârteşte anul

Anul liturgic se învârteşte în jurul lui Hristos cel răstignit şi înviat.
Se spune că Paşti1e sunt osia pe care se învârteşte întregul an
bisericesc. Este cel mai mare şi mai slăvit praznic, praznicul
praznicelor din Biserica Ortodoxă. Cum spune Pr. Schmemann:
„Toate slujbele Bisericii sunt rânduite în jurul Paştilor, şi de aceea
anul liturgic (…) devine o călătorie, un pelerinaj către Paşti, Sfârşitul,
şi în acelaşi timp Începutul – sfârşitul a tot ce e „vechi”, începutul unei
noi vieţi, necontenită trecere din „lumea aceasta” către Împărăţia
descoperită de-acum prin Hristos.”16 Se spune că creştinul ortodox este
cel ce trăieşte de la un Paşti la altul.

Dăruite lui Dumnezeu, toate zilele anului sunt scăldate în razele
Fiului lui Dumnezeu Cel Înviat, răsfrângându-le zilnic pentru noi.
Anul liturgic se face „cununa anului bunătăţii” Domnului (Ps. 64, 12).
Anul liturgic nu e atât o adunare de zile deosebite, cât un întreg ce
Îl are în mijloc pe Hristos, amintindu-ne întruna de evenimentele
lucrării mântuitoare a lui Hristos.

Insuflătorul unei bogate imnografii

Un eminent teolog ortodox, Dr. Bratsiotis, scrie: „Bogata şi
puternica dramă ce se joască pe sugestivul fundal al arhitecturii
bisericii bizatine a insuflat o mulţime de mari poeţi din Răsăritul grec
şi a ivit o bogată şi măreaţă imnografie.”17
Într-adevăr, în vreme ce slujbele celor mai multe biserici creştine
sunt cuprinse în unul sau două volume, slujbele Bisericii Ortodoxe
sunt atât de întinse şi dezvoltate, încât au nevoie de o mică bibliotecă
de vreo douăzeci de volume, cuprinzând cam 5000 de pagini scrise pe
două coloane. Cele douăzeci de volume cuprind slujbele pentru
întregul an creştinesc şi alcătuiesc una din cele mai mari comori ale
Bisericii Ortodoxe.

Cele douăsprezece Mari Praznice

Anul liturgic începe la 1 Septembrie. După Paşti, care este praznicul
cel mai însemnat, urmează cele douăsprezece mari praznice, împărţite
în două, adică Praznicele Maicii Domnului şi PrazniceleDomnului.
Praznicele Maicii Domnului sunt:

1. Naşterea Maicii Domnului (8 Septembrie).
2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 Noiembrie).
3. Întâmpinarea Domnului (2 Februarie).
4. Bunavestire (25 Martie).
5. Adormirea Maicii Domnului (15 August).
Praznicele Domnului sunt:
1. Înălţarea Sfintei Cruci (14 Septembrie).
2. Naşterea Domnului sau Crăciunul (25 Decembrie).
3. Arătatea Domnului (Epifania) sau Boboteaza (6 Ianuarie).
4. Intrarea în Ierusalim sau Floriile (Duminica dinaintea Paştilor).
5. Înălţarea Domnului (la 40 de zile după Paşti).
6. Cincizecimea sau Rusaliile (la 50 de zile după Paşti).
7. Schimbarea la Faţă (6 August).

Paştile nu fac parte dintre Cele Douăsprezece Praznice, fiind socotit
ca obârşia tuturor celorlalte.
Deoarece trei din Marile Praznice depind de data Paştilor, ele sunt
schimbătoare. Scopul tuturor marilor praznice – schimbătoare sau
statornice – este acela de a ne aduce la o mai mare dăruire şi afierosire
Domnului nostru, de a face sfintele sărbători din nou prezente, astfel
ca să le putem şi noi răspunde în chip personal. Aşa cum scrie Gh.
Mantzaridis, „Fiecare din zilele de praznic nu este doar o pomenire, ci
repetarea liturgică a zilei în care evenimentul prăznuit a avut loc întradevăr.”

Posturile

Pe lângă Cele Douăsprezece Mari Praznice (dintre care şapte
praznice ale Mântuitorului iar cinci ale Maicii Domnului), există şi
răstimpuri de post în anul liturgic. Aşa cum Iisus a postit, la fel au
făcut şi primii creştini. Socotit ca mijloc de înfrânare a trupului şi
supunere a patimilor, postul este încorporat în anul bisericesc.

Răstimpurile posturilor sunt:

1. Toate miercurile şi vinerile, întru pomenirea vânzării (miercurea)
şi răstignirii (vinerea) Domnului nostru, afară de cele dintre Crăciun şi
Bobotează, din Săptămâna Luminată şi din Săptămâna Rusaliilor.
2. Postul Crăciunului – 40 de zile, de la 15 Noiembrie la 24
Decembrie.
3. Postul Mare sau Postul Paştilor, care începe cu şapte săptămâni
înainte de Paşti.
4. Postul Sfinţilor Apostoli, înainte de Soborul Sfinţilor Apostoli
(30 Iunie).
5. Două posturi legate unul de altul: primul de la 1 la 6 August
(înainte de Schimbarea la Faţă); al doilea din 7 până în 15 August
(înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului).
6. Posturile Înălţirii Sfintei Cruci, Tăierii Capului Sfântului Ioan
Botezătorul şi al ajunului Bobotezei.

Zilele de peste săptămână

Fiecare zi a săptămânii pomeneşte câte ceva.
1. Prima zi a săptămânii este duminica, care este un „mic Paşte”,
făcându-se pomenirea Învierii lui Hristos. Începem fiecare săptămână
cu Învierea. Aşa cum Paştile sunt centrul anului, la fel Duminica este
centrul săptămânii. Deci încă de la început se statorniceşte o stare
pozitivă, de biruinţă, care să ne poarte de-a lungul întregii săptămâni.
Săptămâna creştinească începe cu prăznuirea vieţii.Muncim întreaga
săptămână spre a ajunge la duminică. Începem fiecare nouă săptămână
cu pomenirea şi prăznuirea celei mai biruinţe pe care lumea a
cunoscut-o vreodată.
2. Lunea e afierosită arhanghelilor, îngerilor şi cetelor nevăzutelor
puteri.
3. Marţea e afierosită pomenirii Sfântului Ioan Botezătorul, cel din
urmă prooroc al Vechiului Legământ, întâiul şi cel mai mare sfânt
(după Maica Domnului) şi cel mai mare om între cei născuţi din femei
(Matei 11, 11).
4. Miercurea e afierosită Maicii Domnului şi patimii lui Hristos.
Fiind socotită ziua vânzării lui Iuda, este zi de post.
5. Joia e afierosită Apostolilor şi tuturor Părinţilor Bisericii.
6. Vinerea e pomenită ca ziua în care Hristos a fost răstignit. Este zi
de post.
7. Sâmbăta e afierosită sfinţilor mucenici şi credincioşilor trecuţi
din această lume. Este ziua în care Hristos a înviat pe Lazăr. Este şi
ziua în care Domnul Hristos a zăcut mort în mormânt, „odihnindu-Se
de tot lucrul” şi „cu moartea pe moarte călcând”. Toate sâmbetele
anului bisericesc îşi capătă înţelesul de la aceste două sâmbete
hotărâtoare. Astfel sâmbăta a ajuns ziua cea mai potrivită pentru
pomenirea morţilor şi înălţarea de rugăciuni în amintirea lor. De aceea
rugăciunile pentru morţi se fac în Sâmbetele Pomenirii Morţilor de-a
lungul anului Bisericesc, adică cele dinainte de Postul Mare şi
Cincizecime.

Împărţirea zilei

Aşa cum anul şi săptămâna sunt împărţite în perioade, la fel este şi
fiecare zi. Noul Testament urmează o rânduială de socotire a timpului
după care primul ceas al zilei este ceasul întâi după răsărit sau 7
dimineaţa, ceasul al doilea este 8 dimineaţa, ceasul al treilea este 9
dimineaţa etc.
Folosind această împărţire, primii creştini se opreau pentru
rugăciune şi cugetare la fiecare al treilea ceas din zi şi din noapte. De
pildă, ştim că Apostolii Petru şi Ioan „s-au suit în biserică la rugăciune
în ceasul al nouălea” (Fapte 3, 1). Pe Sfântul Petru îl aflăm rugându-se
pe acoperişul casei lui Simon „în ceasul al şaselea” (Fapte, 10, 9).
Chinoviile călugăreşti au alcătuit slujbele de obşte după sistemul
„ceasurilor”. Viaţa lor a devenit o neîncetată cumpănire între
rugăciune şi muncă. Intrau în biserică la rugăciune la ceasul al treilea
(9 dimineaţa), la al şaselea (amiaza), la al nouălea (3 după-amiază), la
al doisprezecelea (6 după-amiază) şi la miezul nopţii. Se opreau
pentru rugăciune dimineaţa, la prânz, după-amiază şi seara. Noi încă
săvârşim Slujba Ceasurilor în fiecare parohie ortodoxă în Vinerea
Mare, la Crăciun şi la Bobotează. Acest fel de socotire a timpului din
Noul Testament e folosit încă în mănăstirile din Muntele Athos.
Fiecare din cele şase perioade orare de rugăciune are o temă anume
legată de un fapt din istoria mântuirii ce a avut loc în acel ceas. Slujba
alcătuită de Părinţii Bisericii pentru fiecare ceas cuprinde de obicei
citiri din Scriptură, psalmi şi tropare legate de eveniment.
Să cercetăm deci fiecare ceas în parte, spre a putea să ne oprim câte
puţin pentru a cugeta şi a ne ruga în aceste ceasuri în fiecare zi.

Ceasul întâi

Primul ceas (ceasul întâi după răsăritul soarelui sau 7 dimineaţa) are
ca temă centrală venirea luminii în zorii noii zile. Venirea luminii

văzute aminteşte creştinului de venirea Celui ce este Lumina lumii.
Lumina văzută e doar un chip şi o icoană al lui Hristos. Astfel,
creştinul îşi începe ziua lăudând pe Dumnezeu pentru răsăritul luminii
celei văzute, ca şi pentru Lumina Lumii ce străluceşte puternic prin

chipul lui Hristos. Ne rugăm ca lumina Lui să ne călăuzească şi să ne
arate calea zilei, blagoslovind şi lucrul mâinilor noastre ce începe în
fiece zi în acel ceas.

Ceasul al treilea

Ceasul al treilea (la trei ceasuri după răsărit sau 9 dimineaţa) a fost
chiar vremea când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli în ziua
Cincizecimii (Fapte 2, 15). Este singura temă ce domină ceasul al
treilea. Unul din psalmii ce se citesc este Psalmul 50, ce cuprinde
cereri pentru trimiterea Duhului Sfânt: „Inimă curată zideşte întru
mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale
mele… Duhul Tău Cel Sfânt nu-l lua de la mine… şi cu duh stăpînitor
mă întăreste”.
Se spun rugăciuni speciale spre a mulţumi lui Dumnezeu pentru
trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime, rugându-L stăruitor ca să dea
darul prezenţei Duhului asupra noastră pentru lucrul zilei. Ceasul al
treilea ne aduce aminte zilnic că viaţa creştinului credincios rămâne
goala fără prezenţa lăuntrică a Duhului. El este Cel ce aduce pacea şi
puterea lăuntrică. El este Cel întru Care „viem şi ne mişcăm şi
suntem” (Fapte 17,28).

Ceasul al şaselea

Ceasul al şaselea, la şase ceasuri după răsărit (la amiază), coincide
cu ceasul răstignirii Domnului Iisus (Matei 27 ,45; Luca 23, 44; Ioan
19, 14). În fiecare zi la amiază Biserica încearcă să ne atragă atenţia
asupra măreţului eveniment din istoria mântuirii noastre. Aducem lui
Dumnezeu rugăciuni de mulţumire pentru că atât de mult ne-a iubit pe
fiecare dintre noi, încât a dat pe Fiul Său cel Unul Născut pentru ca
noi cei ce credem în El să nu pierim, ci să avem viaţă veşnică (Ioan 3,
16). Rugăciunile noastre de la amiază (ceasul al şaselea) includ cereri
pentru ca El să ne izbăvească de păcatele şi ispitele zilei

Ceasul al nouălea

Ceasul al nouălea, la nouă ceasuri de la răsărit (3 după-amiază), este
vremea când Iisus a murit pe cruce. „Iar în ceasul al nouălea a strigat
Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli lema sabahtani? Adică, Dumnezeul
meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? … Iar Iisus iarăşi
strigând cu glas mare, Şi-a dat duhul” (Matei 27, 46, 50). În această
vreme se aduc rugăciuni de mulţumire Celui Care prin moartea Sa a
nimicit moartea. Rugăciunile ceasului al nouălea se încheie cu o
cerere ca să putem omorî vechea fire păcătoasă din noi, spre a fi în
stare să trăim o nouă viaţă în Hristos Iisus, împreună cu Care nu doar
ne-am răstignit, ci am şi înviat prin botez.

Vecernia

Dimineaţa şi seara au fost întotdeauna socotite a fi momentele
prielnice rugăciunii. În Templul din Ierusalim slujbele se ţineau în
fiecare dimineaţă şi seară, fiind continuate de primii creştini chiar şi
după despărţirea lor de slujbele Templului. Încă se mai folosesc şi
vechii psalmi evreieşti. Tema Vecerniei ne poartă de la zidirea lumii şi
de la păcat, până la mântuirea în Hristos. Ea cuprinde mulţumiri
pentru ziua ce se încheie şi cererea ocrotirii lui Dumnezeu pentru
seară. Biserica Ortodoxă ziua liturgică începe seara, o dată cu apusul
soarelui. Venirea întunericului ne aduce aminte de întunericul
păcatului şi al morţii, făcându-ne să tânjim după lumină. Una din
principalele teme ale Vecerniei este venirea lui Hristos ca Lumină,
spre a risipi întunericul. Iisus e proslăvit ca „Lumină lină a sfintei
slave a Tatălui ceresc Celui fără de moarte” şi „lumină spre
descoperirea neamurilor”. Slujba Vecerniei se săvârşeşte zilnic în
mănăstiri, iar în parohi de obicei doar în serile de Sâmbătă.
Rugăciunile de seară se pot face în fiecare zi de către creştinii
ortodocşi acasă, folosind rugăciunile din Psaltire şi alte rugăciuni de la
Vecernie.

Miezonoptica

Ceasul miezonopticii a fost aşezat ca vreme de rugăciune din trei
motive. Întâi, fiindcă poporul iudeu fusese scos din Egipt la miezul
nopţii (Ieşire 12,29). Întru pomenirea acelui eveniment, în vremea lui
Iisus iudeii aşteptau ca Messia să vină la miezul nopţii. Aşteptarea lor
s-a împlinit atunci când Hristos a înviat dimineaţa devreme, pe când
era încă întuneric (Matei 28, 1). În. gândirea primilor creştini, miezul
nopţii era legat şi de ceasul celei de-a Doua Veniri a lui Hristos
(Marcu 13, 35). El era aşteptat să vină „ca un fur noaptea” (I Tes. 5, 2;
4). Miezonoptica se face astăzi numai în unele mănăstiri, unde

călugării se scoală la miezul nopţii ca şi cum s-ar ridica din morţi, spre
a se întîlni în rugăciune cu Domnul cel înviat. Rugăciunile săvârşite în
acest ceas pomenesc pe cei adormiţi în Hristos şi de asemenea cheamă
milostivirea lui Dumnezeu asupra noastră pentru judecata ce va să vie.
Chiar dacă nu trăim în mănăstiri, putem folosi miezonoptica ca pe un
ceas de rugăciune dacă se întâmplă să ne trezim în timpul nopţii. În
loc de a număra oi ca să ne vină somnul, putem folosi timpul spre a
vorbi cu Păstorul sufletelor noastre şi a ne ruga Lui.

Rugăciunea ceasurilor astăzi

Slujba ceasurilor nu a putut supravieţui în afara cadrului monastic.
Oamenii pur şi simplu nu aveau timp să se adune în biserici de trei sau
patru ori pe zi. Totuşi, ce multă nevoie am avea astăzi de insuflarea şi
puterea ce ne vine din săvârşirea rugăciunii ceasurilor.
Ceasul întâi, la 7 dimineaţa, spre a mulţumi lui Hristos pentru
lumina cea văzută şi cea duhovnicească, în zorii unei noi zile;
Ceasul al treilea, la 9 dimineaţa, ceasul Cincizecimii, spre a
mulţumi lui Dumnezeu pentru Duhul Sfânt, stăruind pentru prezenţa
Duhului cu noi de-a lungul zilei;
Ceasul al şaselea, la amiază, oprindu-ne atunci, în clipa răstignirii
Sale, spre a-I mulţumi pentru marea Sa iubire;
Ceasul al nouălea, la 3 după-amiază, spre a-L pomeni pe Cel ce şia
dat duhul pentru noi în acel ceas, repetând cuvintele tâlharului
muribund: „Pomeneste-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia
Ta”. Ceasul al doisprezecelea, la 6 după-amiaza, spre a-L pomemni pe
Cel ce a venit spre a fi „lumină spre descoperirea neamurilor”;
Miezonoptica, spre a-L pomeni pe Cel ce va veni din nou ,,ca un
fur noaptea” spre a judeca pe cei vii şi pe cei morţi.

Postul Mare, Săptămâna Mare şi Paştile

Răstimpurile cele mai înălţătoare şi pline de înţeles din anul liturgic
al Bisericii Ortodoxe sunt Postul Mare, Săptămâna Mare şi Paştile.
Principalul scop al Postului Mare în Biserica veche era pregătirea
catehumenilor, adică a păgânilor nou-convertiţi, pentru botez, care se
săvârşea la Liturghia Paştilor. Chiar dacă astăzi nu-i mai pregătim pe
catehumeni în acest răstimp, înţelesul principal al Postului Mare
rămâne acelaşi. Pr. Schmemann observă: „Căci chiar dacă suntem
botezaţi, risipim şi trădăm necontenit tocmai ceea ce am primit la
botez. De aceea Paştile sunt reîntoarcerea noastră în fiecare an la
propriul botez, pe când Postul Mare este pregătirea pentru acea
reîntoarcere – înceata şi statornica nevoinţă spre a săvârşi, la capătul
ei, propria noastră trecere sau pascha către noua viaţă a lui Hristos.”18
În Săptămâna Mare, Biserica readuce înaintea noastra întreaga
pătimire a lui Hristos. În fiecare an, în această săptămână săvârşim
între zidurile bisericii ceea ce primii creştini făceau în Ierusalim. Ei
mergeau şi se rugau în fiecare loc unde se petrecuseră evenimentele
din Săptămâna Mare. Acest sfânt pelerinaj al Săptămânii Mari se
săvîrşeşte în faţa noastră prin slujbele şi procesiunile săptămânii.
Suntem prezenţi în chip tainic cu Hristos la fiecare treaptă a patimii şi
morţii Sale. În nici un alt răstimp al anului nu avem prilejul de a simţi
dragostea lui Hristos atât de puternic precum în Săptămâna Mare.
Paştile în Biserica Ortodoxă sunt praznicul praznicelor, sărbătoarea
sărbătorilor, răspândind cutremurătoarea bucurie a biruinţei lui Hristos
asupra morţii. Când bate miezul nopţii, lumânarea pascală se aprinde
din altar – lumânare ce înfăţişează pe Hristos, Lumina Lumii. Uşile
împărăteşti se deschid, înfăţişând deschiderea mormântului lui
Hristos. Preotul apare purtând lumina cea neînserată a lui Hristos.
„Veniţi de luaţi lumină din lumina cea neînserată” cântă el, „şi slăviţi
pe Hristos Care a înviat din morţi”. Credincioşii îşi aprind lumânările
de la lumânarea de Paşti, trecând lumina către cei de lângă ei, până ce
întreaga biserică străluceşte de noua lumină a învierii, vestind lumii că
Hristos a înviat, că prin învierea Lui întunericul nostru s-a
preschimbat în lumină, moartea noastră s-a făcut viaţă, miezul nopţii
s-a făcut răsărit, un răsărit al biruinţei.

Strălucirea Paştilor se răspândeşte asupra întregii săptămâni
următoare, care e prăznuită ca Săptămâna Luminată, o săptămână de
bucurie nemărginită, în care nu sunt îngăduite posturile. Vreme de
patruzeci de zile după Paşti creştinii ortodocşi îşi dau bineţe cu
cuvintele Hristos a înviat, auzind răspunsul plin de bucurie: Adevărat
a înviat.

Soboarele sfinţilor

Calendarul ortodox prăznuieşte soborul sfinţilor (din gr. synaxis,
slav. suboru, „adunare”); sărbătoare în care se pomenesc acei sfinţi
care sunt strâns legaţi de sărbătoarea prăznuită în ziua precedentă. De
pildă, în ziua de după Naşterea Maicii Domnului prăznuim pe părinţii
ei, Ioachim şi Aha. În ziua de după Întâmpinarea Domnului, cinstim
pe Sfinţii Simeon şi Ana care au recunoscut pe pruncul Iisus ca fiind
Mântuitorul cel Aşteptat, atunci când Mama Sa L-a dus la Templu. În
ziua de după Bunavestire prăznuim Soborul Sfântului Arhanghel
Gavriil care a adus vestea cea bună Născătoarei de Dumnezeu cu o zi
mai înainte. În ziua de după Arătarea Domnului prăznuim pomenirea
Sfântului Ioan Botezătorul care a botezat pe Iisus la Bobotează
ş.a.m.d. În Biserica veche, potrivit predaniei, episcopul chiar ţinea un
sobor cu clericii săi în ziua de după unele praznice mai însemnate.

Înainte-prăznuiri şi odovanii

Prăznuirea unei sărbători sfinte într-o singură zi nu este de ajuns
spre a ne ajuta să ne aducem aminte de ea. O zi trece iute şi abia de
lasă o amintire. Nu rămâne un folos duhovnicesc statornic. De aceea
Părinţii Bisericii au hotărât că trebuie să existe un răstimp de pregătire
înaintea anumitor sărbători, spre a ne ajuta să ne aşezăm în starea
duhovnicească potrivită şi spre a stârni în noi un mai mare interes
pentru sărbătoare. Aceasta se numeşte înainte-prăznuire.
Spre a fi siguri că osârdia stârnită de ziua prăznuirii a supravieţuit
prăznuirii de o zi a sărbătorii, s-a socotit că alături de înainte-prăznuire
ar fi nevoie de o perioadă de după prăznuire, ca un fel de ecou al zilei
de praznic. Înainte-prăznuirea creează interesul pentru sărbătoare prin
slujbe speciale, rugăciuni şi cântări. Perioada de după prăznuire are
rolul de a păstra interesul pentru cele ce au fost prăznuite şi de a ne
ajuta să vedem însemnătatea sărbătorii dăinuind în viaţa noastră.
Ultima zi a răstimpului de după prăznuire se cheamă odovanie sau
apodosis (adică „încheierea” sărbătorii). Slujbele din ziua odovaniei
praznicului sunt aproape aceleaşi ca şi în ziua praznicului.
În afară de patru sărbători, toate marile praznice sunt anticipate de o
zi de înainte-prăznuire. Fac excepţie Paştile, care sunt precedate de
zece săptămâni de pregătire (înaintea Postului, Postul Mare şi
Săptămâna Mare), urmate de patruzeci de zile de încheiere a
praznicului (până la Înălţare). Crăciunul are cinci zile de înainteprăznuire;
iar Boboteaza patru.
Lungimea răstimpului de încheiere a praznicului variază de la an la
an, mai ales la acele sărbători a căror dată depinde de Paşti. Răstimpul
de încheiere a praznicului ţine de la o zi până la opt zile.

Bogăţia anului liturgic dăruieşte viaţă

Mulţumim lui Dumnezeu pentru anul liturgic! Mai mult decât
învăţător, mai mult decât aducere aminte, mai mult decât o palmă
dătătoare de viaţă spre a ne ajuta să respirăm singuri, el este cel ce ne
aşază înăuntrul evenimentelor sfinte ale istoriei mântuirii, ca noi să
putem experia în chip personal însemnătatea şi puterea lor. Anul
liturgic scrie mereu din nou ceea ce timpul încearcă să şteargă din
amintire.

Rezumat
1. Aşa cum calendarul sărbătorilor laice înfăţişează istoria naţională
şi moştenirea unui popor, la fel şi calendarul bisericesc înfăţişează
istoria şi credinţa Bisericii.
2. Anul liturgic ne ajută să ne aducem aminte de evenimentele
anuale ce sunt vitale pentru mântuirea noastră şi de belşugul de viaţă
pe care Dumnezeu vrea să îl avem.
3. Anul bisericesc desfăşoară înaintea noastră în fiecare an întreaga
viaţă a 1ui Hristos. El face prezente din nou, în chip tainic,
evenimentele vieţii Lui, astfel ca noi să le putem retrăi şi să luăm parte
la ele. Acest lucru e înfăţişat prin folosirea frecventă a cuvântului
“astăzi” în cântările Bisericii.
4. Paştile sunt osia pe care se învârteşte întregul an bisericesc. Ele
sunt cea mai mare şi mai slăvită sărbătoare a Bisericii Ortodoxe.
5. Există douăsprezece mari praznice anuale, cinci legate de Maica
Domnului şi şapte legate de Domnul Iisus. Multe sărbători sunt
precedate de zile de post.
6. Fiecare zi a săptămânii pomeneşte ceva şi e afierosită unui
eveniment din istoria mântuirii noastre. Duminica este un „mic Paşte”,
lunea e afierosită îngerilor etc.
7. Fiecare zi e împărţită în ceasuri întru pomenirea unui eveniment
însemnat din istoria mântuirii noastre ce a avut loc în acel ceas. De
pildă, la ceasul întâi (7 dimineaţa), răsăritul soarelui ne aminteşte de
venirea Luminii Lumii; ceasul al treilea (9 dimineaţa), momentul
Cincizecimii, ne aminteşte să ne rugăm pentru venirea Duhului Sfânt
etc.
8. Soborul este o sărbătoare ce pomeneşte pe sfinţii ce au un rol în
sărbătoarea prăznuită în ziua precedentă. De pildă, în ziua de după
Naşterea Maicii Domnului sărbătorim pe părinţii săi, Ioachim şi Ana
etc.
9. Deoarece o singură zi nu e de ajuns spre a ne ajuta să ne aducem
aminte de un eveniment sfânt, Biserica a statornicit înainte-prăznuiri şi
răstimpuri de încheiere a praznicelor, înainte şi după principalele
sărbători, culminând cu odovania (încheierea praznicului).

«Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe» – Anthony M. Coniaris

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments