Ce anume i-a făcut să fie mari pe Părinţii Bisericii?20 min read

a. Întâietatea dată cunoaşterii lui Dumnezeu

Sfântul Vasile scria: „Aşa cum trupul nostru fără răsuflare nu poate
vieţui, tot aşa sufletul nostru nu poate rămâne viu fără a cunoaşte pe
Ziditorul; căci necunoaşterea lui Dumnezeu este moarte pentru suflet.”
Ceea ce i-a făcut pe Părinţii Bisericii să fie aşa de mari şi mărturisitori
atât de plini de osârdie ai lui Hristos, a fost faptul că pentru ei
cunoaşterea lui Dumnezeu era cel mai înalt privilegiu şi sarcină a
vieţii.
Apostolul Ioan scrie: „Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe
Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Cea mai înaltă binecuvântare a
sufletului omenesc este putinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Marea
tragedie este că adeseori nu vrea să-L cunoască, fiind atras de către
lucrurile lumii acesteia.
Catehismul ne spune că nu ne-am născut pentru nimic altceva. Nu

trăim pentru vreun alt scop, decât spre a cunoaşte, a iubi şi a sluji pe
Dumnezeu pe pământ şi a ne bucura de El întru veşnicie.
Citim la Ieremia 9, 23-24: „Să nu se laude cel înţelept cu
înţelepciunea sa, să nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel
bogat să nu se laude cu bogăţia sa. Ci de se laudă cineva să se laude că
pricepe şi Mă cunoaşte că Eu sunt Domnul, Cel Ce fac milă şi
judecată şi dreptate pe pământ, căci numai aceasta este plăcut înaintea
Mea, zice Domnul.”
Ţelul întregii propovăduiri şi învăţături creştine este ajungerea la
cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar prin aceasta înţelegem nu doar a
ajunge să cunoşti despre El, ci a ajunge să-L cunoşti pe El.
Când Biblia vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu, nu vrea să
spună să cunoşti doar anumite idei despre El, ci să-L cunoşti pe El în
chip personal. Cuvântul „a cunoaşte” în ebraică sugerează cunoaşterea
ce apare dintr-o legătură strânsă, intimă. „Aceasta este viaţa cea
veşnică, ca să Te cunoască pe Tine … , şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai
trimis”. Să te cunoască pe tine nu despre tine. A cunoaşte ceva despre
Dumnezeu sau despre Hristos nu aduce mântuire, nu aduce viaţă
veşnică. Însă cunoaşterea lui Hristos, aduce.
Esenţa creştinismului este întâlnirea directă şi personală între
persoane – noi înşine şi Dumnezeu. Omul e chemat să statornicească
cu Dumnezeu o legătură profund personală, intimă, o legătură între eu
şi Tu.
E greu să ajungi a cunoaşte pe cineva – chiar foarte greu – dacă
celălalt nu alege să se deschidă şi să ni se descopere singur.
Dumnezeu a făcut acest lucru în Hristos. El Însuşi S-a deschis către
noi. Iată de ce noi creştinii credem că e cu neputinţă a cunoaşte pe
Dumnezeu afară de Hristos. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată; Fiul Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a
făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Numai Cel aflat în sânul Tatălui – în cea
mai strânsă legătură cu putinţă – Îl poate face cunoscut pe Dumnezeu.
Tocmai de aceea spunea Sfântul Pavel: „Căci am judecat să nu ştiu
între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit” (I Cor.
2, 2). Numai prin Hristos putem ajunge să cunoaştem pe Dumnezeu,
nu ca pe o zeitate rece, îndepărtată, de neatins, ci ca pe un Prieten care
iubeşte şi poartă de grijă în chip personal şi apropiat.
Începem a-L cunoaşte pe Dumnezeu petrecându-ne timpul cu El în
rugăciune zilnică, în dumnezeiasca slujbă din fiecare duminică, şi prin
citirea scrisorilor Sale personale către noi – Sfânta Scriptură. Nu
putem cunoaşte cu adevarat pe cineva, dacă nu voim a ne petrece
timpul cu el. Părinţii Bisericii şi-au petrecut mult timp cu Iisus. Ei îl
cunoşteau personal.

b. Sfinţii Părinţi au experiat pe Dumnezeu

Părinţii Bisericii nu numai că au cunoscut personal pe Dumnezeu,
ci au experiat prezenţa şi puterea Sa în viaţa lor.
Sunt oameni astăzi ce stau cufundaţi în studierea elementelor
exterioare, memorând numărul tainelor, concentrându-se doar asupra
mecanismului credinţei. Ei au trebuinţă să treacă de la teorie la
experienţă, de la cunoaşterea despre Dumnezeu, care este abstractă, la
cunoaşterea lui Dumnezeu în Hristos, care e personală.
De pildă, la fiecare Paşti bisericile sunt pline ochi. Dacă mulţimile
de la Paşti cred cu adevărat în învierea lui Hristos, dacă cred cu

adevărat, biserica nu ar fi pe jumătate goală în duminica următoare
după Paşti, ci ar plesni ca o haină pe la cusături. Învierea este reală,
dar trebuie ca oamenii s-o experieze în propria viaţă. Trebuie să
experieze puterea lui Hristos de a-i învia din moartea propriilor
nădejdi, din moartea viselor lor, din moartea vieţilor lor, din moartea
păcatului, la o nouă viaţă de slavă şi pace şi nădejde şi bucurie întru
Domnul.
Dumnezeu nu poate fi deplin înfăţişat. De fapt, un Dumnezeu
deplin înfăţişat nu mai este Dumnezeu; El poate fi însă experiat.
Dumnezeu S-a înfăţişat pe Sine o dată, în Persoana lui Iisus, cu scopul
de a putea fi experiat în viaţa poporului Său ca Emanuil – Dumnezeu
cu noi.
Sfântul Macarie afirmă că, creştinii experiază şi trebuie să experieze
conştient prezenţa Duhului în inimile lor. Definirea dat de el credinţei
creştine, ca experiere personală a lui Dumnezeu, a fost adoptată de
Sfântul Simeon Noul Teolog şi de alţi mari sfinţi ai Bisericii.
Marea atracţie a aşa-zişilor „harismatici” este faptul că satisfac
nevoia omului de a experia pe Dumnezeu. Apelul la raţiune nu este
suficient. Inima are şi ea raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte.
Dumnezeu poate fi cunoscut intelectual, însă ajunge a fi real doar
atunci când este experiat în chip personal.
Nimeni nu va putea vreodată să-ţi dovedească că Hristos es Fiul lui
Dumnezeu. Trebuie să o descoperi tu însuţi. Este ca iubirea – poţi iubi
doar prin experienţă, nu citind despre iubire într-o carte.
Iată de ce chemarea lui Dumnezeu din Biblie este „Veniţi şi vedeţi!”
Când Andrei l-a aflat pe Hristos, i-a spus fratelui său Simon: “L-am
aflat pe Messia, Hristos. Nu îţi cer să mă crezi pe cuvânt. Îţi cer să vii
şi să vezi tu însuţi.” După ce femeia samarineancă a aflat pe Hristos la
fântână, a dat fuga la cei din neamul ei şi le-a spus: „Veniţi de vedeţi
un om care mi-a spus toate câte am făcut; nu cumva acesta este
Hristosul?” (Ioan 4, 29). În acea noapte, când s-au întors, i-au spus ei:
„Credem nu numai pentru cuvântul tău, că noi înşine am auzit şi ştim
că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42).
Credinţa este o trăire a lui Dumnezeu, o legătură vie şi iubitoare cu
El, în, cu şi prin Fiul Său, Iisus. Ascultaţi pe Apostolul Ioan: “ (Ceea)
ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, şi mîinile
noastre au pipăit… (aceea) vestim vouă” (I Ioan 1, 3). Credinţa noastră
creştin-ortodoxă e întemeiată pe Biblie şi pe Sfânta Tradiţie, însă să nu
uităm că Biblia şi Tradiţia devin realitate atunci când experiem
prezenţa şi puterea şi dragostea lui Dumnezeu în chip personal în viaţa
noastră. „Am văzut… am auzit… am pipăt.” Am experiat!
A fi creştin ortodox e mult mai mult decât a fi în stare să arăţi un
certificat de botez; este experierea personală a lui Hristos cel Înviat,
trăind şi împărăţind în viaţa noastră. Este pace şi libertate lăuntrică,
simţământul nou de găsire a direcţiei şi scopului vieţii noastre.
Putem avea experierea cu mult înainte de a avea o explicaţie. De
fapt experienţa vine întotdeauna înaintea înţelegerii. Neavând întâi
experierea, nu am avea la ce să cugetăm, ci am avea numai abstracţii
şi teorii. Toate încercările omului de a descrie frumuseţea nu sunt
nimic în comparaţie cu vederea şi mirosirea unui minunat trandafir.
Fiind creştini ortodocşi, credem în Sfânta Treime, adică credem că
Dumnezeu este Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Însă mai întâi omul L-a
experiat pe Dumnezeu ca Tată. L-a experiat pe Dumnezeu ca Fiu în
Iisus. L-a experiat pe Dumnezeu ca Duh Sfânt la Cincizecime. După
experiere a venit şi explicaţia pe care o numim Sfânta Treime. Dacă
despărţim experienţa de explicaţie, vorbim despre abstracţii goale.
„Un lucru ştiu”, a spus orbul care fusese vindecat de Hristos, “că fiind
orb, acum văd” (Ioan 9, 25). Experienţa i-a schimbat viaţa. Experienţa
l-a adus la credinţă – o credinţă de neclintit, fiindcă era adevărată.
Cum dobândim experierea personală a lui Dumnezeu despre care
am tot vorbit? Cum au câştigat-o apostolii? Ea le-a fost dată în ziua
Cincezicimii. Iisus le-a poruncit „de Ierusalim să nu se depărteze, ci să
aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine… Ci veţi lua
putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori de La
Ierusalim şi în toată Iudeea, şi în Samaria, şi până la marginea
pământului” (Fapte 1,4; 8).
Când Duhul Sfânt a venit la Cincizecime, a adus o nouă şi puternică
experienţă a prezenţei şi puterii lui Dumnezeu în viaţa lor. Ei nu au
mai fost niciodată aceiaşi. Experierea lui Dumnezeu în viaţa lor prin
prezenţa Duhului Sfânt fusese puternică şi personală.
„Cunosc pe Acela în care am crezut”, spunea Pavel. Cunosc. “Sunt
încredinţat că nimic nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui
Dumnezeu în Hristos Iisus.” „Ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre
binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, să fie asemenea chipului Fiului
Său” (Rom. 8,28 … 29). „Că ştim că dacă acest cort, locuinţa noastră
pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută
de mână, veşnică în ceruri … ” (II Cor. 5,1) „Ştim.” Avem aici o
credinţă ce nu s-a născut dintr-o polemică sau discuţie, ci din
experierea lăuntrică a vieţuirii prin credinţă, rugăciune, ascultare şi
dragoste în Duhul Sfânt.
Nu e de ajuns ca creştinul să creadă că Iisus Hristos sau
SfântaTreime trăieşte în el, spunea Sfântul Simeon. Trebuie să fim
conştienţi de viaţa dumnezeiască ce se mişcă şi lucrează în noi; la fel
cum o femeie însărcinată e conştientă că o nouă viaţă se mişcă
înlăuntrul său.
Oamenii nu vor să-i audă pe avocaţii lui Dumnezeu prezentând
argumente logice despre existenţa Lui, ci pe martorii lui Dumnezeu,
împărtăşindu-le din experienţa personală cele făcute de Dumnezeu
pentru ei. Tocmai asta erau primii creştini: martori, mărturisitori.
Cineva spunea despre primii creştini: „Dumnezeu? Ei îl cunoşteau!
Minuni? Ei înşişi erau minuni! Învierea? Trecuseră prin ea! Raiul?
Trăiau în el! Iadul? Scăpaseră de el! Împăcarea? Se bucurau de ea!
Viaţa veşnică? O aveau!”.

c. O bogată moştenire de amintiri

Mare parte a credinţei noastre creştin-ortodoxe e alcătuită din
amintiri. Amintiri despre Hristos, amintiri despre Apostoli, amintiri
despre Părinţi. Însă amintirile sunt piese de muzeu până ce prind viaţă
în noi cei de azi, spre a ne umple de dragostea, puterea şi prezenţa lui
Dumnezeu. Cel ce face ca amintirile să prindă viaţă este Duhul Sfânt.
El e puterea lui Dumnezeu lucrătoare în vieţile noastre, marele
Trezitor al credinţei şi dragostei, cel ce ne stârneşte amintirile. Cum
spunea Iisus: „Duhul cel Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl întru
numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre
toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan, 14, 26).
De aceea Părinţii Bisericii ne spun necontenit că întregul ţel al
vieţii creştine nu este altul decât dobândirea Duhului Sfânt. După
spusele Sfântului Serafim din Sarov: „Rugăciunea, postul, privegherea
şi toate celelalte fapte creştineşti, oricât de bune în sine, nu alcătuiesc
totuşi ţelul vieţii creştine: ele sunt numai mijloacele de neînlăturat
întru ajungerea la ţel. Căci adevăratul ţel al vieţii creştineşti este
dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre postul,
privegherea, rugăciunea şi milostenia, ca şi alte fapte bune săvârşite
întru numele lui Hristos, ele sunt numai mijloace pentru dobândirea
Duhului Sfânt al lui Dumnezeu …
Rugăciunea e totdeauna la îndemâna oricui, bogat sau sărac, de
neam ales sau de rând, tare sau slab, sănătos sau bolnav, drept sau
păcătos. Mare este puterea rugăciunii, căci mai mult decât orice aduce
pe Duhul Sfânt, şi mai uşor decât toate se săvârşeşte.”
Duhul Sfânt este Acela Care nu numai că face ca amintirile despre
Hristos să se trezească la viaţă, ci ne şi ajută să experiem prezenţa şi
puterea lui Dumnezeu în vieţile noastre, astfel ca să vorbim nu despre
Hristos, ci întru numele lui Hristos, ca nişte creştini ce Îl cunoaştem în
chip personal, la fel ca Părinţii Bisericii.

d. Mărgăritarul cel de mult preţ

Pentru Părinţii Bisericii, viaţa cu Dumnezeu era mărgăritarul cel de
mult preţ; spre a-l dobândi, vindeau cu bucurie tot ce aveau şi urmau
lui Hristos. Omul modern nu mai ia în seamă chemarea către aceste
încercări duhovniceşti ce mobilizează toate resursele, forţele şi
răbdarea noastră întru căutarea Celui Veşnic. Suntem gata să acceptăm
că soldatul devotat, exploratorul arctic, artistul din Mările Sudului,

pionierul cercetării spaţiului cosmic ori savantul din laborator trebuie
să suporte o lepădare de sine fără margini, trebuie să rişte totul – chiar
şi viaţa – pentru propria satisfacţie sau pentru îmbogăţirea omenirii.
Numai Dumnezeu nu este găsit vrednic de o astfel de jertfă.
Risipirea acestei rătăciri este unul din principalele mesaje ale
Părinţilor Bisericii. Ei s-au lepădat de toate cu bucurie, spre a urma lui
Hristos. De pildă, când Sfântul Antonie avea douăzeci de ani, părinţii
lui au murit, lăsându-i pământul şi averea. Într-o zi, la biserică a auzit
pe preot citind porunca lui Hristos către tânărul bogat: “Un lucru îţi
mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai şi dă săracilor”(Marcu 10, 21). A
simţit că lui i se spunea cuvântul şi a făcut ascultare. Lăsând în urmă
toate averile sale, a început nu după multă vreme viaţa cea
pustnicească în singurătatea pustiei, viaţă ce avea să se urmeze vreme
de optsprezece ani. A murit când trecuse suta de ani. La acea vreme,
mii de oameni îi urmaseră pilda. El însuşi era sfătuitorul episcopilor şi
împăraţilor. Prietenul său, Sfântul Atanasie cel Mare, i-a scris viaţa.
Curând ea a fost tradusă şi adusă în Apus, unde a ajuns o însemnată
verigă în convertirea Fericitului Augustin.
Pilda Părinţilor în lepădarea a toate pentru Mărgăritarul cel de Mult
Preţ – Hristos – ne arată calea şi nouă celor de azi. Nimănui nu i se
cade totala dăruire pe care o datorăm lui Dumnezeu. „Creştinul”
modern ce renunţă la toate pentru afaceri sau pentru cariera
profesională, neglijându-şi familia şi biserica – şi, până la urmă,
pierzându-şi atât familia, cât şi sufletul – are trebuinţă să audă mesajul
Părinţilor.

e. Părinţii duhovniceşti şi porunca iubirii

Predania monahală şi scrierile monahale accentuează puternic
asupra trebuinţei de a avea un părinte duhovnicesc. Sfântul Casian
(sec. V) spune că e lucru nebunesc a crede că pentru lucrurile
duhovniceşti nu avem nevoie de învăţător, dar avem nevoie de el

pentru oricare altă meserie lumească. Nu numai începătorii, ci şi
călugării încercaţi trebuiau să facă ascultare de sfaturile duhovnicilor,
iar nu să-şi facă voia lor. Părintele duhovnicesc, socotit unealtă a lui
Dumnezru, era privit ca singurul mijloc spre a putea ajunge la treapta
de sus a vieţii duhovniceşti, la isihie sau liniştire. Duhovnicul nu putea
fi nicicând înlocuit de cărţi, întrucât sarcina sa nu era doar aceea de a
ţine predici, ci de a cunoaşte şi a cerceta cele mai ascunse gânduri şi
fapte ale ucenicului său. Cerinţa cea mai însemnată pentru un Părinte
duhovnicesc era să fie plin de dragoste pentru ucenici, până acolo
încât să fie gata şi să voiască a muri pentru ei.
Concepţia despre însemnătatea părintelui duhovnicesc în viaţa
religioasă a călugărilor ne spune câte ceva despre însemnătatea
preoţilor, catehizatorilor şi mirenilor în general pentru educaţia
creştinilor de azi, tineri şi bătrâni. Credinţa creştinească nu este doar
învăţată; ea este – chiar mai mult – prinsă de la cineva care
întruchipează dragostea lui Hristos. Când Augustin, de pildă, a scris
despre persoana care a avut cel mai mare rol în convertirea sa la
creştinism, Episcopul Ambrozie al Mediolanului, a spus: „Acel om al
lui Dumnezeu m-a primit ca un părinte, arătându-mi bunătate. Am
început a-l iubi, mai întâi nu ca pe un învăţător al adevărului, ci ca pe
omul ce a fost bun cu mine.” Cine poate spune preţul unui părinte
duhovnicesc (fie preot, călugăr sau mirean) care răspândeşte iubirea şi
bunătatea lui Hristos?

f. Rugăciunea lui Iisus

Părinţii Bisericii nu pot fi nicicând înţeleşi fără rugăciune. Ea este
izvorul înţelepciunii şi puterii lor. Pe lângă rugăciune ca mijloc de
dobândire a Duhului Sfânt, exista şi Rugăciunea lui Iisus, prin care,
cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, ,,(creştinul) trebuie să trăiască
necontenit cu numele Domnului Iisus, astfel ca inima să înghită pe
Domnul, iar Domnul inima, cele două făcându-se una”. Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.
Aceasta e rugăciunea ce ne uneşte cu Hristos. Aceasta e rugăciunea
prin care, dacă ajungem la măiestrie, Iisus Însuşi se roagă cu adevărat
în noi. Inima rugăciunii este numele Iisus – Care este mântuirea
noastră: „Şi vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui pe poporul
Său de păcatele lor” (Matei 1,21). Cealaltă parte a Rugăciunii lui Iisus:
„miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, înfăţişează podul peste prăpastia
dintre dreptatea lui Dumnezeu şi omul căzut. Ea nu vorbeşte doar de
păcat, ci şi de iertarea lui: unirea lui Dumnezeu cu omul prin
milostivirea iubitoare a lui Dumnezeu în Hristos Iisus, Mântuitorul
nostru.
Aşa cum scrie P.S. Kallistos Ware: „Pomenirea unui nume în chip
de rugăciune însearrmă a-l aduce la viaţă. Chemarea numelui lui Iisus
cu credinţă înseamnă a-L face pe Iisus cu adevărat prezent cu noi. În
Noul Legământ demonii sunt scoşi în numele lui Iisus, căci Numele
este putere.”
Rugăciunea este sângele dătător de viaţă ce însufleţea pe Părinţii
Bisericii. Oare nu poate fi la fel şi pentru noi?

g. Dragostea de cărţi

O altă forţă ce îi însufleţea pe Părinţii Bisericii era dragostea lor
pentru cărţi. Dintre ele, cea dintâi era desigur Biblia, din care adeseori

învăţau mari părţi pe de rost. Sfântul Isaac Sirul, episcop în Ninive,
scria: „Adevărata duhovnicie este scoasă din comoara fără sfârşit a
Scripturii”. Se citea chiar în timpul meselor călugărilor, dându-li-se
astfel şi hrană sufletească. Omul întreg era hrănit. În unele mănăstiri
unde sărăcia era respectată cu mare stricteţe, se făcea pogorământ
pentru cărţi. O pravilă siriană pentru călugăriţe interzicea vizitatorilor
să dea ceva mănăstirii, afară de cărţi. Când călugării citeau toate
cărţile pe care le aveau, de obicei mai împrumutau de la alţi călugări.
În Viaţa Sfântului Daniil Stâlpnicul (409-493) citim: „Că este un
obicei în mănăstiri ca multe cărţi de tot felul să se lase în faţa bisericii,
şi orice carte voieşte un frate, o ia şi o citeşte.”
Bibliotecile călugăreşti nu cuprindeau doar cărţi religioase, ci cărţi
de toate felurile; ele au fost păstrătoarele vechii cunoaşteri, la care
mulţi au avut acces, mai ales în perioada bizantină. Oamenii cu
dragoste de carte au aflat în mănăstiri cele mai potrivite locuri spre aşi
satisface înclinaţiile spre studiu, fiind întotdeauna bine primiţi de
călugări.
Sfântul Pahomie, întemeietorul vieţii de obşte, a lăsat pravile ce
ocroteau cărţile şi bibliotecile. El scria: „Dacă cineva ia o carte şi nu
poartă grijă de ea, ci o lasă de izbelişte, să facă cincizeci de metanii”.
Iată un alt interesant canon călugăresc destinat purtării de grijă faţă de
cărţi: „Oricine ia un codex spre a-l citi sau a-l folosi ca izvod şi nu-l va
aduce înapoi, ori îl va vătăma, va fi lovit de afurisenie, de lepra lui
Ghiezi în suflet şi trup, şi va avea soarta lui Iuda vânzătorul.”
Dacă Părinţii Bisericii aveau o aşa de mare dragoste şi cinstire
pentru cărţi, oare noi cei de azi, care suntem chemaţi a purta torţa lor
şi a o trece mai departe generaţiilor viitoare, putem să facem mai
puţin?

Rezumat
Să rezumăm cele spuse despre Părinţii Bisericii:
1.Ei ne ajută să păstrăm o legătură vie cu Biserica primară.
2. Ei ne aduc aminte că nu suntem singuri. Chiar şi azi, noi facem
parte din marele nor de martori şi mărturisitori ce se întinde până la
Hristos.
3. Credinţa noastră de azi nu se întemeiază pe mărturia sau tâlcuirea
unui om cu privire la Dumnezeu, ci pe aceea a întregii obşti mântuite a
poporului lui Dumnezeu (Părinţii Bisericii), ce se întinde până la
Apostoli şi până la Hristos.
4. Biserica Ortodoxă cinsteşte pe Părinţi nu ca martori ai vechimii,
ci ca păstrători ai adevărului deplin şi neschimbat dat nouă de Hristos.
5. Părinţii Bisericii ne-au pus în mână torţa aprinsă a credinţei
apostolice pe care generaţia noastră trebuie s-o păstreze şi să o treacă
generaţiilor următoare.
6. Existenţa Părinţilor Bisericii este o dimensiune statornică a
Bisericii. Şi noi suntem chemaţi azi să fim Părinţi ai Bisericii,
născându-i pe alţii şi învăţându-i adevărata credinţă a lui Hristos.
7. Însuşirile deosebitoare ale Părinţilor Bisericii erau: cunoaşterea
personală a lui Dumnezeu în Hristos; experierea personală a puterii şi
prezenţei lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt; credinţa lor în Iisus ca
Mărgăritarul Cel de Mult Preţ; accentul mare pus asupra dragostei;
viaţa lor de rugăciune; dragostea lor pentru cărţi, mai ales pentru
Biblie.
8. Moştenirea primită de la Părinţi nu poate fi stocată. Spre a o
câştiga, ea trebuie împropriată, sporită şi împărtăşită lumii.

«Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe» – Anthony M. Coniaris

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments