Un strigăt după mântuire10 min read

Oamenii de azi nu mai aleargă la biserică ca să întrebe: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?” Dar când aleargă la psihiatri, când iau doze mari
de medicamente, când se înneacă în alcool, când încearcă să iasă din rândul oamenilor, când se plâng că viaţa nu merită să fie trăită şi
încearcă să se sinucidă, ce altceva fac, decât să mărturisească o nevoie – nevoia de a fi mântuiţi de ei înşişi, de păcatul şi moartea existenţei
lor zilnice.

O mântuire lăuntrică

Mântuirea pe care o căutăm nu e de găsit în educaţie, politică sau economie, ci în Hristos. Este o mântuire duhovnicească, lăuntrică,
care mai apoi iscă şi mântuirea din afară. Oamenii schimbaţi dau naştere unei societăţi schimbate. Pacea şi împlinirea pe care toţi o
căutăm poate fi aflată în legătura cu Dumnezeu, pe care numai Hristos o poate face. „Pace vă las vouă”, a spus El, „pacea Mea o dau vouă; nu
precum lumea dă, vă dau Eu” (Ioan 14, 27).
Hristos n-a venit să ne osândească pentru că ne-am făcut robi păcatului. El a venit să ne mântuiască rupând legăturile păcatului şi
morţii. Aduceţi-vă aminte cuvintele Sfântului Grigorie de Nissa:
“Bolnavă era firea noastră şi de tămăduitor avea trebuinţă.
Căzut era omul şi trebuinţă avea ca să-l ridice cineva.
Cel ce de la bine se depărtase avea trebuinţă de cineva care la bine înapoi să-l aducă.
Cel întru întuneric închis, de-nfăţişarea vieţii avea trebuinţă.
Cel prins, pe cel ce avea să-l răscumpere căuta,
Întemniţatul, pe cel care să-i ţină partea.
Cel aflat sub jugul robiei căuta pe cel care să-l slobozească.”

“Cine mă va mântui … ?”

Un mare savant s-a întrebat odată: „Universul sălbatic poate fi îmblânzit; dar cine va îmblânzi lumea dinlăuntrul omului, cu neştiinţa,
prejudecăţile, amărăciunea, nestatornicia, patima şi păcatul ei ?”

Cu mulţi ani înainte de acel savant, un mare sfânt a pus aceeaşi întrebare altfel: “Pentru că ceea ce fac nu stiu; căci nu săvârsesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urasc … Dar acum nu eu fac aceasta, ci
păcatul care locuieşte in mine … Om nenorocit ce sunt! Cine mă va
izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru! (Rom. 7, 15 … 17; 24-25).
Cine mă va izbăvi? Mulţumesc lui Dumnezeu pentru Iisus Hristos
Care a venit nu ca să mă judece, ci să mă izbăvească de trupul acesta al păcatului şi al morţii!

De ce anume suntem mântuiţi?

Hristos a venit să ne mântuiască de păcat. Odată mântuit, păcatul devine o întâmplare în viaţa creştinului nu o obişnuinţă. Dragostea devine o obişnuinţă, iar nu doar o întâmplare izolată – dragostea lui Hristos. Suntem mântuiţi de păcat pentru dragoste. Dragostea lui Hristos care nu judecă, primitoare şi iertătoare, trebuie să se reverse
prin noi către ceilalţi. „Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru
dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14).

În al doilea rând, suntem mântuiţi pentru a aduce roadă. Şi Viţa cea Adevărată (Hristos), şi mlădiţele (mădularele Trupului Său, creştinii) au acelaşi ţel: să aducă roadă lui Dumnezeu, să poarte mântuitoarea dragoste a lui Dumnezeu către lume. El leapădă orice mlădiţă ce nu
aduce roadă. Pentru aceasta suntem mântuiţi. Suntem făcuţi mlădiţe
ale Viţei celei Adevărate, mădulare ale Trupului lui Hristos, astfel
încât capul (Hristos) să ne poată avea ca împlinitori ai lucrării Sale
mântuitoare în lumea de azi, ca prin noi Iisus să poată aduce viaţă
oamenilor.

Nu suntem mântuiţi ca să fim aşezaţi ca podoabă împrejurul lumii; suntem mântuiţi spre a iubi, spre a sluji, spre a da
mărturie, spre a-L mărturisi pe Hristos între oameni, spre a purta roada Viţei Cereşti, astfel ca bărbaţii şi femeile ce se află pe moarte să
mănânce şi să trăiască.

Ce este mântuirea?

Ce înseamnă a te mântui? Ce este mântuirea în Hristos?
Mântuirea e libertate – slobozire de tirania iubirii de sine, slobozire de legătura fricii şi morţii.
Mântuirea în Hristos înseamnă a mă elibera de mine însumi, astfel ca să pot deveni ceea ce Dumnezeu m-a făcut să fiu şi ceea ce voieşte
să devin.
Mântuirea este ridicarea noastră de către Dumnezeu în Hristos Iisus.
Este Dumnezeu dându-ne nădejde. Este Dumnezeu lucrându-şi neabătut lucrarea în personalităţile noastre, în caracterele noastre, în
vieţile noastre. Este Dumnezeu ce nu se leapădă de noi.
Mântuirea, potrivit teologiei ortodoxe, nu este starea lui „Am sosit, am reuşit, sunt mântuit”, ci mai curând starea lui „Sunt pe drum.
Merg, sporesc în Dumnezeu; pentru Dumnezeu, cu Dumnezeu şi prin puterea lui Dumnezeu”.

Mântuirea în Hristos este biruirea pentru noi a celui mai mare duşman al nostru, aflat la temelia întregii noastre nesiguranţe – frica
morţii. Dumnezeu nu rămâne retras în ceruri, în vreme ce oamenii se chinuiesc şi mor. El ia trup şi, cu moartea Sa, nimiceşte moartea
noastră, astfel că acum moartea se face poartă pe unde toţi trebuie să trecem spre a intra întru strălucirea slavei Sale.

Mântuirea este slobozirea de rău, biruinţa asupra diavolului, schimbarea la faţă a omului,

 trăire adevărată,
îmbrăcare în Hristos,
refacerea chipului lui Dumnezeu în om,
împărtăşire de viaţa dumnezeiască,
refacerea părtăşiei cu Dumnezeu,
nestricăciune,
primirea Duhului Sfânt,
schimbarea noastră în temple ale Duhului Sfânt,

iertare a păcatelor,
suire la scaunul lui Dumnezeu,
părtăşie a Împărăţiei lui Dumnezeu,
a fi prin har ceea ce este Dumnezeu prin fire,
nimicirea morţii,
vederea luminii,
sporirea ce nu sfârşeşte niciodată,
trăirea vieţii aşa cum a voit-o Dumnezeu.
Iată dar mântuirea pe care ne-o dă Domnul Iisus !

Mântuire pozitivă

Biserica Ortodoxă a subliniat întotdeauna aspectul cel mai semnificativ al mântuirii. Mântuirea pentru Biserica Ortodoxă nu a
însemnat nicicând doar îndreptăţire sau iertare a păcatelor: ea înseamnă deopotrivă înnoire şi refacerea chipului lui Dumnezeu în
om, ridicarea omenirii căzute prin Hristos la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Hristos iartă pe om şi-l slobozeşte de păcat, astfel ca să
poată purcede la împlinirea menirii sale: ajungerea la asemănarea lui
Dumnezeu.
Hnstos a venit să ne mântuiască de păcat, pentru a ne împărătăşi de viaţa dumnezeiască..Înalta viziune asupra vieţii creştineşti a fost
înfăţişată de Sfântul Petru când a scris că suntem poftiţi să ne facem „părtaşi dumnezieştii firi” (II Petru 1,4). Sfântul Vasile cel Mare a
afirmat acelaşi lucru când a descris pe om ca „făptura ce a primit poruncă a se face Dumnezeu”. Felul vieţuirii ortodoxe pune accent
asupra „îmbrăcării în Hristos” şi primirii Duhului Sfânt prin rugăciune şi Sfintele Taine, astfel încât să putem începe a trai o nouă viaţă, în
unire cu Hristos şi împărtăşirea Duhului Sfânt.

Trei convertiri

În cartea Anul milei Domnului, un călugăr ortodox scrie despre trei convertiri ce trebuie să aibă loc în viaţa unui creştin ortodox potrivit
aşezământului de mântuire al lui Dumnezeu:
“În viaţa duhovnicească se pot deosebi trei trepte, ce se pot asemui cu trei convertiri. Prima convertire este întîlnirea sufletului cu
Domnul nostru, atunci când e urmat ca Prieten şi ca Stăpân. A doua convertire este experierea personală a iertării şi mântuirii, a crucii şi
învierii. A treia convertire este venirea Duhului Sfânt în suflet ca o pară de foc şi cu putere. Doar prin această convertire omul este
întemeiat în unirea statornică cu Dumnezeu. Celor trei convertiri le corespund Crăciunul sau Arătarea Domnului, apoi Paştile, şi la urmă
Cincizecimea.”

Mântuiţi în har

Sfântul Pavel ne încredinţează că suntem mântuiţi în har prin credinţă. Să cercetăm mai întâi cuvântul har: Ce este harul? Harul e
mai curând un dar decât o plată pe care o câştigăm. Nu poate fi meritat. Păcatul aduce plată. Dumnezeu dă har. „Pentru că plata
păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Iisus Hristos Domnul nostru” (Rom. 6, 23). „Că în har sunteţi mântuiţi prin
credinţă; şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2, 8-9).
În lume ai cât plăteşti, spun oamenii. Aşa să fie?

Ce putem oare plăti pentru harul lui Dumnezeu? Ce putem plăti pentru dragostea
Lui? Ce putem plăti pentru jertfa Sa pe cruce?
Harul este nemărginita revărsare a milostivirii lui Dumnezeu. Este iertarea necondiţionată dăruită celui nevrednic. Este primirea noastră
de către Dumnezeu drept copii ai Săi prin botez, umplându-ne cu Sfântul Său Duh prin Mirungere şi trimiţând apoi pe Hristos să
trăiască în inimile noastre prin Sfânta Împărtăşanie. Este Dumnezeu ce ne iubeşte atunci când suntem de neiubit. „Dar Dumnezeu Îşi arată
dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Rom. 5, 8).

Prin credinţă

Suntem mântuiţi în har prin credinţă. Care e rolul credinţei în aşezământul de mântuire al lui Dumnezeu? Credinţă înseamnă a spune
“da” gingaşului dar al mântuirii lui Dumnezeu. Este smerita primire a gingaşului dar al lui Dumnezeu. Este mâna care primeşte
binecuvântarea. Ea primeşte ceea ce Dumnezeu dă, nu ca pe ceva meritat de noi, ci ca pe un dar al harului Său. Este nuntirea lui Hristos
– Mirele – cu mireasa care e sufletul meu.

Credinţa e mânerul de care prind puterea lui Dumnezeu şi o aşez peste slăbiciunea mea. Este aducerea aminte, atunci când mă simt cu totul nevrednic, că eu sunt acela pentru care Dumnezeu a dat pe Fiul Său. Credinţa e ochiul cu care privim către Hristos; mâna cu care ne ţinem de Hristos; limba cu care gustăm dulceaţa Domnului; piciorul cu care mergem la Hristos.
Credinţa e mâna omului întinsă în sus spre a apuca mâna deja întinsă a harului lui Dumnezeu. „În har suntem mântuiţi prin credinţă”. Când
mâna (credinţa) omului apucă mâna (harul) lui Dumnezeu, atunci este împăcare şi mântuire.

Un cuvânt despre faptele bune şi mântuirea noastră

Omul ce a primit pe Hristos, a fost botezat şi a primit Duhul Sfânt,

începe o nouă viaţă ce se înfăţişează în dragostea prin faptele bune.
Omul nu e mântuit numai prin credinţă, ci prin credinţa ce se arată
prin dragoste, aşa cum scrie Sfântul Pavel. Sfântul Iacov întreabă: „Ce
folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are?
Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi
şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice:
Mergeţi cu pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele
trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu
are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov, 2, 14-17).

Nu pentru vrednicie

Faptele bune pe care le facem nu ne fac să dobândim nici un fel de punctaj de merit special în Rai. Nu putem cumpăra cu ele dragostea
lui Dumnezeu, căci Iisus ne spune în chip lămurit: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice
pentru că am făcut ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).
Faptele noastre bune nu ni-L fac dator pe Dumnezeu. Însă dragostea lui Dumnezeu în Hristos ne face pe noi de-a pururea datornicii Lui.
Faptele noastre bune sunt răspunsul recunoştinţei, o slabă încercare din partea noastră de a arăta preţuire lui Dumnezeu pentru ceea ce a
făcut pentru noi. Nu putem niciodată să împlinim tot ceea ce ar trebui să facem, dar nici nu trebuie să încetăm a încerca. Dragostea nu ne va
lăsa. “Că dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi”, spune Pavel (II Cor. 5,14).

Zidiţi spre fapte bune

La Efeseni (2, 10), Pavel scrie: „Că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care le-a gătit mai înainte Dumnezeu
să umblăm întru ele”. Versetul citat pare a sta împotriva celor de dinaintea lui: „Că în har sunteţi mântuiţi prin credinţă; şi aceasta nu e
de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2, 8-9). Un verset zice: „Sunteţi mântuiţi…nu din
fapte”, iar următorul zice: „zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune”.

Fapte false

Numai faptele bune făcute în numele lui Hristos sunt roada Dului Sfânt. Faptele bune – chiar cele mai mari – sunt zadarnice la omul ce
nu crede în Hristos. O faptă este bună doar în măsura în care e făcută în Hristos şi prin puterea Duhului Sfânt. Afară de asta nu este altă faptă bună pentru creştin. Există o poveste despre un ban ce a ajuns in circulaţie, făcând foarte mult bine: a ajutat pe o femeie nevoiaşă să-şi
cumpere cărbuni, a ajutat la cumpărarea medicamentelor pentru un copil foarte bolnav, şi chiar a apărut în tava în care se adunau banii în
biserică într-o dimineaţă de duminică. Apoi a ajuns pe mâna unui casier al băncii care a identificat-o imediat ca fiind un fals. Testul nu
este cât de multe fapte bune pretindem că avem în credit, ci mai curând dacă ele vor trece examenul în ochii lui Dumnezeu. Oare
faptele noastre bune au fost săvârşite în Hristos şi pentru Hristos? Sau sunt roada mândriei, în încercarea de a face paradă de bunătatea
noastră sau de a cumpăra bunăvoinţa lui Dumnezeu şi a ni-L face
datornic?
Suntem zidiţi pentru faptele bune săvârşite în Hristos şi pentru Hristos. Toate celelalte sunt falsuri; ele nu pot trece examenul în ochii
lui Dumnezeu.

Un loc de arătare a faptelor bune

Biserica din început era un loc de arătare a faptelor bune făcute
pentru Hristos. Fiind făcuţi făpturi noi în Hristos, primii crestini au

început să dea la iveală fapte noi ce uluiau lumea păgână.
Într-una. din cele mai timpurii lucrări apologetice păstrate, Sfîntul
Iustin Martirul (+ 165) scrie:
Obişnuiam a preţui mai presus de toate banii şi averile; acum
toate câte avem punem de obşte, şi cu cei aflaţi întru nevoi împărţim
(c.f . Fapte 4, 34-37). Mai înainte unul pe altul ne uram şi ne omoram
şi, pentru osebirea neamului ori obiceiurilor, nu ne învoiam a primi
pe străini prin porţile noastre. Iară acum, venind Hristos, în pace
vieţuim cu toţii.

Ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, căutând a întoarce pe cei care cu ură nedreaptă ne urăsc pe noi… (Apologia Întâi, XIV)
Tertulian (160-220) spunea: „Tocmai grija noastră pentru cei neajutoraţi, lucrarea bunătăţii noastre iubitoare, sunt lucrurile ce ne
înfierează în ochii multora din potrivnicii noştri. «Ia uite», spun ei,
«Uite cum se iubesc unii pe alţii»” (Apologia XXXIX) . Suntem mântuiţi zilnic pe măsură ce ne pocăim de păcatele
„Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă” (Tit 3,14).
Cuvintele Sfântului Pavel şi-au aflat întruchiparea plină de râvnă în vieţile primilor creştini care, asa cum vedem din istoria Bisericii
primare:
1. dădeau milostenie spre a ajuta pe nevoiasi (chiar si crestinii
săraci erau îndemnaţi să dea, postind);
2. întreţineau pe văduve şi pe orfani;
3. ajutau pe bolnavi, neputincioşi, săraci si infirmi (în temeind chiar
spitale în multe oraşe);
4. se îngrijeau de cei întemniţaţi si de cei robiţi;
5. găseau de lucru celor ce nu aveau;
6. se îngrijeau de călători;
7. se îngrijeau de victimele marilor catastrofe.

Rezumat
Iată, în rezumat, cele spuse despre subiectul mântuirii:
1. Am fost mântuiţi de păcat şi de moarte prin botez, care e
Golgota noastră personală (Îndreptăţire).
2. Suntem mântuiţi zilnic pe măsură ce ne pocăim de păcatele
noastre şi ne urmăm mersul împreună cu Hristos, supunândune
voii Sale cu smerită ascultare (Sfinţire).
3. Vom fi mântuiţi la plinirea vremii. Când va veni din nou
Hristos, vom fi părtaşi la proslăvirea Lui.
4. Mântuirea este necontenita sporire în viaţa lui Hristos, o.
mişcare dinamică întru îndumnezeire (ajungerea asemenea lui
Hnstos, primirea plinătăţii vieţii dumnezeieşti).
5. Cel ce ne e azi Mântuitor, mâine ne va fi Judecător.
6. Suntem mântuiţi de păcat pentru a ne îmbrăca în Hristos,
pentru dragoste, pentru a aduce roadă, pentru a sluji, pentru a-
L mărturisi pe Hristos între oameni, pentru a ne face părtaşi
firii dumnezeieşti.
7. Suntem mântuiţi în har (Mântuirea e darul lui Dumnezeu),
prin credinţă, care este întinderea mâinii omului spre a primi
darul lui Dumnezeu.

«Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe» – Anthony M. Coniaris

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments